ICCJ. Decizia nr. 1874/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1874/2010
Dosar nr. 1537/1/2009
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 434/A din 4 iunie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul General şi P.G. împotriva sentinţei civile nr. 1654 din 21 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 9602/3/2007, în contradictoriu cu intimatul-reclamant T.N., intimaţii-pârâţi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, SC R. SA - prin lichidator judiciar SC L.T.R.R. SRL, SC R. SA şi intimaţii-intervenienţi P.C., T.E. şi T.G.
Au fost obligaţi apelanţii către intimatul-reclamant şi către intimaţii-intervenienţi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.570 lei.
Prin Decizia civilă nr. 886 din 2 februarie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondate, recursurile declarate împotriva acestei decizii, de pârâţii P.G. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul General.
Au fost obligaţi, în solidar, recurenţii la plata sumei de 3.570 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-intervenientă P.C.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că sunt neîntemeiate motivele de recurs, întrucât acţiunea în revendicare formulată de reclamantul T.N. este admisibilă, fiind introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001; că titlul pe care acesta şi-a întemeiat cererea este valabil, fiind reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1937; că trecerea în proprietatea statului s-a realizat fără un titlu valabil, raportat la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi prevederile Decretului nr. 92/1950, iar contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul-recurent în 1997, în baza Legii nr. 112/1995, în calitate de chiriaş, este lovit de nulitate absolută întrucât, anterior, reclamantul formulase acţiune în revendicare având ca obiect apartamentul aflat în litigiu.
S-a reţinut, de asemenea, că nu poate fi primită critica referitoare la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, întrucât titlul invocat de reclamant este preferabil titlului prezentat de stat (dispoziţiile Decretului nr. 92/1950), iar titlul pârâtului, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fiind constatat, ca fiind nul absolut, nu mai poate duce la concluzia existenţei unui titlu preferabil.
Impotriva deciziei respective, la data de 18 februarie 2009, a formulat contestaţie în anulare, recurentul-pârât P.G. invocând, în drept, prevederile art. 318 C. proc. civ.
Motivându-şi, în fapt, calea extraordinară de atac, de retractare, prin motivele depuse pe data de 26 noiembrie 2009, contestatorul a susţinut că instanţa de recurs nu a analizat motivele din cererea de recurs, referitoare la buna-credinţă de care a dat dovadă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, şi la compararea efectivă a titlurilor de proprietate prezentate de părţi.
În dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare, contestatorul P.G. a învederat faptul că, instanţa de recurs nu a făcut nicio referire la intervenienţi, cererea în revendicare fiind formulată doar de către reclamant şi doar pentru cota de 1/3 din imobil iar motivul de recurs având ca obiect buna sa credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, a fost analizat prin raportare doar la reclamant, nu şi la intervenienţi, astfel încât, nu se poate trage concluzia, din conţinutul cererii în revendicare formulată de reclamant, că s-a solicitat apartamentul cumpărat de el.
S-a susţinut sub acest aspect, că neanalizarea tuturor acestor împrejurări, a dus la concluzia relei-credinţe la încheierea actului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte cel de-al patrulea motiv de recurs invocat, s-a arătat că instanţa de recurs nu a comparat titlurile de proprietate prezentate de pârâţi, rezumându-se a arăta că titlul său este nul datorită inexistenţei bunei-credinţe la încheierea actului, apreciind că nu se mai poate proceda la o comparare de titluri, în condiţiile în care s-a invocat atât valabilitatea titlului statului, cât şi valabilitatea propriului său titlu, încheiat cu bună-credinţă.
Contestaţia în anulare formulată de recurentul-pârât P.G., este neîntemeiată, şi se va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente :
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de către contestator, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Aceste prevederi legale invocate de contestator nu-şi găsesc aplicabilitate, în cauză, întrucât, sunt nefondate susţinerile acestuia, potrivit cărora, instanţa de casare nu a analizat motivele din cererea de recurs referitoare la buna sa credinţă avută la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, a cărui nulitate absolută s-a constatat, precum şi cel referitor la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi.
Astfel, referitor la motivul nr. 3 de recurs invocat de pârâtul P.G. se constată că a fost analizat pe larg de instanţa de casare, aceasta arătând în considerentele deciziei contestate (fila nr. 12 din decizie, respectiv fila nr. 36 a dosarulu ) argumentele pentru care s-a reţinut reaua-credinţă a pârâtului la încheierea actului de vânzare-cumpărare, încheiat ulterior promovării acţiunii în revendicare de către reclamantul T.N.
În acest sens, s-a arătat că pârâtul a dat dovadă de rea-credinţă, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la momentul în care a încheiat actul de vânzare-cumpărare, în calitate de chiriaş, în baza Legea nr. 112/1995, atâta vreme cât nu a depus minime diligenţe pentru a afla că apartamentul pe care doreşte să-l cumpere, este solicitat de fostul proprietar care deja introdusese, în instanţă, cerere în revendicare.
De altfel, în motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul nici nu invocă faptul că instanţa nu a analizat acest motiv de recurs, ci doar faptul că a fost analizat prin raportare doar la reclamant, fără a face vorbire despre intervenienţi, sub acest aspect.
Aceste susţineri ale contestatorului nu pot fi primite, întrucât intervenienţii au aceeaşi calitate procesuală ca şi reclamantul, acţiunea în revendicare fiind admisă atât reclamantului cât şi intervenienţilor în nume propriu, toţi având calitatea de moştenitori ai autorilor, foştii proprietari de la care imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin urmare, analizarea acestui motiv de recurs, prin referire numai la persoana reclamantului, trimite implicit şi la persoana intervenienţilor, sub acest aspect, contestatorul nefiind prejudiciat, neputând fi primite susţinerile şi argumentele acestuia, potrivit cărora, prin neanalizarea tuturor acestor împrejurări referitoare la intervenienţi, instanţa a ajuns la concluzia eronată, a relei sale credinţe din momentul încheierii actului.
Este neîntemeiată şi cea de-a doua susţinere a contestatorului, potrivit căreia, instanţa de recurs nu a analizat motivul referitor la compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi.
Aceasta întrucât recurentul-pârât nici nu a formulat motive de recurs sub acest aspect, ci doar faptul că, instanţa de apel nu putea proceda la o comparare de titluri câtă vreme intimaţii-reclamanţi nu au un asemenea titlu, numai titlul său de proprietate, reprezentat de actul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fiind valabil.
În condiţiile arătate, instanţa de recurs a analizat acest motiv, prin prisma celor susţinute de recurent, iar compararea titlurilor de proprietate s-a realizat în ceea ce priveşte titlurile prezentate de reclamant şi Statul Român.
Faţă de cele arătate şi în raport de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, contestaţia în anulare formulată de contestatorul P.G.,
În baza art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, va fi obligat contestatorul către intimata P.C. la plata sumei de 3.570 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de P.G. împotriva Deciziei nr. 886 din 2 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Obligă contestatorul către intimata P.C. la 3.570 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1870/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1876/2010. Civil. Recalculare pensie.... → |
|---|
