ICCJ. Decizia nr. 1508/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1508/2010
Dosar nr. 16081/63/2007
Şedinţa publică din 8 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 43 din 25 ianuarie 2006 pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 1311/CIV/2005 s-a respins acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtelor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că SC A. SA este privatizată în totalitate astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 şi cum măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică de privatizare, calitate procesuală pasivă în cauză are A.V.A.S. Bucureşti şi nu SC A. SA Craiova. Deoarece prin acţiunea formulată reclamantul a solicitai numai restituirea în natură, potrivit principiului disponibilităţii, instanţa a respins acţiunea reclamantului.
Apelul declarat de reclamant a fost respins prin Decizia civilă nr. 98 din 10 iulie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 3530/54/2006.
Instanţa de apel a reţinut că, faţă de conţinutul actual al fostului art. 27 din Legea nr. 10/200, nu prezintă relevanţă dacă preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu sau în mod abuziv, singurul aspect important este cel referitor la privatizarea societăţii comerciale, respectiv acestea trebuie să fi fost integral privatizate la data intrării în vigoare la Legii nr. 10/2001, iar din probele administrate în cauză reiese incontestabil că SC A. SA Craiova era integral privatizată la data de 1 februarie 2001, situaţie în care cererea reclamantului de restituire în natură a aimobilului nu poate fi primită.
Instanţa de apel a mai reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost greşit rezolvată la fond, faţă de obiectul litigiului, respectiv restituirea în natură a imobilului, SC A. SA Craiova are calitate procesuală pasivă în cauză, cererea limpunându-se a fi respinsă în raport de considerentele menţionate şi nu pentru lipsa lealităţii procesuale.
A.V.A.S. nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu este deţinătorul imobilului, pentru a se putea analiza în contradictoriu cu acesta cererea reclamantului de restituire în natură.
Prin Decizia civilă nr. 3031 din 13 aprilie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 598 din 10 iulie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a casat decizia atacată, s-a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 43 din 25 ianuarie 2006 a Tribunalului Dolj, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal pentru rejudecare.
Instanţa de recurs a avut în vedere că instanţa de fond a reţinut privatizarea integrală a pârâtei fără însă a analiza condiţia cumulativă impusă de lege ca imobilul să fi fost preluat fără tidu valabil, iar instanţa de apel a făcut aplicare a art. 29 din Legea nr. 10/1002 republicată care nu mai face distincţie între preluarea cu tidu sau fără tidu a imobilului.
Instanţa a mai reţinut că stabilirea valabilităţii ridului de preluarea a bunului de către stat prezintă relevanţă din perspectiva art. 27 din Legea nr. 10/2001 nemodificată, deoarece în raport de modul de soluţionare a cererii reclamantului de apreciere asupra ridului statului, este necesar a se face aplicare sau nu a art. 27 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data notificării şi acest lucru pentru faptul că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi la data notificării, reclamantul a avut o speranţă legitimate redobândire a imobilului în natură. Astfel, reclamantul avea, dacă nu un bun, cel puţin o speranţă legitimă de a obţine restituirea în natură a imobilului,speranţă pe care modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 247/2005 în cursul judecăţii, i-a luat-o, prin înlăturarea condiţiei de „preluare cu titiu valabil „ din fostul art. 27 din lege.
S-a reţinut că modificarea legislativă constituie o ignoranţă în dreptul de proprietate al reclamantului, din perspectiva art. l din Protocolul nr. l Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aceasta pentru că, deşi ingerinţa este prevăzută de lege şi urmare unui interes economic general, nu respectă cerinţa proporţionalităţii între scopul urmărit şi mijloacele folosite, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În rejudecare, Dosarul a fost înregistrat sub nr. 16081/63/2007.
În cauză a formulat întâmpinare A.V.A.S. Bucureşti invocând excepţia calităţii procesuale pasive faţă de pretenţia privind restituirea în natură a imobilului situat în Craiova motivat de faptul că nu este unitate deţinătoare a imobilului în sensul art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, deoarece persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri numai în condiţiile art. 29 şi urm. din Legea nr. 1 pentru restituirea în natură a imobilului, iar în cauză, reclamanţii nu au solicitat acordarea de despăgubiri.
