ICCJ. Decizia nr. 2764/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2764/2010
Dosar nr. 25280/3/2007
Şedinţa din 3 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 112 din 21 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a dispus respingerea excepţiei lipsei de interes privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, invocată de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
A fost respinsă excepţia privind dobândirea de către pârâta D.F. a dreptului de proprietatea prin uzucapiunea de 10 ani în privinţa imobilului.
A fost admisă excepţia lipsei de calitate procesuală a pârâtelor Primăria Municipiului Bucureşti şi SC C. SA privind revendicarea imobilului şi s-a respins cererea.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. şi C.A.G., în privinţa capătului de acţiune având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra apartamentului nr. 5 situat în Bucureşti, str. Piaţa M. Kogălniceanu, formulat în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC C. SA, D.I. şi D.F. şi în privinţa revendicării aceluiaşi amplasament în contradictoriu cu D.F., ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Conform actului de vânzare-cumpărare încheiat la 6 octombrie 1938 şi transcris la Secţia notariat a fostului Tribunal Ilfov, autorul reclamanţilor P.I. a dobândit în proprietate imobilul în litigiu situat în Piaţa Mihai Kogălniceanu, sector 5, preluat de stat în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1990, succesorul acestuia fiind G.A. în calitate de legatar universal, conform certificatului de moştenitor din 6 iunie 1987 emis de Notariatul de Stat Sector 2.
Din conţinutul certificatului de moştenitor nr. 99 din 5 iulie 2000 emis de Biroul Notariat public D.D. rezultă că numita G.A. a lăsat ca moştenitori reclamanţii din prezenta acţiune.
Conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 17 ianuarie 1997 cu Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentat de mandatar SC C. SA, numiţii D.I. şi D.F. au dobândit în proprietate imobilul situat în Bucureşti, str. Piaţa Mihail Kogălniceanu, sector 5, în baza Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a reţinut că potrivit Dispoziţiei nr. 4329 din 16 mai 2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a restituit în natură, în proprietatea reclamanţilor, imobilul situat în Bucureşti, str. Piaţa Mihail Kogălniceanu, sector 5, fiind însă exceptate acele apartamente ce au fost vândute către chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995.
Din conţinutul adresei nr. 1444/2004 emisă de Primăria Sectorului 5 (pag. 6 din dosarul constituit de Tribunalul Bucureşti ), rezultă că autoarea reclamanţilor, G.A., a solicitat să i se acorde despăgubiri pentru imobilul din Piaţa Mihail Kogălniceanu, fost B-dul. M. Kogălniceanu, sector 5, cererea fiind formulată în baza Legii nr. 112/1995 (11 iulie 1996 ) anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin care soţii D. au dobândit în proprietate apartamentul cu privire la care s-a introdus cererea de revendicare.
Prin urmare, din moment ce s-a pretins despăgubiri referitor la imobilul care a fost naţionalizat şi nu restituirea în natură, înseamnă că defuncta G. nu a înţeles să constate la acea vreme titlul de proprietate al statului în privinţa imobilului din care face parte şi apartamentul deţinut de pârâta D., achiziţionat de aceasta din urmă cu bună-credinţă.
Buna-credinţă de care a dat dovadă pârâta D. la dobândirea apartamentului revendicat de reclamantă a fost reţinută de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia civilă nr. 2030 din 7 noiembrie 2006, în litigiul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 17 ianuarie 1997 cu privire la apartamentul ocupat de pârâtă, instanţa reţinând că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin intermediul art. 46 alin. (2), legiuitorul a creat un mijloc de protecţie a titlurilor subdobânditorilor unor astfel de imobile, dându-se eficienţă principiului ocrotirii bunei-credinţe în materia transferului drepturilor reale asupra acestor bunuri.
Excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi SC C. SA a fost reţinută ca întemeiată în privinţa cererii de revendicare a imobilului în litigiu, dat fiind faptul că apartamentul respectiv a fost înstrăinat prin act de vânzare-cumpărare încă din anul 1997 către soţii D. şi prin urmare statul nu mai are calitatea de proprietar.
