ICCJ. Decizia nr. 1628/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1628/2010
Dosar nr. 22334/3/2007
Şedinţa publică de la 10 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la data de 15 iunie 2007, reclamantul S.S. a chemat în judecată S.R. reprezentat de A.N.R.P. şi de P.M. Bucureşti prin P.G., solicitând acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din Bucureşti, str. Aurora (în prezent Splaiul Unirii, Bucureşti) estimate la suma de 1.728.000 RON, daune morale şi materiale în sumă de 100.000 RON, echivalent al traumelor psihice suferite şi a deteriorării stării generale de sănătate determinate de conduita funcţionarilor din instituţiile publice menţionate care l-au împiedicat să-şi valorifice dreptul subiectiv recunoscut de lege într-un termen rezonabil.
În motivarea cererii reclamantul a învederat că prin dispoziţia nr. 5146 din 23 ianuarie 2006 i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul solicitat, imobil preluat abuziv de stat şi demolat şi că în condiţiile în care a depus toate actele din care a rezultat preluarea abuzivă a bunului, pârâta A.N.R.P. nu i-a acordat titlurile de despăgubire cuvenite, ci a decis ca dosarul să fie trimis comisiei instituită la nivelul Primăriei municipiului Bucureşti, care nici până la data formulării cererii dedusă judecăţii nu a analizat cererea sa.
A învederat că din actele dosarului rezultă îndeplinirea cerinţei art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 privind preluarea abuzivă a bunului, neplata impozitului, în temeiul căreia a operat preluarea bunului solicitat de către stat, datorându-se măsurilor abuzive impuse de stat care nu permiteau exercitarea atributelor dreptului de proprietate. În acest sens a arătat că în perioada 1947 - 1952, autorii săi au fost trimişi în interes de serviciu la marile obiective ale ţării, condiţii în care au închiriat bunul preluat de stat, chiriaşii obligându-se să plătească impozitele aferente bunului în contul chiriei, angajament rareori respectat.
În anul 1952, urmare a neachitării impozitelor la care chiriaşii s-au obligat, au fost demarate formalităţile de preluare a imobilului de către stat, operaţiune efectuată prin trecerea bunului în patrimoniul I.A.L., fără ca, în prealabil proprietarii bunului să fie înştiinţaţi, aspect consemnat în procesul-verbal de sechestru întocmit la acea vreme, în care se consemnează „lipsă proprietar, domiciliu necunoscut”.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 23 august 2007, reclamantul a solicitat anularea dispoziţiei nr. 8535 din 24 iulie 2007 emisă de P.M. Bucureşti şi acordarea măsurilor reparatorii cuvenite în temeiul legii speciale, astfel cum acestea au fost stabilite iniţial prin dispoziţia nr. 5146 din 23 ianuarie 2006 emisă de P.M. Bucureşti, iar la termenul de judecată din 28 noiembrie 2007 a învederat că renunţă la judecata cererii având ca obiect acordarea de daune morale.
Prin sentinţa nr. 243 din 06 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului, reţinând, în esenţă, că motivele de fapt învederate, astfel cum au fost acestea probate, nu se încadrează în nici una dintre ipotezele textului art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 astfel cum au fost acestea interpretate prin art. 2 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Dimpotrivă, astfel cum chiar reclamantul a arătat, detaşarea autorilor săi la obiectivele economice menţionate era compensată cu salarii foarte mari. Pe de altă parte, nu a fost primită nici apărarea privind imposibilitatea exercitării drepturilor de către foştii proprietari, întrucât aceştia se aflau în ţară şi în libertate, realizând veniturile necesare ce le permiteau achitarea impozitelor datorate.
Deşi reală existenţa unor clauze contractuale prin care chiriaşii se obligau la plata impozitelor aferente bunului închiriat, aceasta nu poate justifica neplata impozitelor „ca urmare a unei măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarilor nu puteau fi exercitate”, ipoteză a textului art. 2 lit. d) din legea specială, care ar fi determinat aplicarea legii de reparaţie raportului juridic litigios.
Apelul declarat de reclamant împotriva susmenţionatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 824/ A din 13 noiembrie 2088, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că descrierea împrejurărilor care au concurat la preluarea bunului în proprietatea statului, împrejurări dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, exclud reţinerea aplicabilităţii în cauză a ipotezei textului art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, respectiv preluarea să fi avut ca temei o neplată a impozitelor care să fi fost consecinţa unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului să nu fi putut fi exercitate.
