ICCJ. Decizia nr. 218/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 218/2010
Dosar nr. 467/44/2009
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 31/R din 30 octombrie 2008 Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, au fost respinse ca nefondate atât excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei dreptului la acţiune invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei, cât şi acţiunea formulată de reclamanţi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin adresa din 11 februarie 2009 cauza a fost trimisă către competentă soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ulterior a fost restituită în baza unei proceduri administrative, invocându-se Decizia Curţii Constituţionale nr. 104/2009.
Dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Galaţi cu nr. 467/44/2009.
Fiind sesizată cu recursul declarat de pârât, Curtea a invocat din oficiu la termenul din 21 mai 2009 excepţia de necompetenţă materială în soluţionarea cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 511/R din 11 mai 2009, Curtea de Apel Galaţi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, ca urmare a evenimentelor legislative intervenite în legătură cu aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 75/2008, competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii Curţii de Apel, în primă instanţă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 4 pct. 1 C. proc. civ.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, sub nr. 467/44/2009, la data de 22 iunie 2009.
Faţă de solicitarea judecării cauzei în lipsă, de către recurentul pârât,prin cererea de recurs, înalta Curte a rămas în pronunţare cu privire la excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe în soluţionarea căii de atac exercitate împotriva sentinţei civile nr. 31/R din 30 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Analizând această excepţie, Înalta Curte constată că este întemeiată şi urmează să decline competenţa de soluţionare a recursului declarat de M.J.L.C., în favoarea instanţei susmenţionate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, cererile menţionate în cuprinsul acestui text de lege, din categoria cărora fac parte şi cele având ca obiect acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, erau soluţionate, în primă instanţă, de curţile de apel.
Conform alin. (2) din textul de lege sus-menţionat, recursul împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa supremă, în mai multe dosare, şi s-a constatat că dispoziţiile art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 75/2008 sunt neconstituţionale.
În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a invocat încălcarea prevederilor art. 1 15 alin. (4) şi (6) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Curtea Constituţională a constatat că elementele cuprinse în nota de fundamentare care însoţeşte O.U.G. nr. 75/2008, referitoare la necesitatea ca justiţia să reprezinte un factor esenţial de echilibru în statul de drept, ceea ce implică unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii drepturilor salariale, la necesitatea asigurării unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiţiei, la dificultăţile întâmpinate în executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie, printre altele, nu sunt de natură să justifice adoptarea ordonanţei de urgenţă în condiţiile stabilite de art. 1 15 alin. (4) teza I din Constituţia României.
De asemenea, aspectele ce ţin de oportunitatea adoptării reglementării nu îşi pot găsi, însă, soluţionarea în modificarea unor norme ce reglementează competenţa în primă instanţă şi în recurs.
Mai mult, a constatat Curtea Constituţională, niciunul dintre obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins prin măsura schimbării de competenţă, adică prin derogare de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă, în domeniul acţiunilor privind valorificarea drepturilor salariale ale personalului din justiţie.
S-a reţinut şi înfrângerea prevederilor art. 1 15 alin. (6) din Constituţia României, prin dispoziţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţă, deoarece se afectează regimul unei instituţii fundamentale a statului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al cărui statut constituţional este prevăzut de art. 126 alin. (4) din legea fundamentală.
În continuare, Curtea a mai constatat că stabilirea, în competenţa instanţei supreme, a soluţionării recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel, în primă instanţă, are ca efect extinderea sferei sale de competenţă şi supradimensionarea activităţii acesteia, în condiţiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu funcţionează, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o secţie specializată în soluţionarea conflictelor şi litigiilor de muncă.
A mai reţinut că dispoziţiile ordonanţei de urgenţă respective nu satisfac nici exigenţele art. 21 alin. (3) din Constituţie, în ceea ce priveşte soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât supradimensionarea activităţii instanţei supreme are repercusiuni asupra judecării cu celeritate a cauzelor, afectând grav calitatea actului de justiţie.
În esenţă, Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituţionale ale art. 1 15 alin. (4) şi (6) şi art. 21 alin. (3), prin art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 75/2008, atrage şi înfrângerea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), conform cărora: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".
Ulterior deciziei Curţii Constituţionale s-a adoptat Legea nr. 76 din 1 aprilie 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări şi completări, printre care şi abrogarea art.1 din ordonanţă, text de lege care stabilea competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ca atare, având în vedere declararea neconstituţionalităţii art. 1 din Ordonanţă, precum şi abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în competenţă, în prezent, soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, în materia litigiilor de muncă în care este implicat personalul din justiţie, ca, de altfel, în nicio altă categorie de litigii de muncă.
Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. 1, nu s-au prevăzut şi norme tranzitorii, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, având în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale în exercitarea controlului de constituţionalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate în materia supusă discuţiei, în favoarea Înaltei Curţi.
O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a O.U.G. nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curţii Constituţionale, în loc să transpună concepţia, în materie, a instanţei constituante, în legătură cu degrevarea instanţei supreme de această categorie de litigii, faţă de volumul semnificativ de activitate al acesteia, dar şi de inexistenţa unei secţii specializate în materia conflictelor de muncă, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă, considerate ca fiind elaborate cu înfrângerea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6), precum şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
În esenţă, instanţa de drept comun, în materia soluţionării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, în domeniul litigiilor de muncă, este reprezentată de curţile de apel, care au secţii specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanţe aparţine sentinţa recurată.
Pentru aceste argumente, în baza art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să decline competenţa de soluţionare a recursului declarat de M.J.L.C., în favoarea Curţii de Apel Galaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii L.M., A.M.M., C.L., S.M., Z.R.E., S.A.L., D.V., M.M., B.D., B.L., P.E.L., C.A., C.A., M.E., M.L., A.R., N.D., P.A., M.F., S.C., T.I., B.M., P.P., P.V., M.D., C.C., N.M., M.L. şi E.S.L. împotriva sentinţei civile nr. 31/R din 30 octombrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în favoarea aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 210/2010. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 223/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