Uzucapiunea de 10 ani, privind dobândirea dreptului de proprietate, invocată de pârâta D. în conformitate cu art. 1895 C. civ., a fost respinsă de instanţă deoarece nu sunt realizate condiţiile impuse de text, proprietarul iniţial al bunului, P.I. fiind deposedat de stat, consecinţă a Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, iar pe de altă parte, curgerea termenului de prescripţie de 10 ani a fost întrerupt prin cererea depusă de autoarea reclamanţilor G.A. la scurt timp după apariţia Legii nr. 112/1995 şi soluţionată prin Hotărârea nr. 1991 din 1 iulie 1998 dată de Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ca de altfel şi prin promovarea de către reclamanţi a acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul.
Excepţia lipsei de interes invocată de Primăria Municipiului Bucureşti privind capătul de acţiune ce constă în constatarea nevalabilităţii titlului statului a fost respinsă deoarece, prin decizia civilă nr. 995 din 28 septembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că autorul reclamanţilor P.I. a fost deposedat printr-un act de naţionalizare ce nu poate reprezenta un titlu valabil în favoarea statului, aşa cum este el definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Pronunţându-se asupra cererii de revendicare întemeiată de reclamanţi pe drept comun, prin compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, instanţa a reţinut că titlul de proprietate invocat de pârâta D. este preferabil, deoarece la momentul cumpărării apartamentului în litigiu a avut convingerea că statul deţinea un titlu valabil cu privire la apartament, întemeiată pe atitudinea manifestă a autoarei reclamantei, care a solicitat acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, recunoscând astfel titlul de proprietate al statului.
În consecinţă, pârâta D., subdobânditoarea bunului, a fost de bună-credinţă.
Prin decizia civilă nr. 214 din 6 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus admiterea apelului formulat de reclamanţii P.D.M., P.I.R., T.A.M., N.O.C. şi C.A.G., împotriva sentinţei civile nr. 112 din 21 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
S-a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate.
Pârâta D.F. a fost obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor, apartamentul nr. 5 situat în Bucureşti, str. Piaţa Mihail Kogălniceanu, etaj 1, sector 5, compus din trei camere, vestibul, hol, dependinţe, boxe subsol, cameră serviciu, mansardă, în suprafaţă utilă de 98,29 m.p.
Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1990, măsura fiind abuzivă, deoarece statul nu a avut titlu valabil asupra imobilului.
Această împrejurare ce ţine de dobândirea proprietăţii de către stat în calitatea sa de vânzător al imobilului către pârâta D.F. a mai fost analizată în cadrul judecăţii anterioare, cadru juridic în care acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi a fost respinsă, fără însă ca instanţa să se pronunţe pe fondul dreptului.
Decretul nr. 92/1950 a încălcat atât normele dreptului intern cât şi normele internaţionale în materie, întrucât deposedarea foştilor proprietari s-a realizat pe motive de apartenenţă la o anumită clasă socială a societăţii, fără o justă şi prealabilă despăgubire, deşi dreptul de proprietate privată era garantat de Constituţia din anul 1948.
Plecând de la această premisă, acţiunea în revendicare dintre fostul proprietar şi chiriaşul dobânditor subsecvent al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995 este admisibilă, instanţa analizând cauza în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituţie, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a dreptului intern în materie.
Reţinând că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, acesta nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, deoarece acest act normativ reglementa doar situaţia juridică a imobilului trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.
Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială care în art. 2, text în vigoare la data introducerii acţiunii, prevedea că proprietarii imobilelor trecute în proprietatea statului fără titlu valabil nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Din această perspectivă, împrejurarea că autoarea reclamanţilor a formulat în anul 1996 o cerere prin care solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, este lipsită de relevanţă sub aspectul preferabilităţii şi a consolidării dreptului de proprietate, dobândit de D.F. prin contractul de vânzare-cumpărare.
În cauză este incidentă situaţia existenţei a două titluri de proprietate, deopotrivă valabile, situaţie în care s-a verificat modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate de către titularii acestora.