S-a mai susţinut că, faţă de obiectul acţiunii - restituirea în natură - procedura de restituire este cea prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi este de competenţa SC A. SA şi nu a A.V.A.S.
S-a depus întâmpinare şi de către pârâta SC A. SA Craiova, prin care s-a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamant deoarece aşa cum s-a reţinut prin sentinţa civilă nr. 43/2006 a Tribunalului Dolj, imobilul a fost preluat cu titlu valabil, respectiv în baza Decretului nr. 92/1950, deoarece autorul reclamantului a fost şofer proprietar, având la vremea preluării o carmangerie, un spaţiu de sacrificare animale, fabrică de mezeluri şi mai multe mijloace de transport, conform declaraţiei numitei B.I.
A mai susţinut că în mod corect s-a reţinut prin aceeaşi sentinţă că pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul societăţii comerciale privatizate, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, corespunzător valorii de piaţă a imobileloi în condiţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamantul avea posibilitatea de a se adresa către A.V.A.S. Bucureşti.
Cu privire la faptul că imobilul teren ce se solicită a fi restituit în natură este acelaşi cu cel preluat de stat cu titlu valabil şi solicitat a fi restituit în natură, s-a susţinut că din actele depuse la dosar nu rezultă identitate între terenul de 800 mp., după măsurători 652 mp autorul reclamantului având pe aceeaşi stradă două imobile, cel pentru care s-a făcut notificarea, iar altul, cel cumpărat de SC A. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 86/2008 a Tribunalului Dolj s-a admis în parte ac ţiunea formulată de reclamant, s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la restituirea în natură a imobilului situat în Craiova individualizat conform expertizelor efectuate în cauză şi a fost obligată pârâta SC A. SA Craiova la 1.700 lei cheltuieli de judecată.
Acţiunea formulată împotriva A.V.A.S. Bucureşti a fost respinsă.
Din motivarea acestei hotărâri se poate reţine că imobilul în litigiu a aparţinut tatălui reclamantului. Acest imobil a fost expropriat - conform decretului 92/1950, deşi proprietarul fiind şofer nu se încadra în categoriile de persoane menţionate în actul normativ. Fiind aşadar o preluare abuzivă, reclamantul este proprietar în continuare a acestui imobil, iar acţiunea sa de restituire este perfect îndreptăţită.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel SC A. SA iar prin Decizia civilă nr. 3 din 6 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Craiova s-a respins ca nefondat apelul, reţinându-se următoarele considerente:
Instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a probatoriului existent la dosar. Conform acestor acte doveditoare, reclamantul a făcut dovada că tatăl său a fost proprietarul imobilului situat în Craiova. Acest imobil a fost expropriat prin Decretul nr. 92/1950 apreciindu-se la acea dată că tatăl reclamantului ar fi fost proprietarul unui atelier de mezelărie situat pe terenul din apropierea casei acestuia.
Reclamantul a dovedit însă că tatăl său nu era proprietarul atelierului şi că era doar şofer angajat al acestui atelier.
Conform art. 2 Decretul 92/19950 erau exceptate de la expropriere imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor, profesorilor şi pensionarilor.
Ca urmare, proprietarul imobilului se încadra în categoriile exceptate de la aplicarea exproprierii. Fiind şofer, respectiv muncitor, exproprierea imobilului pe care îl deţinea în proprietate a fost nelegală şi abuzivă.
Este evident că proprietarul imobilului îşi câştiga veniturile din propria muncă şi că munca sa nu îl putea încadra în categoria de mare industriaş sau mare comerciant, care să justifice în vreun fel aplicarea art. 1 Decretul 92/1950.
Chiar şi dacă tatăl reclamantului ar fi fost proprietarul micului atelier de mezelărie situaţia sa de mic meseriaş nu ar fi putut justifica o legală aplicare a deposedării prin expropriere.
Fiind aşadar o deposedare abuzivă şi nelegală, conform art. 2 Legea 10/2001, proprietarul a păstrat nealterat dreptul său de proprietate asupra imobilului, l-a transmis prin succesiune fiului său, iar acesta, reclamantul în cauză, este îndreptăţit să-l solicite a-i fi restituit.