Aceleaşi împrejurări demonstrează că autorii reclamantului, A. şi A.O., nu s-au aflat nici un moment într-o situaţie de imposibilitate a exercitării drepturilor lor de proprietari ori de îndeplinire a obligaţiilor corelative decurgând din aceeaşi calitate, ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat.
Dimpotrivă, însăşi reclamantul a afirmat că aceştia, în considerarea calificării şi pregătirii profesionale, au fost detaşaţi la diferite obiective economice din ţară, pentru activitatea depusă fiind consistent remuneraţi, astfel că simpla lor absenţă de la domiciliu, justificată de circumstanţele menţionate, nu poate avea semnificaţia unei imposibilităţi a exercitării drepturilor lor de proprietari ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat.
Nu s-a demonstrat sau explicat în cauză motivele pentru care autorii reclamantului ar fi fost împiedicaţi să-şi plătească impozitele pe proprietate şi din încasarea de chirii, de vreme ce se afirmă că dispuneau de resurse financiare şi se aflau în libertate.
Simplul fapt al locuirii la distanţă de imobilul în discuţie, pe perioade de timp determinate, este de asemenea de natură să dea conotaţia unei neglijenţe a proprietarului în îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau în legătură cu proprietatea sa.
Totodată, s-a reţinut, raportat la motivele suplimentare de apel ce cuprind critici noi de nelegalitate a dispoziţiei atacate, neinvocate în faţa primei instanţe, ce vizează limitele revocării dispoziţiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 de către unităţile deţinătoare emitente, că acestea au de asemenea caracter nefondat.
În acest sens, s-a acceptat, trecând peste momentul procesual în care a fost invocată nelegalitatea actului administrativ atacat, că limita impusă de norma art. 6 din Legea nr. 554/2004 de revocare a actelor juridice de genul celui menţionat (momentul intrării sale în circuitul civil) nu a fost atinsă în speţă, astfel încât acesta putea fi supus revocabilităţii.
Dispoziţia nr. 5146 din 23 ianuarie 2006 emisă în favoarea reclamantului îi recunoştea acestuia doar drepturi viitoare şi generice (vocaţia de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005) şi nu drepturi concrete de care acesta ar fi putut dispune prin încheierea de acte juridice.
S-a reţinut că simpla comunicare a actului administrativ menţionat nu poate avea semnificaţia evocată de reclamant, de intrare a sa în circuitul civil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care evocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., a învederat nelegalitate dispoziţiilor instanţei de apel, date cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 şi art. 68 din Legea nr. 215/2001 potrivit cărora „dispoziţiile devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţa publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate”.
A fost criticată hotărârea atacată şi pentru greşita interpretare a noţiunii de preluare abuzivă raportat la datele speţei, întrucât fiind forţaţi să lucreze în alte localităţi decât aceea de domiciliu, iar actele de comunicare fiind comunicate la locul imobilului, este evident că proprietarii bunului, antecesorii săi, s-au aflat în imposibilitate obiectivă de a achita impozitele datorate statului, context în care preluarea bunului apare a fi abuzivă.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 republicată „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate”.
Iar norma interpretativă a textului legal menţionat, art. 2.3, din H.G. nr. 250/2007 de aplicare şi interpretare unitară a legii speciale de reparaţie include în noţiunea de „măsuri abuzive”, ce dă caracterul abuziv al preluării bunului, cu titlu exemplificativ după termenii textului, „arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acestuia pentru aceleaşi motive, internarea forţată în unităţi sanitare.., incidenţa unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate”.
Ca urmare, în aplicarea şi interpretarea corectă a textului legal enunţat, invocat ca ipoteză de aplicare a legii, este necesară atât analiza cauzelor (ca elemente de fapt) imposibilităţii îndeplinirii obligaţiei legale de plată a impozitelor datorate, dar şi a legalităţii măsurilor impuse de stat în îndeplinirea acestei obligaţii, elemente de natură a permite verificarea modalităţii de preluare a bunului de către stat, cu consecinţe asupra determinării caracterului abuziv sau nu a acestei măsuri.
În acest sens, s-a dovedit necontestat, situaţie de fapt reţinută de ambele instanţe, că în perioada 1947 - 1952, antecesorii reclamantului, proprietarii bunului imobil solicitat în prezenta procedură, au lucrat la diferite obiective economice din ţară, bunul litigios fiind închiriat unor persoane care şi-au luat obligaţia ca alăturat chiriei datorate pentru locaţiunea bunului să plătească şi impozitele aferente.
