ICCJ. Decizia nr. 2010/2010. Civil. Expropriere. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 2010/2010

Dosar nr. 41947/3/2007

Şedinţa publică de la 24 martie 2010

Deliberând asupra recursului civil de faţă;

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a Civilă, reclamanta SC C.P. SRL a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Compania de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, solicitând stabilirea valorii despăgubirii acordate reclamantei ca efect al exproprierii terenului în litigiu, situat în localitatea Mogoşoaia, judeţul Ilfov, stabilită prin H.G. nr. 681/2007.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a obţinut titlu de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 5000 mp, situat în localitatea Mogoşoaia, tarlaua A 605, judeţul Ilfov, nr. cadastral 1076, în baza actului adiţional la proiectul de divizare al SC T.S. SRL, autentificat sub nr. 1709 din 27 iunie 2006, rectificat prin încheierile notariale nr. 5903 din 2 iulie 2007 şi nr. 5919 din 3 iulie 2007.

Prin H.G nr. 681 din 28 iunie 2006 s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere pentru o suprafaţă de 526,29 mp din terenul arătat mai sus, reclamanta primind o ofertă de despăgubire pentru suma de 14.736,12 euro. Reclamanta a susţinut iniţial că suma propusă pentru despăgubire se situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului la data ofertei, considerând că evaluarea care a stat la baza ofertei a fost greşit întocmită.

Reclamanta a mai arătat că deţine o evaluare efectuată de către CMF C. SA, membru fondator al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România, prin care s-a stabilit valoarea terenului ce formează obiectul litigiului, la data de 31 decembrie 2006, la 50 euro pe mp, evaluarea fiind făcută anterior hotărârii de expropriere, respectiv la data de 03 aprilie 2007.

În aceste condiţii, la data de 23 august 2007, reclamanta a depus la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 o cerere de acordare a despăgubirii, în cuprinsul căreia a arătat că nu este de acord cu oferta şi condiţiile exproprierii, respectiv cu suma de 28 euro pe mp.

Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirii nr. 58 din 29 octombrie 2007, comunicată reclamantei la data de 07 noiembrie 2007, s-a dispus exproprierea terenului şi s-a aprobat acordarea prin consemnare a despăgubirii aferente terenului, conform ofertei de despăgubire.

În şedinţa publică de la 05 septembrie 2008, reclamanta a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a indicat valoarea terenului expropriat la suma de 157.887 euro, sumă pe care aceasta înţelege să o solicite de la expropriator.

În şedinţa publică din 09 ianuarie 2009, pârâtul a depus la dosar o declaraţie autentificată dată de reclamantă sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 şi adresa nr. 473 din 8 ianuarie 2009, înscrisuri în raport de care a înţeles să invoce excepţia lipsei de interes.

Reclamanta a depus la dosar, în contraprobă, o altă declaraţie, întocmită ulterior, autentificată sub nr. 27 din 7 ianuarie 2009, la care a anexat şi alte înscrisuri, respectiv adresa nr. 1352 din 18 decembrie 2008 emisă de CNADNR SA, adresa nr. 27058 din 16 decembrie 2008, adresa nr. 1378 din 5 ianuarie 2009 emisă de CNADNR.

Prin sentinţa civilă nr. 67 din 16 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III a Civilă a admis excepţia lipsei de interes şi a respins cererea reclamantei ca fiind lipsită de interes.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţa a avut în vedere, în esenţă, următoarele considerente: câtă vreme legea reglementează limitativ documentele necesare eliberării despăgubirii, iar reclamanta a încasat despăgubirea în baza unor astfel de dovezi, legea nu recunoaşte reclamantei posibilitatea de continuare a judecăţii în vederea stabilirii despăgubirilor, după darea unei declaraţii autentice prin care a acceptat cuantumul despăgubirii, astfel cum a fost stabilit prin hotărârea contestată. Concluzia instanţei a fost în sensul că, interesul reclamantei, faţă de situaţia prezentată anterior, nu mai îndeplineşte condiţia de a fi legitim si actual.

