ICCJ. Decizia nr. 1596/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1596/2010
Dosar nr. 27.487/3/2008
Şedinţa publică de la 10 martie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 27487/3/2008, la data de 15 iulie 2008, reclamanta T.E, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al fiicei sale, minora D.M.T., născută la 12 august 2001, a chemat în judecată pe pârâţii B.T., reporter la Postul O.T.V., D.D., director al Postului O.T.V. şi Postul O.T.V., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se stabilească şi să i se acorde despăgubiri civile în cuantum de 1.000.000 euro, urmare a încălcării drepturilor prevăzute de art. 3 din C.A.D.O.L.F. şi Constituţia României, prin difuzarea emisiunilor realizate, începând cu data de 27 iunie 2008, în fiecare zi, de luni până vineri, emisiuni, fie având ca temă „cazul judecătoarei T.”, fie având altă temă, dar cu trimitere directă la acest caz, trimitere realizată fie prin postarea imaginii reclamantei pe fundalul acestor emisiuni, fie prin transmiterea pur şi simplu a unor imagini surprinse în timpul incidentului în care aceasta a fost implicată la data de 14 mai 2007 şi cu comentarii tendenţioase şi neadevărate.
În fapt, reclamanta a arătat că este judecător cu grad de curte de apel la Tribunalul Dâmboviţa, şi în seara zilei de 14 mai 2007 a fost implicată într-un mic incident rutier, care s-a finalizat la data de 20 august 2007 prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, reţinându-se că în cauză nu au rezultat elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică mai mare de 0,8 gr/litru. Soluţia a fost dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 795/P/2007, cercetările fiind efectuate la acest nivel, dată fiind calitatea reclamantei de judecător cu grad de curte de apel.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că datorită modului abuziv în care s-au desfăşurat acţiunile poliţieneşti, a formulat, încă de la data de 29 mai 2007, plângere penală împotriva lucrătorilor de poliţie M.M., M.S. şi S.A.M., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, purtare abuzivă şi lipsire de libertate în mod ilegal.
Prin rezoluţia din 4 decembrie 2007, dată în dosarul nr. 249/P/2007, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus neînceperea urmării penale faţă de făptuitorii M.M., M.S. şi S.A.M., cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor menţionate mai sus, soluţie care a fost desfiinţată însă, prin încheierea instanţei din 17 iunie 2008.
Reclamanta a mai arătat că imediat după pronunţarea acestei soluţii, deci imediat după ce poliţiştii au dobândit calitatea de inculpaţi, împotriva sa şi a familiei sale, Postul O.T.V. a declanşat, prin emisiunile moderate de reporterul B.T., la ore de maximă audienţă (1630 – 1800), dar şi prin alte emisiuni difuzate la ore de noapte, o adevărată campanie de presă, dar care nu a prezentat obiectiv faptele, fiind în realitate, o campanie de denigrare şi chiar distrugere, a reclamantei, a soţului acesteia, ofiţer de informaţii, şi a fetiţei sale.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1754 din 25 noiembrie 2008 prin care a admis în parte cererea formulată de către reclamante şi a obligat pârâţii la plata sumei de 10.000 euro în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri civile.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere faptul că limbajul folosit în materialele difuzate de postul O.T.V. în perioada 26 - 27 iunie 2008 - 15 iulie 2008 este unul care nu corespunde deontologiei şi eticii profesionale, chiar dacă presa trebuie să informeze publicul, iar libertatea de exprimare include şi recurgerea la o anumită doză de exagerare sau de provocare.
Deşi presa poate prezenta informaţii într-un mod mai exagerat, acest drept al presei nu poate fi absolut, iar nici o persoană nu poate fi prezentată într-un mod insultător şi jignitor.
Din probele administrate în cauză a rezultat că atât reclamanta, cât şi fiica sa, au fost afectate de modul de prezentare a emisiunilor menţionate mai sus, atât în plan psihic cât şi fizic, suferind afecţiuni care au necesitat atât tratamente de recuperare psihologică cât şi tratamente privind restabilirea stării de sănătate fizică, îndelungate.
Tribunalul a apreciat că reclamantei i-au fost afectate acele atribute ale persoanei, care influenţează relaţiile sociale, onoare, reputaţie, precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
În ce priveşte cuantumul prejudiciului suferit de reclamantă şi de fiica sa, tribunalul a considerat că suma de 10.000 euro este suficientă şi justificată pentru a repara nedreptatea făcută, faţă de suma solicitată prin acţiune, astfel că a admis în parte acţiunea, considerând însă că este îndestulătoare faţă de prejudiciul suferit, având în vedere în aprecierea cuantumului, că o sumă mai mare ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlul de daune morale, arătând în esenţă, următoarele:
În motivele de apel, s-a arătat că exercitarea căii de atac s-a făcut nu în scopul îmbogăţirii fără just temei, ci pentru realizarea unei corecte cuantificări a prejudiciului moral suferit, în condiţiile concrete ale cauzei deduse judecăţii, deoarece permanent reclamanta a înţeles ca întreaga sumă de bani acordată de instanţa de judecată cu titlu de daune morale, să fie folosită exclusiv în scopuri caritabile.
