CSJ. Decizia nr. 1540/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1540
Dosar nr. 2010/2002
Şedinţa publică din 15 aprilie 2003
Deliberând asupra recursului declarat de pârâţii N.D. şi N.O. împotriva deciziei nr. 53 din 11 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 4 septembrie 2000 şi înregistrată pe rolul secţiei a III-a civile a Tribunalului Bucureşti cu numărul de dosar 5244/2000, A.I. şi A.R. au chemat în judecată pe N.D. şi N.O. solicitând obligarea acestora la plata contravalorii „lucrărilor de întreţinere, consolidare şi îmbunătăţire" efectuate de reclamanţi la imobilul proprietatea pârâţilor situat în Bucureşti, sectorul 2.
Prin sentinţa nr. 615 pronunţată la 31 mai 2001, instanţa astfel învestită a admis în parte acţiunea în sensul obligării pârâţilor la plata către reclamanţi a contravalorii lucrărilor executate la imobil în sumă de 279.939.695 lei.
Totodată pârâţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 25.130.000 lei.
Apelul făcut ulterior împotriva acestei sentinţe de reclamanţii A.I. şi A.R. a fost admis prin Decizia nr. 53 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 11 februarie 2002 în dosarul nr. 3319/2001.
Ca urmare, hotărârea primei instanţe a fost schimbată în parte fiind acordat reclamanţilor un drept de retenţie asupra imobilului până la plata de către pârâţi a sumei stabilite în sarcina lor cu titlu de despăgubiri.
Prin aceeaşi decizie a fost respins ca tardiv un apel formulat în cauză de pârâţii N.D. şi N.O.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin acţiunea introductivă reclamanţii au menţionat expres că nu sunt de acord să predea imobilul către pârâţi decât în condiţiile în care vor fi despăgubiţi cu contravaloarea lucrărilor efectuate.
S-a reţinut, de asemenea, că dreptul de retenţie astfel solicitat este legat de existenţa dreptului de creanţă al reclamanţilor.
Totodată s-a relevat că sentinţa a fost comunicată pârâţilor la 10 iulie 2001, iar aceştia au făcut apel, printr-o declaraţie expediată prin poşta, la 30 iulie 2001, adică după împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.
La 1 aprilie 2002 pârâţii N.D. şi N.O. au declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 2010/2002.
Printr-o primă critică formulată în susţinerea acestui recurs s-a afirmat că Decizia instanţei de apel intră sub incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece hotărârile date în cauză au fost pronunţate cu încălcarea ori greşita aplicare a unor dispoziţii legale.
În acest sens s-a susţinut că în speţă au fost încălcate prevederile art. 49 din Legea nr. 10/2001 prin care s-a stabilit că obligaţia de despăgubire a chiriaşilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţie de locuinţă preluate fără un titlu valabil de la proprietarii legitimi aparţine statului sau unităţilor deţinătoare ale respectivelor bunuri.
S-a menţionat totodată că în urma preluării abuzive a imobilului proprietarii legitimi nu au avut posibilitatea de a „verifica în timp realitatea şi oportunitatea pretinselor îmbunătăţiri", fiind prin urmare îndreptăţiţi să refuze plata despăgubirilor şi să solicite repunerea lucrului în situaţia anterioară.
Referitor la dreptul de retenţie conferit reclamanţilor prin Decizia recurată s-a relevat că o astfel de măsură este „lipsită de temei" deoarece „nu există vreun text de lege care să o încuviinţeze".
În aceeaşi ordine de idei recurenţii au subliniat că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în sensul de a indica temeiul de drept al instituirii dreptului de retenţie, hotărârea nefiind motivată cu privire la acest aspect.
În raport cu acest ultim considerent s-a susţinut că Decizia recurată întră şi sub incidenţa prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce îi priveşte, intimaţii-reclamanţi A.I. şi A.R. au formulat o întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, arătând în esenţă că acţiunea a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind în mod justificat soluţionată conform reglementărilor care operau anterior.
Au subliniat, de asemenea, că hotărârile pronunţate în cauză au fost în mod temeinic motivate, inclusiv în ceea ce priveşte dreptul de retenţie a cărui recunoaştere corespunde cu practica judecătorească existentă în materie.
Recursul este nefondat.
Consacrat legal, mai cu seamă în legătură cu anumite contracte speciale, ca de exemplu contractul de gaj sau amanet (art. 1694 C. civ.) ori cel de depozit (art. 1619 C. civ.), dreptul de retenţie a fost definit atât în doctrina cât şi practica judecătorească ca un mijloc specific de garantare a obligaţiilor care se află într-o strânsă legătură cu bunul ce formează obiectul reţinerii sau retenţiei (debitum cum re junctum).
Se admite, de asemenea, de către jurisprudenţă că, întrucât răspunde cerinţelor de echitate şi eficientă în asigurarea îndeplinirii obligaţiilor pe care le garantează în mod specific, dreptul de retenţie are o aplicabilitate care excede cazurile expres prevăzute de lege.
Aceste aspecte au fost evidenţiate şi în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel răspunzând astfel pe deplin cerinţelor legale referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti.
De altfel, soluţia pronunţată în speţă de către instanţa de apel îşi găseşte temeiul nu numai în principiile de drept avute în vedere de către practica judecătorească ci şi în dispoziţiile art. 1444 C. civ. care consacră expres un drept de retenţie al locatarului, calitate pe care şi reclamanţii au invocat-o în cauza de faţă.
Faţă de aceste considerente apare ca irelevantă în cauză şi invocarea de către recurenţi, cu ocazia dezbaterilor, a jurisprudenţei Curţii Constituţionale care vizează chestiuni ce nu au legătură cu obiectul litigiului.
Prin urmare sunt nefondate toate criticile formulate de recurenţi în legătură cu acordarea dreptului de retenţie de către instanţa de apel, din acest punct de vedere Decizia recurată neintrând sub incidenţa art. 304 C. proc. civ.
În acelaşi timp, Curtea reţine că restul criticilor invocate de pârâţii N.D. şi N.O. în susţinerea recursului lor au ca obiect soluţia primei instanţe de obligare a lor la plata contravalorii lucrărilor executate de reclamanţi.
Aşa cum s-a menţionat însă, apelul făcut în cauză de aceiaşi pârâţi a fost respins ca tardiv, iar evocarea şi analizarea criticilor menţionate direct în recurs, cu omiterea unui grad de jurisdicţie, nu este admisibilă.
Prin urmare, Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respingând recursul ca nefondat.
În temeiul art. 274, art. 298 şi art. 316 C. proc. civ. recurenţii vor fi obligaţi să le plătească intimaţilor contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate de aceştia în recurs şi care constau în onorariul de avocat achitat conform chitanţei depuse în dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii N.D. şi N.O. împotriva deciziei nr. 53 din 11 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obliga pe recurenţi la plata sumei de 1.500.000 lei cheltuieli de judecată faţă de intimaţii A.I. şi A.R.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2002.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2865/2010. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2192/2010. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