Prin decizia civila nr. 365 din 1 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamantei SC C.P. SRL, a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept:

Împrejurarea că reclamanta a încasat suma stabilită prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 58 din 29 octombrie 2007, acceptând prin declaraţie autentificată această sumă şi încasând în mod efectiv despăgubirea, în condiţiile în care exista pe rolul instanţelor de judecată litigiul de faţă, la judecata căruia reclamanta nu a renunţat, nu este de natură a conduce la concluzia că aceasta nu mai justifică condiţia interesului legitim şi actual în susţinerea acţiunii.

Încasarea sumei de către expropriat, sumă ce a fost stabilită printr-o hotărâre contestată în justiţie, nu are relevanţă în ceea ce priveşte constatarea nelegalităţii despăgubirii stabilite prin această hotărâre, de vreme ce reclamanta a înţeles să continue judecata.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat stabilirea valorii despăgubirii pentru terenul în suprafaţă de 526,29 mp ce a fost expropriat prin H.G. nr. 681 din 28 iunie 2007 - s-a susţinut că există o diferenţă între valoarea imobilului stabilită de expropriator şi cea reală - astfel încât, în raport de obiectul cererii deduse judecăţii, Curtea a reţinut că interesul reclamantei este legitim, actual şi personal.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţia României, dispoziţii care consacră dreptul fiecărei persoane fizice sau juridice la o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Concluzia instanţei de apel a fost în sensul ca soluţia primei instanţe - întemeiată pe ideea că o dată încasată despăgubirea, cel expropriat nu mai poate contesta legalitatea hotărârii prin care a fost stabilită despăgubirea - vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţia României, dar şi cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, fără o justă despăgubire, respectiv cu art. 6 din acelaşi tratat privind accesul liber la justiţie.

În condiţiile în care dispoziţiile legilor de expropriere, respectiv Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 198/2004 vin în contradicţie cu principiile constituţionale, dar şi cu dreptul comunitar, instanţele de judecată au dreptul şi obligaţia de a aplica în mod direct dreptul comunitar în materie, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 13 iulie 2009, Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. S.A - D.R.D.P, prin care a invocat următoarele:

Decizia recurată a fost criticată pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. - instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, prin nesocotirea dispoziţiilor imperative ale unor legi, Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 198/2004.

Instanţa de apel nu a fost învestită cu o astfel de excepţie, mai mult, singura în măsură să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor este Curtea Constituţionala care, potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 47/1992 este garantul supremaţiei Constituţiei, este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi asigură controlul constituţionalităţii legilor, al tratatelor internaţionale, al regulamentelor Parlamentului şi al ordonanţelor Guvernului.

Decizia recurată a fost criticată si pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - sub următoarele aspecte:

Reclamantei-intimate SC C.P. SRL i-au fost expropriate pentru cauză de utilitate publică în vederea extinderii Centurii Bucureşti în zona Mogoşoaia-Chitila, 22 de terenuri din Tarlaua A605, categoria de folosinţă arabil.

La data exproprierii - 29 octombrie 2007 - reclamanta-intimată nu a fost de acord cu cuantumul sumelor acordate cu titlu de despăgubire pentru suprafeţele de teren expropriate, astfel că, expropriatorul Statul Român, conform dispoziţiilor Legii nr. 198/2004 şi a Normelor de aplicare, a consemnat suma reprezentând despăgubirea pe numele titularului dreptului, urmând ca aceasta să fie eliberată pe baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii, prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii (art. 5 alin. (8)).

Reclamanta-intimată SC C.P. SRL, prin declaraţiile în formă autentică nr. 3346 din data de 15 decembrie 2008 şi nr. 11 din 5 ianuarie 2009, prin reprezentant legal, şi-a exprimat acordul de voinţă pentru plata sumelor acordate cu titlu de despăgubire, conform prevederilor art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 184/2008, situaţie de care instanţa fondului a ţinut seama, făcând corect aplicarea prevederilor legale în vigoare, constatând astfel că interesul legitim al reclamantei nu mai subzistă.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut ca reclamanta-intimată are un interes legitim în continuarea judecăţii cauzei de faţă, în condiţiile în care obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie contestarea cuantumului despăgubirilor, de vreme ce aceste despăgubiri au fost in mod expres acceptate şi încasate.

Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, împotriva scopului recunoscut de lege, constituie un abuz de drept ce trebuie sancţionat ca atare.

Prin acceptarea şi încasarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, interesul reclamantei a fost realizat, astfel încât aceasta condiţie de exerciţiu a dreptului la acţiune nu mai îndeplineşte cerinţa de a fi actual.

Instanţa de apel în mod nelegal nu a ţinut seama de declaraţia autentificată sub nr. 3346 din data de 15 decembrie 2008, prin care s-a acceptat plata sumelor acordate cu titlu de despăgubire, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008, care modifică şi completează Legea nr. 198/2004, reţinând doar valabilitatea declaraţiei nr. 27 din data de 07 ianuarie 2009, de revocare a declaraţiei nr. 11 din 05 ianuarie 2009, fără să motiveze din punct de vedere juridic de ce o declaraţie ce si-a produs deja efectele juridice şi a fost adusă la cunoştinţa terţilor, şi-a pierdut valabilitatea.

S-a susţinut şi că declaraţiile în formă autentică nr. 3346 din data de 15 decembrie 2008 şi nr. 11 din 5 ianuarie 2009 au intrat în circuitul civil, iar drepturile născute ca efect al emiterii lor au intrat în sfera raporturilor juridice de drept privat. Declaraţiile au stat la baza eliberării sumelor acordate cu titlu de despăgubire pentru suprafeţele de teren expropriate. Intrarea în circuitul civil a actului unilateral, atrage irevocabilitatea lui.

Necesitatea asigurării stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice impune menţinerea actelor administrative care au intrat în circuitul civil.

La data de 24 martie 2010, intimata-reclamantă a depus la dosar o cerere scrisă prin care a invocat, în apărare, următoarele:

Primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu poate fi primit, întrucât instanţa de apel nu a făcut decât să constate în scris principiul consacrat prin art. 20 alin. (2) din Constituţia României, principiu conform căruia reglementările internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, în cazul de faţă Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, au prioritate în faţa legilor interne.

Motivul al doilea de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi primit, întrucât instanţa de apel în mod corect a reţinut filonul principal al acţiunii promovate, acela de a obţine o dreaptă despăgubire, chiar dacă aceasta nu este prealabilă, în condiţiile art. 44 din Constituţia României, dublate de prevederile art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Această situaţie, respectiv obligarea părţii de a da o declaraţie pentru a primi suma pe care expropriatorul a înţeles să o plătească, este, în fapt, o încălcare a legii de către expropriator.

Trebuie reţinut că, la data exproprierii, Legea nr. 184/2008 nu fusese edictată şi, prin urmare, aceasta putea produce efecte juridice conform art. 1 C. civ.

În temeiul Legii nr. 198/2004, expropriatorul trebuia să plătească direct expropriatului despăgubirea cuvenita, nu să consemneze banii cu titlu de despăgubire, întrucât nu exista niciun litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului expropriat sau alte împrejurări care să ridice întrebări cu privire la valabilitatea titlului acestuia de proprietate.

Din cauza acestei nelegalităţi, împreună cu refuzul în scris de a le elibera suma consemnată, refuz constatat prin adresele expropriatorului, adrese existente la dosarul cauzei, precum şi afectarea expropriatei de criza economică, a dus la întocmirea declaraţiei din 15 decembrie 2008, prin care aceasta a acceptat plata sumei consemnate, nu cuantumul, şi a declaraţiei din 05 ianuarie 2009, data conform prescripţiilor expropriatorului.

Prin declaraţia din 07 ianuarie 2009 s-a revocat, în mod valabil, declaraţia din data de 05 ianuarie 2009.

