ICCJ. Decizia nr. 1799/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1799/2010
Dosar nr. 842/1/2009
Şedinţa publică din 16 martie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa nr. 431 din 20 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Vâlcea a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., a fost admisă acţiunea reclamanţilor T.V. şi T.I., a fost anulată Decizia nr. 4 din 6 iunie 2005 emisă de pârâta P.S.C.M. Râmnicu Vâlcea şi a fost obligată aceasta din urmă să emită o decizie cu ofertă de acordare de măsuri reparatorii sau despăgubiri în echivalent cu privire la terenul în suprafaţă de 2.600 mp ce face parte din suprafaţa de 3.130 mp, imobil notificat de reclamanţi prin notificarea din 5 iunie 2001 şi identificat conform expertizei tehnice întocmite de ing. R.S.A.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite în sensul art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 din Legea 10/2001, aceştia fiind moştenitorii testamentari ai autoarei T.L. Victoria, decedată. Terenul notificat a fost identificat prin expertiza întocmită de ing. R.S.A., care a stabilit că el se regăseşte în suprafaţa totală deţinută de pârâtă, expropriată prin Decretul nr. 218/1967 şi transmisă iniţial către Cooperativa Meşteşugărească „S.” A constatat că bunul a fost preluat abuziv, în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel pârâta Progresul S.C.M. Râmnicu Vâlcea, criticând-o sub următoarele aspecte: nu s-a făcut dovada întinderii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu şi nici caracterul abuziv al preluării, reclamanţii nu au devenit proprietari prin moştenire testamentară, căci pentru acelaşi teren de 2.400 mp ce face parte din terenul de 4.300 mp a fost formulată notificare şi de C.G., expertiza efectuată în cauză nu poate constitui temei al hotărârii judecătoreşti datorită inadvertenţelor şi omisiunilor pe care le conţine, Decretul nr. 1002/1966 nu operează în speţă, referindu-se la alte terenuri decât cele din prezentul litigiu şi evaluările terenurilor nu au la bază criterii obiective.
Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 431 din 20 iunie 2006 a Tribunalului Vâlcea, pe care a schimbat-o în sensul că a obligat pârâta să emită decizie pentru suprafaţa de 2.400 mp identificată conform expertizei tehnice, stabilind măsuri reparatorii în favoarea intimaţilor-reclamanţi. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu a aparţinut autoarei T.L.V., în baza actului de succesiune din 12 iunie 1945, iar terenul a fost expropriat în baza Decretului nr. 218/1967, aspecte ce rezultă din actele aflate la dosarul cauzei şi din raportul de expertiză tehnică. A apreciat că această expropriere a constituit un act de preluare abuzivă, deoarece a operat în absenţa unei despăgubiri echitabile, neexistând nici o dovadă că pentru terenul de 2.400 mp s-ar fi efectuat vreo plată. A reţinut că din Decretul nr. 218/1967 şi din schiţa anexă a rezultat că de la autoarea reclamanţilor s-a expropriat doar suprafaţa de 2.400 mp, nu 2.600 mp aşa cum susţin aceştia, astfel încât a modificat corespunzător decizia primei instanţe.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta Progresul S.C.M. Râmnicu Vâlcea solicitând modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului şi, pe fond, respingerea cererii reclamanţilor, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că terenul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Aceasta deoarece terenul a făcut obiectul exproprierii cu plata de despăgubiri în temeiul Decretului nr. 218/1967, despăgubiri plătite de fosta Cooperativă Sârguinţa, antecesoarea recurentei, ceea ce echivalează cu o veritabilă convenţie de vânzare-cumpărare, în temeiul căreia autorii intimaţilor au primit preţul de 10 lei/mp.
Un alt motiv de recurs invocat se referă la greşita stabilire a vocaţiei reclamanţilor la întregul imobil, deşi suprafaţa de 2.231 mp a fost deţinută în indiviziune de cei şase moştenitori anterior anului 1967, iar convenţia de vânzare-cumpărare a fost încheiată cu toţi moştenitorii autorului A.G., astfel încât eventuala cerere de restituire fie trebuia făcută de toţi moştenitorii, fie fiecare moştenitor trebuia să fi solicitat doar cota sa indiviză.
Cel de-al treilea motiv de recurs invocat vizează nerespectarea de către instanţa de apel a îndrumărilor date prin Decizia de casare nr. 4746/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la completarea probelor pentru identificarea suprafeţei de teren ce face obiectul cauzei şi a persoanei ce se afla în posesia lui la data notificării. Recurenta susţine că nu s-a identificat corect terenul deţinut de autorul A.G.A.M., că nu s-a respectat anexa la Decretul nr. 218/1967 şi nu s-a ţinut seama de învecinările terenului rezultate din celelalte probe existente la dosar.