Comparând titlul reclamanţilor în calitate de succesori ai proprietarului deposedat abuziv şi titlul pârâtei care invocă calitatea de subdobînditoare de bună-credinţă a aceluiaşi imobil, Curtea a reţinut preferabilitatea titlului reclamanţilor, care au dobândit imobilul de la adevăraţii proprietari faţă de cel al pârâtei care a dobândit dreptul de la statul român, în condiţiile unei preluări abuzive.
Acest raţionament are la bază împrejurarea că reclamanţii au uzat de procedurile administrative prealabile ale legilor speciale de reparaţii apărute după anul 1995, ocazie cu care li s-a recunoscut calitatea de proprietari deposedaţi în mod abuziv de statul comunist, prin Dispoziţia nr. 4329 din 16 mai 2005 a Primăriei Municipiului Bucureşti, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Acest considerent a fost reliefat şi de instanţa anterioară, însă nu i s-a dat eficienţă pentru considerentul că titlul de proprietate al pârâtei s-a consolidat în urma respingerii acţiunii, iar constatarea nulităţii absolute a actului prin care a devenit proprietară, instanţa apreciind că se impune această situaţie în virtutea siguranţei circuitului civil şi a faptului că în prezent pârâta este cea care beneficiază de efectul principiului error comunis facit jus.
Procedând la compararea titlurilor, Curtea a luat în considerare un element care deja a fost stabilit în cauză, relevat şi de tribunal, care constă în împrejurarea că imobilul intrat în proprietatea statului a fost preluat fără titlu valabil, abuziv, situaţie în care chiar conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii îşi păstrează calitatea de proprietar avută de autorul său, la momentul preluării bunului.
Într-o atare situaţie, statul a dobândit dreptul de proprietate într-un mod nevalabil, situaţie în care nu îl putea transmite ulterior pe calea unui contract de vânzare-cumpărare către alte persoane.
Buna-credinţă, privită singular ( iar nu unită spre pildă cu faptul posesiunii utile a imobilului, dobândit în baza unui just titlu în termenul prevăzut de art. 1895 C. civ. ), nu poate constitui un criteriu de preferinţă în cadrul unei acţiuni reale petitorii, cum este revendicarea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
În ceea ce priveşte existenţa unui bun, în sensul alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a considerat că reclamanţii au avut speranţa legitimă în momentul în care li s-a recunoscut calitatea de proprietari, urmare a legilor de reparaţie apărute după anul 1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cazurile Păduraru v. România din 1 decembrie 2005, precum şi în cazurile Străin şi Porţeanu, Curtea apreciind că este întrunită prima cerinţă a art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 privind recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul petenţilor, ori ca reprezentând bunuri actuale, ori ca speranţă legitimă de redobândire a bunului în natură.
Speranţa legitimă, în speţă, a reprezentant-o demersurile legale efectuate de către autoarea reclamanţilor în condiţiile în care Legea nr. 112/1995, care reprezenta o lege specială de reparaţie a foştilor proprietari.
Astfel cum rezultă din cauza Păduraru par. 83-87, precum şi în cauza Porţeanu par. 33 titularul dreptului deţine un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceiaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun" ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti.
În ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în formă republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, este utilă raportarea tot la raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existenţa unei ingerinţe în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atari prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului de proprietate, în ciuda hotărârii judecătoreşti conţinând asemenea dispoziţie.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii. „Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară (cauza Străin, par.49).
Dacă în ceea ce priveşte prima cerinţă, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la lege în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaş, respectiv Legea nr. 112/1995, reţinându-se că acest act normativ permitea atare act juridic exclusiv în privinţa imobilelor preluate cu titlu.
În ceea ce priveşte noţiunea de „titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică neunitară şi contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenţia legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuinţelor către chiriaşi (prin modificarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin H.G. nr. 11/1997), în timp ce buna-credinţă, deşi definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanţe.
Într-un asemenea raţionament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii, fiind rupt „justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, par. 112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, reluându-se aceleaşi considerente: cauza Penescu - Hotărârea din 5 octombrie 2006, par.24; cauza Suciu Aramă - Hotărârea din 9 octombrie 2006 par.23).