S-a apreciat ca fiind lipsită de obiectivitate precizarea făcută de instanţa de fond în considerentele hotărârii, în sensul că „prezentarea cazului la postul O.T.V. este urmarea incidentului petrecut în data de 14 mai 2007, atunci când reclamanta a avut o atitudine de natură a compromite demnitatea sa în societate”, motivat de faptul că, a şi recunoscut că pe fondul provocării, respectiv al agresivităţii organelor de poliţie şi al reprezentanţilor presei, a depăşit limitele unei comunicări normale, dar a sperat tot timpul că se va înţelege că atitudinea sa nu putea fi privită izolat, ruptă de contextul în care a avut loc.
Prin stabilirea unui cuantum la suma de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, instanţa de fond a minimalizat valoarea celor mai importante elemente de natură a caracteriza gravitatea şi intensitatea atingerii aduse drepturilor subiective ale unui judecător, cunoscut ca „o persoană cu realizări profesionale deosebite”, dar şi ale unei fetiţe de numai 7 ani, care a fost supusă unei traume psihice deosebite.
De asemenea, s-a susţinut că, prin determinarea unui asemenea cuantum, instanţa de fond a lăsat, fără efect juridic, chiar propriile constatări care îndreptăţeau instanţa să stabilească un cuantum al despăgubirilor corespunzător multiplului prejudiciu profesional şi de imagine suferit de aceasta ca om, judecător, dar mai ales, de fiica sa minoră.
Apelul a fost respins, ca nefundat, prin decizia nr. 373/ A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În considerentele deciziei s-a reţinut caracterul nefondat al criticii privind cuantumul daunelor morale acordate.
Astfel, s-a constatat că judecătorul fondului a apreciat corect atât asupra naturii reparaţiei pentru prejudiciul moral cauzat reclamantelor, cât şi asupra cuantumului bănesc al reparaţiei, prima instanţă având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, prin acordarea unor despăgubiri echilibrate, cu reală funcţie reparatorie.
Daunele morale, astfel cum au fost determinate, conferă reclamantelor o satisfacţie echitabilă, ele neputând fi deturnate de la scopul lor, prin majorarea solicitată în calea de atac a apelului, deoarece ar conferi un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în atingerea adusă şi consecinţele acesteia.
Instanţa de apel a considerat că a fost stabilit corect cuantumul daunelor morale luându-se în considerare deopotrivă, natura faptului ilicit, consecinţele pe care le-a avut în viaţa profesională a reclamantei T.E., precum şi consecinţele pentru stabilitatea psihică.
S-a arătat că nu este greşit faptul că în aprecierea primei instanţe a fost avută în vedere şi împrejurarea că atitudinea reclamantei T.E. în incidentul mediatizat a fost de natură să-i compromită demnitatea sa în societate.
Aceasta, deoarece la stabilirea cuantumului reparaţiei prejudiciului moral, judecătorul trebuie să se evalueze şi caracterul evenimentului, ori însăşi reclamanta T.E. a susţinut că a acceptat riscul de a-i fi lezat dreptul la propria imagine, prin „depăşirea limitelor unei comunicări normale”.
Instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să fixeze o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura o satisfacţie de ordin moral susceptibilă a înlocui valoarea de care a fost privată.
Cuantumul daunelor morale a fost stabilit de prima instanţă prin raportare la situaţia concretă a victimei, căreia pentru ofensele aduse de intimaţii - pârâţi nu i se poate acorda suma exagerată pe care a pretins-o.
Afirmaţia potrivit căreia ar folosi această sumă nu în interes personal, ci în scopuri caritabile, sociale nu constituie un argument în susţinerea pretenţiilor formulate de reclamantă, deoarece instituţia daunelor morale ar fi redusă în acest fel la un instrument facil în vederea realizării altor scopuri decât cele de mai sus-menţionate instituţii juridice care, în orice ţară civilizată ţin de spiritualitatea omului şi de nobleţea lui sufletească.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa de judecată trebuie să observe ca sumele de bani pe care le acordă cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii.
Or, asemenea sume nu trebuie să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor, deoarece sumele de bani acordate trebuie să poată fi calificate numai ca despăgubiri.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantele-reclamante, care au reiterat criticile formulate în apel referitoare la cuantumul despăgubirilor morale.
În dezvoltarea motivelor, recurentele au reluat criticile din apel (prezentându-le de altfel identic ca în cursul judecăţii anterioare) indicând aceleaşi argumente pentru care apreciază ca fiind incorect stabilită întinderea daunelor.