În dreptul civil român nu exista nicio prevedere care să interzică revocarea declaraţiei de acceptare. Interpretarea sistematică a art. 969 C. civ. conduce în mod inevitabil la două concluzii: 1) art. 969 C. civ. se referă exclusiv la convenţii, deci la acte juridice încheiate între mai multe părţi, nu la acte juridice unilaterale, cum este cazul declaraţiei de faţă; 2) chiar dacă s-ar interpreta ca aplicându-se şi actelor unilaterale, aceasta s-ar putea revoca prin simpla manifestare de voinţa în sens contrar a declarantului. Nu exista o prescripţie legală referitoare la efectele faţă de terţi.

Interesul reclamantei a fost legat, încă de la început, de o eventuală suplimentare a despăgubirii cuvenite, după cum ar reieşi dintr-o expertiză judiciară, şi nu suma consemnată, cu atât mai mult cu cât s-a depus la dosar o expertiză ce arată o valoare mai mare a despăgubirii, faţă de suma plătită de către expropriator.

În concluzie, s-a susţinut ca interesul reclamantei întruneşte toate condiţiile, şi anume, acesta este legitim, actual, personal şi direct, detalierea explicaţiilor regăsindu-se în apelul acestei părţi, act procedural existent la dosarul cauzei.

Analizând criticile formulate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - Înalta Curte le socoteşte întemeiate, pentru considerentele ce urmează:

În fapt, prin cererea de chemare in judecată, reclamanta SC C.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, a solicitat stabilirea valorii corecte a despăgubirii acordate reclamantei ca efect al exproprierii, în privinţa terenului în litigiu în suprafaţă de 526,29 mp, situat în localitatea Mogoşoaia, judeţul Ilfov, cu motivarea ca oferta de despăgubire - suma de 14.736,12 euro - se situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului.

Prin urmare, interesul reclamantei - în accepţiunea consacrată de doctrină si jurisprudenţă, de folos practic urmărit de cel ce a pus in mişcare acţiunea civilă - la data promovării acţiunii în justiţie a fost acela de a obţine un cuantum mai mare al despăgubirii civile, respectiv diferenţa dintre suma propusă prin oferta de despăgubire - 14.736,12 euro - si valoarea pretinsă în mod explicit de reclamantă, precizată la un termen ulterior - 157.887 euro.

Instanţele anterioare au configurat situaţia de fapt a cauzei pendinte într-un mod clar si necontestat, după cum urmează:

Prin H.G. nr. 681 din 28 iunie 2006 s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere pentru o suprafaţă de 526,29 mp din terenul proprietatea reclamantei, aceasta primind o ofertă de despăgubire pentru suma de 14.736,12 euro.

Reclamanta a susţinut iniţial că suma propusă pentru despăgubire se situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului la data ofertei, considerând că evaluarea care a stat la baza ofertei a fost greşit întocmită.

În aceste condiţii, la data de 23 august 2007, reclamanta a depus la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 o cerere de acordare a despăgubirii, în cuprinsul căreia a arătat în mod expres că nu este de acord cu oferta şi condiţiile exproprierii, respectiv cu suma de 28 euro pe mp.

Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirii nr. 58 din 29 octombrie 2007, comunicată reclamantei la data de 07 noiembrie 2007, s-a dispus exproprierea terenului şi s-a aprobat acordarea prin consemnare a despăgubirii aferente terenului, conform ofertei de despăgubire.

În condiţiile prezentate în paragrafele anterioare a fost promovată, la data de 27 noiembrie 2007, cererea de chemare in judecată a reclamantei, cerere întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 9, 10, 11 din Legea nr. 198/2004, art. 4, art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, art. 4 din O.G. nr. 16/1999, art. 5 din legea nr. 1/2002, art. 2 alin. (1) lit. f, art. 112, art. 242 alin. (2), art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În şedinţa publică de la 05 septembrie 2008, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a indicat valoarea terenului expropriat la suma de 157.887 euro, valoare pe care a înţeles să o solicite de la expropriator.