Consecinţa unui asemenea raţionament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună-credinţă, şi chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, par.39, 43 şi 59; cauza Porţeanu, par.32 şi, mai recent cauza Penescu, par.26, în care, mai tranşant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naţionalizate legal, o împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire).
Rezultă că eventuala bună - credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritate administrativă locală nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, normă pe care judecătorul naţional are obligaţia de a o aplica prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenţiei europene, s-a făcut aplicarea directă a acesteia, iar în condiţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că Legea nr. 247/2005 nu funcţionează neasigurând o despăgubire efectivă, restituirea în natură se impunea drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului său către chiriaş, constatare ce interesa, în egală măsură şi cererea de revendicare.
Şi în practica recentă a Curţii Europene, respectiv cauza Katz împotriva României şi cauza Faimblat contra României pronunţate în 20 ianuarie 2009 şi ulterioare Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că „Examinând toate elementele cauzei, Curtea consideră că Guvernul nu a adus nici un argument care să determine Curtea să ajungă la o altă concluzie. Curtea reaminteşte că în contextul legislaţiei care guvernează revendicările imobiliare a imobilelor naţionalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un terţ de bună-credinţă chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate a reclamantului, constituie o privare de proprietate.
O asemenea privare acompaniată de lipsa totală de compensaţii este contrară art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Cât despre sistemul de compensare prin Fondul Proprietatea, Curtea reaminteşte că aceasta nu corespunde exigenţelor Convenţiei deoarece nu este susceptibilă să acorde în mod efectiv o compensaţie echivalentă. Din aceste considerente, datorită imposibilităţii reclamantului de a obţine restituirea imobilului şi a lipsei totale de compensaţii, Curtea consideră că în cauză art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat".
Instanţa de apel a avut în vedere în egală măsură, la pronunţarea acestei soluţii, şi art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia un stat parte la Convenţie este obligat să execute deciziile Curţii în toate cauzele aduse împotriva sa, iar Comitetul de Miniştri a Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementării deciziilor Curţii.
În consecinţă, a rezultat că în situaţia în care Curtea hotărăşte că statul i-a încălcat unui individ drepturile protejate de Convenţie, pe lângă acordarea satisfacţiei echitabile la care este obligat de Curte, statul era obligat, sub controlul Comitetului de Miniştri, să aleagă măsurile generale sau acolo unde se impune, individuale, care sunt în măsură să corecteze deficienţele sistemului legislativ, în aşa fel încât cauza încălcării să fie eliminată.
În cauza Flaimblat împotriva României, Curtea Europeană a mai decis că în situaţia în care, chiar dacă există o decizie administrativă sau judiciară, finalitatea procedurii ar trebui să fie executarea acestor decizii în condiţiile Legii nr. 247/2005, prin intermediul Fondului Proprietatea. Dar, „Curtea a mai constatat în cauze anterioare că acest mecanism de despăgubire nu funcţionează la parametri normali şi nu este în măsură să ofere celor prejudiciaţi o compensaţie echivalentă în mod efectiv (cauza Ruxandra Ionescu împotriva României). Din aceste motive, Curtea concluzionează că, chiar dacă Legea nr. 10/2001 oferă acces la o jurisdicţie administrativă şi dacă este necesar şi la o instanţă judecătorească, acest acces rămâne doar teoretic, deoarece nu este în măsură să asigure celor prejudiciaţi o compensaţie într-un timp rezonabil, pentru imobilele care nu mai pot fi retrocedate".
Tot din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, nu s-a putut considera că pârâţii au dobândit un bun în sensul Convenţiei, în momentul în care s-a respins irevocabil cererea de anulare a actelor de vânzare - cumpărare, considerând, astfel cum s-a arătat, că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună-credinţă, şi chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta D.F., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii formulate.