Cert este că potrivit avertismentului nr. 66 emis de Circumscripţia a 12-a Financiară, la data de 1 ianuarie 1952, antecesorii reclamantului figurau cu o obligaţie de plată către stat a sumei de 2652,55 lei, cu titlu de rămăşiţă din 1949 (20,10 lei) şi timbru din anul 1950 (2632,45 lei).
Pentru ca, ulterior, prin procesul-verbal de sechestru nr. 66 din 12 aprilie 1952 să se aducă la cunoştinţa aceloraşi persoane, indicate în înscrisul menţionat ca fiind „mutate la Ploieşti fără adresă” că s-a procedat la sechestrarea imobilului proprietatea lor situat în Bucureşti, str. Aurora pentru neplata sumei de 2452,45 lei cu titlu de impozite şi taxe din anul 1950.
În temeiul acestui act de executare, s-a emis publicaţiunea de vânzare nr. 24 din 15 iunie 1952 prin care s-a procedat la scoaterea la licitaţie publică a imobilului menţionat, evaluat la suma de 14.350 lei.
Întrucât la licitaţia astfel organizată nu s-a prezentat nici un licitator, prin decizia nr. 465 din 29 iulie 1952, s-a decis ca în temeiul Decretului nr. 224/1951, imobilul arătat să treacă în proprietatea statului, fiind preluat de Întreprinderea de Locuinţe şi Localuri al cărei fond a fost majorat cu valoarea imobilului astfel preluat.
Este de menţionat că Decretul nr. 224/1951 (M. Of. nr. 117/12.11.1951) privind urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor statului a instituit o procedură specială, preponderent administrativă, de executare silită imobiliară în scopul încasării creanţelor constând, potrivit art. 1 din actul normativ menţionat, din restanţe şi majorări din impozite, taxe şi alte venituri bugetare, datorate de populaţie.
Urmărirea încasării veniturilor menţionate era posibilă, potrivit aceluiaşi text, „şi prin scoaterea în vânzare a bunurilor imobiliare aparţinând restanţierului”.
Actul normativ menţionat prevedea o procedură administrativă prealabilă încuviinţării vânzării imobilului aflat în proprietatea debitorului, constând în întocmirea unui proces-verbal de sechestru în care era consemnată suma datorată şi natura debitului [(art. 5 alin. (1) din decret)], odată cu a cărui aplicare fiindu-i dat debitorului un avertisment scris prin care i se punea în vedere îndeplinirea obligaţiei legale de plată şi a măsurii ce urma a fi dispusă în cazul nerespectării acestei cerinţe.
Această etapă era urmată, potrivit art. 2, art. 7 şi 15 din Decretul nr. 224/1951 de una judiciară, de verificare a legalităţii formelor de urmărire efectuate de organele administrative abilitate să iniţieze această procedură şi anume de către „organele M.F.”.
Conform aceleiaşi prerogative, instanţa putea pronunţa o hotărâre de încuviinţare a vânzării imobilului aflat în proprietatea debitorului.
Hotărârea judecătorească astfel pronunţată crea premizele pentru această modalitate de preluare a bunului de către stat în condiţiile continuării formelor de urmărire silită.
Prin urmare, pierderea dreptului de proprietate al debitorului în condiţiile Decretului nr. 224/1951 putea interveni numai în situaţiile prevăzute de art. 17 şi 18 din decret, adică fie prin vânzarea efectivă a imobilului la licitaţie, fie în subsidiar prin „predarea” respectivului bun „fără plată C.E.S.P.L.”, în ambele situaţii fiind obligatorie întocmirea unui proces-verbal, ca act final de epuizare a formalităţilor prevăzute de actul normativ menţionat, înscris necesar potrivit alin. (2) al art. 18 pentru a se scade debitul urmărit cu suma reprezentând evaluarea, ori în limita debitului, dacă evaluarea este mai mare.
Or, în speţă, în actele întocmite de organele fiscale după intrarea în vigoare a actului normativ de preluare apar a fi consemnate date diferite, atât în ce priveşte suma datorată cât şi natura debitului, sume care diferă şi de aceea consemnată în adresa nr. 28378 din 26 iunie 1952 prin care se solicita organelor statului preluarea bunului fără plată de către stat.