În temeiul art. 9 Legea 10/2001 conform căruia imobilele preluate abuziv se restituie proprietarilor de drept, cererea reclamantului este perfect îndreptăţită, iar hotărârea instanţei de fond care a admis acţiunea în restituire este atât legală cât şi temeinică.
Persoana deposedată abuziv a păstrat nealterat dreptul său de proprietate. Acest drept este opozabil oricui, inclusiv pârâtei. Titlul invocat de pârâta apelantă nu are nici o valoare în raport de titlul invocat şi dovedit de reclamant, aşa încât acesta poate invoca dispoziţiile art. 480 C. civ. împotriva oricărei persoane fizice sau juridice ce deţine imobilul. Ca urmare, tidul de proprietate -al reclamantului a rămas singurul tidu valabil, iar în temeiul legii proprietarul poate solicita conform Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a respectivului imobil.
În ce priveşte imobilul, expertizele efectuate în cauză atestă şi dovedesc că între imobilul existent deţinut de pârâta apelantă şi imobilul expropriat există o identitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC A. SA Craiova solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care tatăl reclamantului nu a făcut parte din categoria persoanelor exceptate de la dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, dat fiind faptul că a achiziţionată imobile, iar din contractul de muncă pentru perioada 1940 - 1952, rezultă că nu figurează a avea nici un loc de muncă.
Recurentul mai susţine că se impune o neapreciere a probelor administrate, dat fiind faptul că instanţele au ignorat probele existente la dosar.
În acest sens face trimitere la declaraţia martorului P.N., la textul II că imobilele aflate în administrarea I.R.C.F.L. Craiova, naţionalizate ulterior şi au căror proprietari figurau în anexele Decretului nr. 92/1950 iar la poziţia 75 figurează în această anexă C.E. - negustor proprietar maşini transport.
Se mai susţine că insntanţa de apel nu a motivat corespunzător hotărârea, nefiind arătate motivele pentru care nu a ţinut cont de aceste acte, sau de ce a respins aceste probe.
În virtutea principiului aflării adevărului, recurentul susţine că trebuiau făbute adrese la Administraţia Financiară Craiova pentru a comunica dacă imobilul a fost preluat de stat pentru neplata imopitelor. Or, susţine recurentul, instanţa a pronunţat o hotărâre pe 3 cuvinte, consemnate greşit, trecând peste depoziţia martorului propus şi peste actele emise de instituţii publice, care confirmau tocmai că autorul reclamantului nu a fost persoană exceptată de la prevederile Decretului nr. 92/1950, făcându-se şi o greşită intrerpretare a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Cum, prin Decizia de casare nr. 3031 din 13 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au fost stabilite recomandări obligatorii pentru instanţa în rejudecare, şi cum au fost dezlegate şi problemele de drept, instanţele s-au conformat acestora în respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Astfel potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii admiterii unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Din perspectiva dispoziţiilor legale sus arătate şi a Deciziei de casare nr. 3131 din 13 aprilie 2007, criticile recurentului sunt nefondate.
Instanţa de apel a examinat atât starea de fapt cât şi cea de drept atât în privinţa situaţiei juridice a imobilului cât şi a calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită raportat la dispoziţiile art. l din Decretul nr. 92/1950, art. 3, 4 şi 9 din Legea 10/2001.
Astfel hotărârea instanţei de apel îndeplineşte cerinţele art. 261 C. proc. civ.
Susţinerea recurentului că hotărârea are o motivare necorespunzătoare, este nefondată, motivarea unei hotărâri, nu este o problemă de volum ci de conţinut.
Astfel normele procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din interpretarea hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logico-juridice.
Ca atare, criticile recurentei legate de nemotivarea hotărârii sunt nefondate.
Tot nefondate sunt şi criticile recurentei legate de o reapreciere a probelor, în condiţiile în care dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. vizează doar motive de nelegalitate, nefiind prevăzut motivul de recurs pentru situaţia reaprecierii probelor.
Astfel din perspectiva celor expuse, nefiind îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta că plătească reclamantului C.M. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta SC A. SA Craiova, împotriva Deciziei nr. 3 din 06 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia a I- a civilă.
Obligă recurentul - pârât să plătească intimatului reclamant C.M. 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1471/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE... | ICCJ. Decizia nr. 1779/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE... → |
|---|