În şedinţa publică din 30 iunie 2009 recurenta-pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorilor în ceea ce priveşte cota de 11/12 din terenul notificat, cotă pe care autoarea T.L. nu a deţinut-o niciodată şi pentru care contestatorii nu justifică calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea întregului teren notificat, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile 428 din 3 mai 2007 pronunţată în Dosarul nr. 3352/90/2006 de Tribunalul Vâlcea, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 325/A din 21 septembrie 2007, sentinţă care a dezlegat situaţia juridică a imobilului-teren în suprafaţă de 2.400 mp.
Analizând criticile formulate, ce pot fi circumscrise formal motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins. În acelaşi timp, constatând că excepţiile invocate prin cerere separată se subsumează motivelor de recurs şi sunt tratate chiar de recurentă ca argumente în sprijinul criticilor aduse deciziei instanţei de apel, ele vor fi tratate împreună cu acestea şi li se va răspunde prin considerente comune, apreciindu-se că sunt, de asemenea, nefondate.
Prima critică, referitoare la inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 terenului în litigiu, ca urmare a faptului că acesta ar fi fost cumpărat de recurenta-pârâtă, conform actelor depuse la dosar, nu poate fi primită. Acestei critici, recurenta a înţeles să-i subsumeze şi excepţia autorităţii lucrului judecat a sentinţei 428 din 03 mai 2007, prin care s-ar fi statuat irevocabil că terenul nu a fost preluat abuziv.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fac obiectul acestei legi, imobilele preluate abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 marie 1945 - 22 decembrie 1989. Art. 2 din lege defineşte noţiunea de imobile preluate abuziv, la lit. h) fiind indicate „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare”.
Preluarea terenului de la autorul reclamanţilor a avut loc, indubitabil, în baza Decretului nr. 218 din 16 martie 1967 al fostului Consiliu de Sat al R.S.R., fapt menţionat şi de recurenta-pârâtă în cuprinsul Deciziei nr. 4 din 6 iunie 2005 (fila 23 dosar fond) şi necontestat de nici una dintre părţi.
Susţinerea recurentei-pârâte în sensul că exproprierea cu plata de despăgubiri echivalează cu transmiterea dreptului de proprietate prin convenţie de vânzare-cumpărare, pe care ar fi încheiat-o cooperativa cu autorul-vânzător R.A. nu poate fi reţinută de instanţă.
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică constând în t recerea forţată în proprietatea publică, printr-un act de putere al organelor statului, a unor imobile aflate în proprietatea privată, cu plata unei juste despăgubiri, constituie o excepţie de la caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate privată, ce nu poate echivala cu transmiterea dreptului de proprietate pe calea unei convenţii încheiate cu consimţământul liber al părţilor, care stabilesc în funcţie de interesul propriu condiţiile în care se va perfecta vânzarea-cumpărarea.
Recurenta-pârâtă susţine că preţul (în fapt dreapta despăgubire cuvenită proprietarilor terenurilor expropriate) a fost negociat de părţi, autorul reclamanţilor nefiind obligat să accepte un preţ impus, trăgând de aici concluzia că a avut loc înstrăinarea de bună voie a terenului.
Din actele depuse la instanţa de apel (filele 12-19) rezultă că U.R.C.M. Argeş a comunicat perfectarea formelor de expropriere, dat fiind refuzul proprietarilor terenului de a primi preţul oficial de 2,25 lei/mp, care au fost de acord să cedeze terenul necesar construcţiei complexului de ateliere doar pentru suma de 10 lei/mp. Acest valoare a fost aprobată de U.C.E.C.O.M. .cu adresa din 13 martie 1967 (fila 15 dosar fond), dar nu poate constitui dovada plăţii justei despăgubiri datorate proprietarilor expropriaţi, ce figurează în tabelul-anexă la decretul mai sus amintit, ci doar o evaluare a acestor despăgubiri.
Din nici unul din actele aflate la dosarul cauzei nu rezultă că autorul reclamanţilor ar fi primit efectiv suma aprobată.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a stabilit caracterul abuziv al preluării, ceea ce determină aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cu consecinţa respingerii ca nefondat a acestui motiv de recurs.
În acelaşi timp, în analiza acestui motiv de recurs, nu poate fi admisă nici excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 428/2007 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, referitoare la caracterul preluării cu consecinţe directe asupra legii aplicabile.
Sentinţa invocată s-a pronunţat faţă de contestatoarele C.G. şi A.I., pricina având ca obiect contestaţia formulată de acestea împotriva Deciziei nr. 6 din 19 august 2003 emisă de Progresul S.C.M. Râmnicu Vâlcea.