S-a susţinut, în aceiaşi termeni, necesitatea modificării, în sensul majorării, a despăgubirilor datorate de intimaţi, arătându-se că, datorită „multiplului prejudiciu profesional şi de imagine” suportat de către recurentă, acesteia nu i s-a asigurat o satisfacţie echitabilă prin suma determinată de instanţele fondului.
S-a mai criticat decizia din apel prin aceea că nu a răspuns în totalitate criticilor formulate, ignorându-se un element important, acela al refuzului pârâţilor de a se prezenta la interogatoriu.
Examinând modalitatea de formulare a criticilor, Înalta Curte urmează să constate imposibilitatea încadrării acestora în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, aplicabilă sancţiunea nulităţii în condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Astfel, ignorând faptul că a avut loc o judecată în apel, în cadrul căreia i-au fost analizate aceleaşi pretinse aspecte de nelegalitate, reclamanta deduce judecăţii în recurs aceleaşi critici, care s-au constituit şi în motive de apel.
În felul acesta, recurenta nesocoteşte faptul că obiectul judecăţii în recurs îl reprezintă decizia din apel, care a analizat deja criticile sale vizând întinderea prejudiciului.
Readucând analizei în recurs exact aceleaşi critici din apel, fără să le particularizeze în funcţie de modalitatea în care decizia atacată le-a dat dezlegare şi fără să le îndrepte împotriva considerentelor care au stat la baza adoptării soluţiei, recurenta ignoră faptul că a mai avut loc o etapă jurisdicţională după hotărârea de primă instanţă.
Chiar dacă prin soluţia adoptată în apel a fost confirmată sentinţa tribunalului, se constată că prin modalitatea de confirmare a hotărârii, instanţa de apel a realizat propria verificare jurisdicţională, aşa încât dispozitivul şi considerentele pe care se sprijină acesta sunt cele care pot constitui obiect al criticilor şi al cenzurii instanţei de recurs, iar nu hotărârea de primă instanţă.
În realitate, recurentele se limitează la a prelua întocmai şi a reitera astfel, criticile formulate ca motive de apel, care au constituit însă obiect de analiză pentru instanţa de apel.
Astfel, deşi decizia din apel reţine în considerente că în cuantificarea prejudiciului moral, judecătorul trebuie să ţină seama şi de caracterul evenimentului (care a cauzat faptul ilicit), de împrejurarea că atitudinea reclamantei însăşi a fost de natură să-i compromită acesteia demnitatea în societate, ca şi de împrejurarea că suma stabilită cu titlu de daune morale trebuie să asigure o satisfacţie, în primul rând, morală iar nu de ordin patrimonial, se constată că motivele de recurs nu vin să combată în vreun fel aceste argumente hotărâtoare adoptării soluţiei.
La fel, nu sunt combătute, pentru a putea constitui obiect al cenzurii de legalitate în recurs, considerentele instanţei referitoare la imposibilitatea deturnării scopului daunelor morale (ca urmare a susţinerii reclamantei că va folosi suma de bani nu în interes personal, ci în scopuri caritabile), precum şi la faptul că sumele pretinse cu acest titlu nu se pot constitui în amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici în venituri nejustificate pentru victimele danelor.
Or, supunând judecăţii aceleiaşi critici, cărora li s-a răspuns deja, prin considerentele deciziei atacate, fără să combată însă, în vreun fel, analiza punctuală realizată de către Curte cu privire la fiecare pretins aspect de nelegalitate, recurentele nesocotesc exigenţele controlului judiciar care poate fi realizat în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.
Se tinde în realitate, la o nouă judecată devolutivă pentru motive identice celor supuse judecăţii în etapa jurisdicţională anterioară.
Singurul aspect care se poate constitui în critică îndreptată împotriva deciziei este cel care vizează lipsa de analiză a refuzului pârâţilor de a se prezenta la interogatoriu, ceea ce ar echivala, în aprecierea recurentelor, cu o recunoaştere implicită şi integrală a pretenţiilor formulate.
Or, o asemenea împrejurare ţine de evaluarea şi interpretarea probatoriului, care sunt date în competenţa instanţelor fondului şi care scapă astfel, cenzurii de legalitate a instanţei de recurs.
Faţă de considerentele arătate, având în vedere că simpla reiterare a motivelor de apel, fără a fi combătute argumentele care au stat la baza adoptării deciziei atacate, ignorându-se astfel, judecata din etapa jurisdicţională anterioară, nu se pot constitui în critici de nelegalitate compatibile cu structura recursului, urmează să se constate nulitatea căii de atac exercitate în condiţiile menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantele T.E. şi T.D.M. împotriva deciziei nr. 373/ A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1554/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1628/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