Recursul a fost motivat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în esenţă, vizează următoarele aspecte:
Interpretarea dată de instanţa de apel constă în acţiunea potrivit cu care, imobilul fiind preluat abuziv în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, aspect relevat şi de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, situaţie în care, pârâţii cumpărând de la un neproprietar, conferă preferabilitate titlului reclamanţilor, cu consecinţa neaplicării dispoziţiilor art. 18 lit. c) şi ale art. 46 din Legea nr. 10/2001 datorită preluării abuzive care exclud de la aplicarea prevederile Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte în legătură cu art. 46 a Legii nr. 10/2001, se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Această interpretare goleşte de conţinut atât prevederile art. 18 lit. c) cât şi art. 46 din Legea nr. 10/2001, deoarece Legea nr. 10/2001 deşi consideră abuzivă preluarea de către stat a imobilelor prin Decretul-lege nr. 90/1954, inserează în substanţa sa şi art. 18 lit. c).
Pe de altă parte, instanţa trebuia să ia în considerare şi dispoziţiile legale în materie, în vigoare la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare între stat şi pârâţi, având în vedere următoarele elemente: în momentul vânzării, preluarea de către stat a imobilelor prin Decretul-lege nr. 90/1954, era considerată legală (H.G. nr. 96/1996 ); reclamanţii aveau posibilitatea de a constata, pe cale judecătorească, caracterul ilegal al naţionalizării pentru a exclude de la aplicare Legea nr. 112/1995, instanţa având în concret această posibilitate în pofida dispoziţiilor H.G. nr. 96/1996; comportamentul reclamanţilor care, solicitând despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, au determinat încheierea contractului de vânzare-cumpărare între stat şi pârât; reprezentarea cumpărătorului care la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a crezut că dobândeşte proprietatea de la adevăratul proprietar; efectuarea vânzării cu respectarea Legii nr. 112/1995, contract menţinut în justiţie prin respingerea acţiunii de constatare a nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) şi art. 46 din Legea nr. 10/2001, precum şi principiul validităţii aparenţei în drept.
Referitor la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se remarcă faptul că, reclamanţii nu beneficiază de o hotărâre contradictorie cu statul prin care acesta să fie obligat la restituirea imobilului, iar Legea nr. 10/2001 le recunoaşte dreptul la despăgubiri, la valoarea de circulaţie a imobilului, spre deosebire de chiriaşul-cumpărător căruia jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului îi recunoaşte o eventuală acţiune de rambursare a preţului plătit şi a cheltuielilor necesare şi utile cu apartamentul reglementată de dreptul român, care pot duce la despăgubiri rezonabile. În această ipoteză a admiterii acţiunii în revendicare s-ar ajunge la o privare de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, aşa cum s-a reţinut în cauza Raicu v. România.
De altfel, jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului relevă faptul că dreptul de proprietate al subdobînditorului de bună-credinţă, constituit în sensul Legii nr. 112/1995 şi validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, este protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Pincova şi Pinc v. Republica Cehă, Marck v. Belgia).
Intimaţii au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Examinând recursul declarat de pârâta D.F. instanţa reţine următoarele:
În cauză, reclamanţii-intimaţii sunt succesorii numitei G.A., legatară universală a numitului P.I., proprietarul imobilului din care face parte şi apartamentul în litigiu, conform actului de vânzare-cumpărare din 6 octombrie 1938, preluat de stat în condiţiile Decretului nr. 92/1950 şi restituit, ( în parte, în natură prin Dispoziţia nr. 4329 din 16 mai 2005 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, şi, prin echivalent pentru restul apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 în care se include şi apartamentul revendicat ), prin Hotărârea nr. 1599 din 1 iulie 1998 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul General al Municipiului Bucureşti, emisă pe numele G.A., şi contestată de către aceasta ( procedură nefinalizată de către reclamanţi), acţiunea în revendicare a întregului imobil promovată de G. A., continuată de reclamanţi în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA fiind respinsă irevocabil prin decizia nr. 5388 din 30 septembrie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, consecinţă a casării deciziei civile nr. 145 din 19 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti şi a sentinţei civile nr. 995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti.