Potrivit dispoziţiilor art. 1201 C. civ. există lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Au calitatea de părţi şi succesorii universali şi cu titlu universal, creditorii chirografari şi dobânditorii cu titlu particular, ultimii numai în privinţa hotărârilor pronunţate în litigii în care a figurat autorul lor, anterior transmiterii bunului. Or, între contestatoarele din primul dosar şi reclamanţii din cauza de faţă nu se poate reţine relaţia autor- successor care face să funcţioneze autoritatea lucrului judecat.
Mai mult, nici obiectul pricinilor nu este identic, în fiecare dintre dosare fiind contestată o altă dispoziţie emisă de Progresul S.C.M. Râmnicu Vâlcea, în soluţionarea unor notificări diferite.
Opunerea hotărârii judecătoreşti, ca mijloc de probă şi sub aspectul efectelor substanţiale pe care le produce, nu va însemna şi posibilitatea invocării obligativităţii acestor efecte faţă de terţi aşa încât aceştia să nu le poată pune în discuţie şi în alt cadru procesual să nu tindă la a face dovada contrară, invocând propriile apărări, pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea ce li se opune.
Înalta Curte va respinge ca nefondată şi critica recurentei-pârâte referitoare la reţinerea în mod greşit, de către instanţa de apel, a vocaţiei reclamanţilor la restituirea întregului imobil, deşi terenul în suprafaţă de 2.231 mp a fost deţinut în indiviziune de toţi cei şase moştenitori, anterior anului 1967. Pentru considerentele ce succed va fi respinsă şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorilor, ce a fost invocată ca argument în susţinerea acestui motiv de recurs.
În mod corect s-a reţinut că reclamanţii au vocaţie la restituirea întregului imobil ca urmare a justificării calităţii de moştenitor în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice sunt beneficiarii legii de restituire, aceştia din urmă justificând calitatea de persoane îndreptăţite în temeiul legatului universal. În acest sens este relevant testamentul autentificat din 28 ianuarie 1997 la B.N.P. Drăgăşani al autoarei T.L., care i-a instituit pe reclamanţi legatari universali.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care “De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanelor îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.”
Aceste prevederi, coroborate cu dispoziţiile art. 697 C. civ., au drept consecinţă faptul că persoanele îndreptăţite la cota-parte din imobil care nu au formulat notificare, sau a căror notificare a fost irevocabil respinsă, sunt asimilate renunţătorilor, operand acrescământul. Partea renunţătorului se cuvine, prin acrescământ, comoştenitorilor pe care prezenţa moştenitorului renunţător îi păgubea, reducând-le partea succesorală.
Pentru aceste argumente nu se poate reţine că reclamanţii, în calitate de moştenitori testamentari ai defunctei T.L. ar justifica doar pentru cota de 1/12 din teren calitate procesuală activă. Chiar şi în situaţia în care întinderea dreptului intimaţilor s-ar limita la cota invocată de recurenta-pârâtă, aceasta nu ar fi o chestiune care să intereseze problema calităţii procesuale, ci fondul dreptului dedus judecăţii, limitele lui.
De asemenea, ca nefondată va fi respinsă şi critica privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că aceasta nu s-a conformat dispoziţiilor din decizia de casare şi nu a identificat corect terenul deţinut de autorul A.A.M.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că în rejudecare, instanţa de apel, conformându-se îndrumărilor date prin Decizia de casare nr. 4746/2007, în şedinţa publică din 28 ianuarie 2008, a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză cu obiective clare privind identificarea terenului, stabilirea întinderii şi a vecinătăţilor, posesia şi suprafaţa deţinută de pârâta Progresul S.C.M. Vâlcea, cu observarea tuturor actelor referitoare la imobil (fila 485 dosar apel). La acest raport de expertiză aflat la filele 501- 506 dosar apel, au fost formulate obiecţiuni, atât de reclamanţi, cât şi de pârâtă, care au fost respinse de instanţă. În temeiul dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., în exercitarea rolului său activ, instanţa de apel a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, de către trei experţi, raport la care pârâta a formulat, de asemenea, obiecţiuni, respinse argumentat prin decizia recurată.
Constatând că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte observă că, în esenţă, aceste critici ale recurentei-pârâte vizează mai degrabă modul de stabilire a situaţiei de fapt, decât un veritabil motiv de nelegalitate al deciziei instanţei de apel.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii ca legală a deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Progresul S.C.M. Râmnicu-Vâlcea împotriva Deciziei nr. 172/A din 25 septembrie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1796/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1801/2010. Civil. Fond funciar. Contestaţie... → |
|---|
