ICCJ. Decizia nr. 1554/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1554/2010
Dosar nr. 5808/2/2008
Şedinţa publică de la 9 martie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 20 noiembrie 2006, reclamanta B.S. a chemat în judecată pârâtele P.M. Bucureşti şi P.S. Bucureşti solicitând obligarea acestora la 335.000 ron, din care 300.000 ron, cu titlul de despăgubiri pentru terenurile şi construcţiile expropriate, iar 35.000 ron, daune morale şi cominatorii, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Într-un prim ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 250 din 12 februarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a-llla civilă, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta P.M. Bucureşti să emită în favoarea reclamantei dispoziţie privind acordarea de măsuri reparatorii, pentru imobilul situat în Bucureşti, Str. Intrarea Adolescenţei, sectorul 6 Bucureşti şi a fost respins capătul de cerere privind daunele morale şi cominatorii.
Totodată, a fost respinsă şi acţiunea îndreptată împotriva pârâtei P.S. Bucureşti, apreciindu-se că, în speţă, raportul juridic dedus judecăţii, nu se configurează pasiv, cu această pârâtă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, pârâta nu a dat curs notificării şi nu a soluţionat-o, neprocedând la emiterea dispoziţiei motivate, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Cu privire la măsurile reparatorii acordate, prima instanţă a apreciat incidenţa dispoziţiilor speciale cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta P.M. Bucureşti, criticând-o sub următoarele aspecte.
Deşi Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres şi imperativ, condiţiile în care o cerere adresată unităţii deţinătoare, poate fi considerată notificare, în mod greşit prima instanţă a considerat că, cererea expediată prin executor judecătoresc poate fi asimilată notificării.
Legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 21 din acelaşi act normativ, că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin dispoziţie sau decizie motivată asupra notificării.
Soluţia instanţei de fond a fost menţinută prin decizia nr. 318/ A din 15 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care a respins, ca nefundat, apelul pârâtei P.M. Bucureşti.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtul P.M. Bucureşti prin P.G. împotriva deciziei civile nr. 318/ A din 17 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că reclamanta în calitate de legatară universală a defunctului O.l. a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând despăgubiri băneşti pentru imobilul ce a aparţinut autorului său, imobil care, urmare restructurării zonei este afectat de „L.M.”, că notificarea a fost comunicată în termenul legal, P.S. Bucureşti, care a înaintat-o P.M. Bucureşti, entitate deţinătoare, aceasta din urmă neemitând dispoziţie motivată, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Reclamanta a comunicat notificarea la 9 august 2001, prin executorul judecătoresc, P.S. Bucureşti, care, la rându-i a înaintat-o C.G.M.B., spre competentă soluţionare.
Constatând că nu s-a răspuns notificării, ceea ce echivalează cu un refuz de a emite dispoziţia motivată, în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie în care instanţa de judecată este competentă a se pronunţa asupra fondului litigiului, în limitele învestirii, Înalta Curte a casat decizia curţii de apel şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului şi pentru a se stabili calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, reclamanta având obligaţia de a depune la dosar, pe lângă testament, certificatul de deces al autorului său şi certificatul de moştenitor, înscrisuri a căror certificare era obligatorie.
Cu prilejul rejudecării, instanţa supremă a stabilit că este obligatoriu a se depune decretul de expropriere, anexele acestuia, titlul de proprietate al autorului reclamantei precum şi orice alte înscrisuri necesare cauzei.
În rejudecare, prin decizia nr. 156/ A din 10 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâta P.M. Bucureşti împotriva sentinţei nr. 250 din 12 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă.
În aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 315 C. proc. civ., intimatei-reclamante i s-a pus în vedere să depună toate înscrisurile menţionate în decizia de casare.
Aceasta a depus la dosar dovada că a solicitat P.S. Bucureşti, S.G.G., A.N. şi P.M. Bucureşti, copia Decretului Consiliului de Stat nr. 242/1987 pentru investiţia „L.M.” şi anexa cuprinzând poziţia 1016.
Instanţa de apel a reţinut că urmare acestor demersuri, reclamanta a obţinut în copie tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile situate în municipiul Bucureşti se expropriază şi trec în proprietatea statului, la poziţia nr. 1016 figurând înscris O.l. şi L., ca proprietari ai imobilului ce formează obiectul litigiului, situat în Bucureşti str. Intrarea Adolescenţei, compus din 101 mp teren din care, 61,63 mp sunt ocupaţi de construcţie.
Faţă de aceste înscrisuri, evidenţiate de instanţa de apel, s-a făcut aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost republicată şi modificată.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a formulat, în termenul legal, recurs pârâtul P.M. Bucureşti prin P.G., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că, în mod eronat instanţa de apel a apreciat că, în raport de fotocopia de pe actul de preluare a imobilului litigios, anexa la decretul de expropriere se poate prezuma deţinerea sub nume de proprietar al imobilului, precum şi întinderea dreptului de proprietate.
În sensul mai sus arătat criticile formulate au ca obiect nedovedirea dreptului de proprietate al reclamantei.
Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de acesta, schimbării sentinţei tribunalului şi respingerii acţiunii reclamantei.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente.
În literatură şi jurisprudenţă s-a stabilit că înscrisurile ce atestă calitatea autorului reclamantei de proprietar al imobilului, se coroborează cu prezumţia instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001, act normativ special de reparaţie şi că fac dovada concludentă a celor susţinute prin notificare.
În materie de probaţiune, în redactarea Legii nr. 10/2001 anterior legiuitorul impunea beneficiarilor acestui act normativ să prezinte, în dovedirea dreptului lor de proprietate, actele doveditoare ale raporturilor juridice intervenite în perioada 6 martie 1945, înţelegând prin acestea acte juridice translative de proprietate, care atestau deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică, cum ar fi, spre ex. acte de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, acte sub semnătură privată.
Având în vedere dificultatea reală a prezentării acestor înscrisuri, dată fiind perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării imobilelor de către stat, legiuitorul a înţeles să deroge de la exigenţele impuse cu privire la probaţiunea dreptului de proprietate şi, ulterior, a modificat dispoziţia legală menţionată, în sensul că a statuat că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi recunoscută în actele în care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.
Fiind un act normativ special, dat fiind caracterul specific al normelor edictate, pe tărâmul Legii nr. 10/2001, proba dreptului de proprietate îmbracă particularităţi specifice, cu privire la bunurile preluate de stat în mod abuziv, astfel încât aceasta se poate realiza, în lumina scopului reparator şi prin alte mijloace de probă decât cele admise în litigiile de drept comun.
Astfel, potrivit prevederilor art. 24 (fost art. 22) din Legea nr. 10/2001, republicată, în absenţa unor probe contrare, cum corect a reţinut instanţa de apel, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Ca atare, se poate aprecia cu temei că, din dosarul nr. 5808/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, au fost depuse anexele la Decretul de expropriere, în care la poz. 1016 apar ca proprietari autorii reclamantei, O.l. şi L., aşa încât raportul juridic dedus judecăţii a fost corect interpretat de instanţa de apel, cu aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.
În raport de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va face aplicarea art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M. B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 156/ A din 10 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1211/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1596/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