În acest context, lipsa procesului-verbal de finalizare a procedurii în una din cele două modalităţi reglementate de lege pentru a se verifica concordanţa datelor menţionate şi implicit îndeplinirea cerinţei art. 18 alin. (2) din decret, denotă neepuizarea formalităţilor pretinse de lege pentru valabila preluare a bunului în temeiul actului de expropriere şi prin urmare caracterul său abuziv.
Nu poate fi omisă nici modalitatea de desfăşurare a procedurii, efectuată fără înştiinţarea debitorului, despre care existau date că s-ar afla în alte localităţi, dar şi faptul că realizând venituri consistente, astfel cum instanţele au reţinut în considerentele hotărârilor lor, este greu de acceptat că neachitarea unui debit de 2452,45 lei s-ar datora culpei/relei credinţe a debitului, ci exclusiv măsurilor adoptate de stat la acea vreme în scopul preluării bunurilor particularilor şi trecerea lor în proprietatea statului, tendinţă ce confirmă raportat la datele speţei caracterul abuziv al preluării bunului solicitat în prezenta cauză.
Sunt de asemenea fondate şi criticile privind nelegalitatea revocării actului administrativ iniţial emis în procedura declanşată la notificarea reclamantului (decizia nr. 5146 din 23 ianuarie 2006), justificat de încălcarea normelor actului normativ de reparaţie privind caracterul actului emis în procedura reglementată de această lege, dar şi a celor prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ care se aplică în mod corespunzător.
Fiind, incontestabil, un act administrativ, acestuia i se aplică normele de revocabilitate/irevocabilitate prevăzute de actul normativ în materie, Legea nr. 554/2004 şi care stipulează în art. 1 alin. (6) că după emiterea actului şi intrarea sa în circuitul civil, singura modalitate de desfiinţare a acestuia este anularea pe cale jurisdicţională.
Fiind comunicat şi necontestat potrivit prescripţiilor legii speciale, actul juridic astfel emis îşi produce efectele specifice.
Verificarea legalităţii actului iniţial emis pretinsă de A.N.R.P. prin adresa nr. 690052 din 10 februarie 2007, ce a constituit temeiul emiterii dispoziţiei contestate (nr. 8535 din 24 iulie 2007) excede competenţelor instituite de lege în favoarea acestei instituţii şi încalcă prescripţiile legale susmenţionate.
Aceasta pentru că potrivit dispoziţiilor Cap. V din Legea nr. 247/2005 privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, analiza dosarelor întocmite în baza Legii nr. 10/2001 priveşte verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură cu consecinţa, în cazul în care se constată inexistenţa vreunui impediment la restituire, la retrocedarea bunului şi nu a celei privind legalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma titlurilor de despăgubire.
Ar însemna ca după epuizarea procedurii administrative instituite de legea specială prin comunicarea actului emis în această etapă şi neatacat pe cale judiciară, acesta să fie supus unei alte verificări sub aspectul legalităţii măsurii menţionate, în cuprinsul său, ceea ce nu numai că ar determina tergiversarea procedurilor reglementate de legea specială contrar scopului şi finalităţii sale, dar ar presupune existenţa unui organism de supervizare a tuturor actelor administrative definitive, intrate în circuitul civil prin neatacarea lor în justiţie, ceea ce nu poate fi admisibil.
Competenţele instituţiilor prevăzute în procedura de stabilire şi plată a despăgubirilor sunt acelea de evaluare (reevaluarea măsurilor reparatorii şi de emitere a titlurilor de despăgubire) şi nu de verificare (din nou) a legalităţii dispoziţiilor sale (cu excepţia menţionată, justificată de altfel de scopul legii speciale – restituirea bunului în natură).
Nu poate fi acceptată prelungirea sine die a procedurilor reglementate de legea specială şi neepuizarea acesteia nici la momentul de faţă (la 10 ani de la adoptarea legii) pentru considerente ce exced legii şi naturii specifice a actului juridic emis în cadrul procedurii reglementate de legea specială.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi admis potrivit celor consemnate în dispozitivul prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de contestatorul S.S. împotriva deciziei nr. 824 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia precum şi sentinţa nr. 243 din 06 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că admite contestaţia formulată de reclamantul S.S., astfel cum a fost precizată.
Anulează dispoziţia nr. 8535 din 24 iulie 2007 emisă de intimată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1596/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1633/2010. Civil. Restituire metale... → |
|---|