În şedinţa publică din 9 ianuarie 2009, pârâtul a depus la dosar o declaraţie autentificată dată de reclamantă sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 - prin care, ca efect al obligaţiei instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184, pentru modificarea si completarea Legii nr. 198/2004, a declarat că este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro pe mp, conform hotărârii de stabilire a despăgubirii - şi adresa nr. 4733 din 8 ianuarie 2009, emisă de instituţia bancară - prin care s-a confirmat că sumele stabilite ca despăgubiri şi consemnate pe numele reclamantei au fost deblocate si transferate în conturile acesteia la data de 08 ianuarie 2009 - înscrisuri în raport de care a înţeles să invoce excepţia lipsei de interes in susţinerea cererii de chemare în judecată. Reclamanta a depus la dosar o altă declaraţie a acesteia, autentificată sub nr. 27 din 7 ianuarie 2009 - prin care a arătat că nu renunţă la judecarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată, respectiv că nu este de acord cu cuantumul despăgubirii - la care a anexat şi alte înscrisuri, respectiv adresa nr. 1352 din 18 decembrie 2008 emisă de CNADNR SA, adresa nr. 27058 din 16 decembrie 2008, adresa nr. 1378 din 5 ianuarie 2009 emisă de CNADNR, în scopul contracarării solicitării pârâtei.

În contextul situaţiei de fapt prezentate anterior, respectiv a soluţiilor pronunţate de instanţele anterioare, criticile de nelegalitate trebuie analizate din perspectiva elementelor care definesc în mod intrinsec noţiunea de interes, drept condiţie de exerciţiu a dreptului la acţiune al reclamantei.

În acest sens, prima instanţă, printr-o interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, dar şi a efectelor produse de actele juridice perfectate de reclamantă, a reţinut în mod corect că interesul în susţinerea acţiunii, care trebuie să existe pe tot parcursul judecării acesteia - aspect necontestat în cauză - nu mai îndeplineşte condiţia de a fi legitim si actual.

Derularea procedurii referitoare la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat, pentru ipoteza în care titularul dreptului real nu este de acord cu despăgubirea stabilită, s-a realizat după prescripţiile Legii nr. 198/2004, astfel cum aceasta a fost modificată si completată prin Legea nr. 184/2008.

La momentul procesual în care s-a pus în discuţie caracterul legitim şi actual al interesului reclamantei în susţinerea pe mai departe a acţiunii pendinte, faţă de declaraţia autentificată dată de reclamantă sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 - prin care, ca efect al obligaţiei instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184, pentru modificarea si completarea Legii nr. 198/2004, a declarat ca este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro pe mp, conform hotărârii de stabilire a despăgubirii - respectiv adresa nr. 4733 din 8 ianuarie 2009, emisă de instituţia bancară - prin care s-a confirmat că sumele stabilite ca despăgubiri si consemnate pe numele reclamantei au fost deblocate si transferate în conturile acesteia la data de 08 ianuarie 2009 - contextul legislativ era reprezentat de actele normative susmenţionate.

Dispoziţia expresă a legii pentru situaţia reclamantei, astfel cum aceasta a configurat-o, fiind rezultatul direct al propriei manifestări de voinţă - acceptarea cuantumului despăgubirii astfel cum a fost prevăzut în hotărârea de stabilire a despăgubirii - este în sensul că suma consemnată pe numele titularului dreptului real să fie eliberată.

Prin această manifestare expresă de voinţa, reclamanta a înţeles aşadar să nu mai amâne eliberarea despăgubirii consemnate până la momentul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile.

Declaraţia autentificată a reclamantei înregistrată sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 are natura juridică a unui act juridic unilateral, ceea ce înseamnă recunoaşterea caracterului irevocabil al acesteia, cu toate semnificaţiile juridice inerente, respectiv inadmisibilitatea oricărei alte manifestări de voinţă ulterioare, în sens contrar, din partea autorului actului.