În consecinţă, acţiunea în revendicare promovată la 10 aprilie 2007, formulată după apariţia Legii nr. 10/2001 şi întemeiată pe dreptul comun, este fundamentată pe caracterul abuziv al Decretului de naţionalizare nr. 92/1950.
Recurenta-pârâtă este proprietara apartamentului în litigiu cumpărat în condiţiile Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41285/1997 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, act de vânzare-cumpărare constatat valid prin Decizia civilă nr. 2030 din 7 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, consecinţă a respingerii acţiunii în constatarea nulităţii absolute a apartamentului.
Acesta fiind cadrul factual în privinţa drepturilor părţilor asupra apartamentului în litigiu, nu se poate face abstracţie de regimul juridic reglementator al imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care, fără a exclude legea generală, reglementează condiţiile în care se pot restitui, atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât şi cele preluate de stat fără titlu valabil ( art. 1 Legea nr. 10/2001 ), precum relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii prevăzute de lege ( art. 18 lit. c), art. 29 din Legea nr. 10/2001 ), limitând astfel incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Or, în condiţiile în care, pentru apartamentul în litigiu, s-a dispus acordarea de despăgubiri băneşti autoarei intimaţilor prin hotărârea Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 112/1995 încă din anul 1998, autoritatea administrativă a realizat finalitatea reparatorie rămânând în sarcina intimaţilor realizarea demersurilor judiciare de a dovedi posibilitatea restituirii în natură, ori de a dovedi o altă valoare a despăgubirilor.
Neprocedând în acest mod, intimaţii s-au expus imposibilităţii restituirii în natură a apartamentului naţionalizat consecinţă a dobândirii legale de recurentă, consolidată prin decizia civilă nr. 2030 din 7 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a reţinut că legiuitorul a înţeles în mod expres să înlăture prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, efectele nulităţii actelor juridice cu toate că încalcă o normă imperativă, însă au fost încheiate cu bună-credinţă.
Dată fiind împrejurarea că, în cauză se dispută interese legitime concurente asupra aceluiaşi imobil, instanţa urmează a examina dacă, interesul legitim al reclamanţilor nu aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Sub acest aspect, în cauza Pincova şi Pinc v. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „… acceptă că obiectul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim ( … ) cu toate acestea consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă, luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod concret statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri” ( paragraf 58 citat şi în cauza Raicu v. România ).
Tot astfel, nu poate fi ignorat nici principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă în cauză a da preferabilitate titlului recurentei, asupra recunoaşterii administrative a dreptului intimaţilor, deoarece nu pot fi înfrânte efectele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile care a statuat asupra valabilităţii dreptului de proprietate al recurentei dobândit iremediabil în patrimoniul său, în condiţiile în care, obiectul revendicării prezente a fost deja convenit într-o pretenţie în despăgubiri în anul 1998 ca efect al dispoziţiei administrative de acordare de despăgubiri pentru apartamentul în litigiu.
În consecinţă, motivarea instanţei de apel fundamentată pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu are incidenţă în cauză, din moment ce pe de o parte jurisprudenţa citată se referă la părţi care aveau dreptul consacrat printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în revendicarea bunului înstrăinat anterior ori ulterior pronunţării ei, iar în al doilea rând lipsea în toate cazurile despăgubirea acordată persoanei revendicante.
În speţă însă, intimaţii nu sunt beneficiarii unei hotărâri judecătoreşti de restituire a imobilului, iar despăgubirea pentru apartamentul în litigiu a fost stabilită încă din anul 1998, în procedura administrativă contestată în justiţie de autoarea lor, însă nefinalizată, consecinţă a suspendării ei ( 10 martie 1999 ) în cauza privind revendicarea imobilului de la Consiliul General al Municipiului Bucureşti, acţiune care a fost respinsă.
Faţă de cele reţinute, instanţa reţine că recursul fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este întemeiat şi urmează a fi admis, în sensul casării deciziei recurate şi păstrării sentinţei apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta D.F. împotriva deciziei nr. 214 A din 6 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată.
Păstrează sentinţa apelată nr. 112 din 21 ianuarie 2008 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2010/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3953/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