În condiţiile în care reclamanta a ales, într-o procedură strict reglementată de lege din materia exproprierii, una din modalităţile de finalizare a acesteia si în acest sens a îndeplinit întocmai dispoziţiile legii, nu i se mai poate recunoaşte interesul legitim pentru continuarea acţiunii în justiţie, aceasta fiind specifică celei de-a doua posibilităţi prevăzute de lege pentru obţinerea despăgubirilor, pe care reclamanta a înţeles in mod expres să o abandoneze în chiar cursul derulării ei.

Nu pot fi primite apărările susţinute pe ideea unei evidente discrepanţe între valoarea reală a terenului expropriat şi oferta de despăgubire, faţă de dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, respectiv prevederile art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât, prin propria voinţă a reclamantei, liberă, neviciată, aceasta a acceptat efectuarea plăţii despăgubirii şi, prin aceasta, abandonarea posibilităţii reale conferite de normele procedurale şi substanţiale incidente cauzei pentru clarificarea pretinselor ingerinţe în exerciţiul dreptului de proprietate (soluţionarea fondului raportului juridic litigios).

Împrejurarea că reclamanta s-a folosit de dispoziţiile legale în vigoare, de natură procedurală, dar nu în scopul prescris de acestea - încasarea efectivă a despăgubirilor şi, prin aceasta, finalizarea procedurii exproprierii imobilului în litigiu - ci într-un scop contrar acestora, nu-i poate asigura caracterul legitim şi actual al interesului în exerciţiul dreptului de acţiune în justiţie.

Sub aspectul criticii referitoare la pretinsa aplicare retroactivă a Legii nr. 184/2008, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 1 C. civ., aceasta nu poate fi reţinută, pe de o parte, pentru că, chiar şi Legea nr. 198/2004 prevedea, pentru ipoteza situaţiilor litigioase în legătură cu imobilul expropriat, posibilitatea consemnării sumelor pe numele persoanelor expropriate, până la data obţinerii unei hotărâri definitive şi irevocabile, ceea ce însemna în fapt amânarea plăţii despăgubirilor până la acest moment foarte clar desemnat de legiuitor, iar, pe de altă parte, situaţia cuantumului despăgubirilor reprezenta un fapt juridic în curs de formare la data intrării în vigoare a legii noi - facta pendentia (fapt pendinte la această dată) - ceea ce însemna aplicarea imediată a legii civile noi.

Jurisprudenţa şi doctrina de specialitate, în legătură cu chestiunea delimitării domeniului propriu al aplicării imediate a legii noi de domeniul opririi acţiunii acestei legi asupra trecutului (neretroactivitatea) - în special în privinţa legilor care interesează ordinea publică, legile de procedură - au impus ideea conform căreia legea nouă se aplică imediat de la data intrării ei în vigoare, situaţiilor în curs de constituire pendinte la această dată, cum este şi cazul situaţiei de faţă.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a interpretat şi aplicat dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 198/2004, din perspectiva dispoziţiilor convenţionale considerate incidente în cauză, şi potrivit convingerii intime a judecătorilor ce au intrat în compunerea completului de judecată.

Prerogativa instanţei de a se pronunţa asupra unei chestiuni litigioase referitoare la interesul reclamantei de a continua demersul judiciar iniţiat, în condiţiile existenţei unor reguli stricte de procedura, chiar dacă soluţia pronunţată nu este în acord cu părerea tuturor părţilor din proces, nu reprezintă în nici un caz un exces de putere, ci o componentă intrinsecă dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu deplină jurisdicţie, chemat să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, va modifica în tot decizia atacată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC C.P. SRL împotriva sentinţei civile nr. 67 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA împotriva deciziei nr. 365 din 1 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă.

Modifică în tot decizia atacată şi respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC C.P. SRL împotriva sentinţei civile nr. 67 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 1720/2010. Civil  ICCJ. Decizia nr. 2764/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2010/2010. Civil. Expropriere. Recurs