ICCJ. Decizia nr. 2306/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2306/2010
Dosar nr. 48596/3/2008
Şedinţa publică din 16 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 441A din 28 septembrie 2009 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă D.A. împotriva sentinţei civile nr. 586 din 27 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la 17 decembrie 2008 şi precizată la 23 martie 2009, sub nr. 48596/3/2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta D.A.S. (născută I.) a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata de daune materiale şi morale pentru tratamentele degradante şi inumane la care a fost supusă în închisorile comuniste, precum şi pentru încălcarea drepturilor şi discriminărilor suferite în perioada ulterioară liberării.
Reclamanta a susţinut că a fost arestată la data de 13 decembrie 1951, la vârsta de 19 ani, când trei ofiţeri de securitate au pătruns noaptea în casă şi, deşi nu au prezentat vreun mandat de percheziţie sau de arestare, au făcut percheziţie, i-au pus cătuşe şi au dus-o la securitatea din Oradea, unde a fost reţinută din data de 13 decembrie 1951 şi până în 29 decembrie 1952. Aici a fost supusă unei anchete dure, în care presiunile psihologice şi umilinţele de neimaginat alternau cu bătăile, carcera şi alte tratamente inumane şi degradante. A fost condamnată în final la 6 ani închisoare corecţională şi 1.000 lei amendă corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, iar după condamnare a fost dusă la Penitenciarul Oradea, apoi la Jilava şi la Mislea. Sentinţa de condamnare a fost schimbată în recurs prin condamnarea sa la 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de omisiune a denunţării.
Pe toată perioada arestării care a durat mai mult decât perioada consemnată în Decizia din recurs, a fost bătută şi torturată, iar în urma relelor tratamente aplicate şi a condiţiilor improprii de deţinere s-a îmbolnăvit de plămâni, orice ajutor sau tratament medical fiindu-i refuzat. A fost eliberată în data de 24 iulie 1953, iar la 01 august 1953 i s-a instituit domiciliul obligatoriu la Beiuş.
Ulterior eliberării nu i s-a permis să se încadreze în muncă, iar după ridicarea domiciliului obligatoriu a lucrat ca muncitor necalificat într-o întreprindere topografică. A încercat să intre la facultate, dar a fost exmatriculată; a încercat apoi să urmeze Şcoala Tehnică Sanitară Oradea, dar iarăşi a fost exmatriculată, iar după 9 ani a reuşit să se încadreze în învăţământ, lucrând ca educatoare, deşi absolvise Facultatea de istorie - geografie.
După eliberarea din închisoare a fost în permanenţă urmărită de securitate, fapt de care era conştientă şi a simţit în permanenţă marginalizarea socială la care a fost supusă.
Prin sentinţa civilă nr. 586 din 27 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia prescripţiei extinctive, invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea formulată de reclamantă a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fiindu-i aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1957 privind prescripţia extinctivă în cazul acţiunilor cu caracter patrimonial.
În condiţiile în care reclamanta a invocat prin acţiune împrejurări petrecute în perioada comunistă, despre care a avut cunoştinţă, s-a considerat de instanţa de fond că termenul de prescripţie a început să curgă din momentul încetării încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, respectiv la 22 decembrie 1989 când regimul totalitar a luat sfârşit şi s-a stins după 3 ani de la această dată.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de apel a susţinut că acţiunea se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, astfel încât termenul de prescripţie extinctivă pentru formularea acesteia se calculează în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la data la care „păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".
S-a susţinut de apelantă că întinderea prejudiciului suferit a cunoscut-o doar în momentul în care a putut să-şi consulte şi să-şi studieze dosarul întocmit de organele de securitate aflat la C.N.S.A.S.
În ceea ce priveşte autorul prejudiciului, a susţinut că acesta a fost cunoscut după ce Statul Român prin Preşedintele ţării a condamnat public comunismul prin declaraţie dată în faţa Parlamentului României, iar în raport de această dată acţiunea nu putea fi respinsă ca fiind prescrisă.
Analizând sentinţa instanţei de fond în raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi de criticile formulate de apelanta reclamantă, Curtea a reţinut că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
În drept apelanta a invocat dispoziţiile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală a persoanelor şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Articolul 7 din Decretul nr. 167/1958 instituie regula generală în materie de prescripţie extinctivă, iar articolul 8 din acelaşi act normativ constituie regula specială în materia răspunderii civile delictuale.
Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin acţiune, apelanta - reclamantă a susţinut că a fost arestată la 13 decembrie 1951 de reprezentanţi ai securităţii şi eliberată în data de 24 iulie 1953, după care i s-a instituit domiciliu obligatoriu în Beiuş. În toată această perioadă a fost supusă unor rele tratamente, iar după eliberare nu i s-a permis să lucreze conform pregătirii profesionale pe care o avea şi era în permanenţă urmărită de securitate.
Prescripţia dreptului apelantei - reclamante la acţiune a început să curgă, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cel mai târziu la data încetării încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acesteia şi anume la 22 decembrie 1989 când regimul totalitar a luat sfârşit şi orice temere morală a reclamantei, determinată de represaliile la care ar fi putut fi supusă dacă s-ar fi împotrivit fostului regim au luat sfârşit.
Susţinerea apelantei în sensul că ar fi luat cunoştinţă de paguba suferită abia în momentul în care a avut posibilitatea să-şi studieze dosarul întocmit de securitate aflat la C.N.S.A.S. nu poate fi reţinută de instanţa de apel având în vedere dispoziţiile art. 8 din decretul privind prescripţia extinctivă şi motivele de fapt din acţiunea introductivă de instanţă.
Norma legală menţionată anterior leagă începerea termenului de prescripţie extinctivă de data la care păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, iar din acţiune, astfel cum a fost precizată la fond rezultă că apelanta reclamantă a cunoscut de la început paguba suferită prin privarea de libertate, prin relele tratamente la care a fost supusă în această perioadă, iar apoi prin marginalizarea socială şi discriminarea sa în raport cu ceilalţi cetăţeni ai statului. Tot din precizarea la acţiune (fila 11 dosar fond ) rezultă că după eliberare, apelanta - reclamantă a fost în permanenţă urmărită de securitate, fapt de care era conştientă, conform propriei susţineri.
În această situaţie, în care actele discriminatorii se răsfrângeau direct asupra apelantei - reclamante, iar urmărirea sa de către securitate, de care era conştientă, o făcea să trăiască într-o permanentă tensiune, este evident că momentul începerii cursului prescripţiei dreptului său la acţiunea în repararea pagubei astfel suferită nu poate fi cel al consultării dosarului de securitate.
Momentul la care începe să curgă acest termen este cel la care paguba a fost sau putea să fie cunoscută de apelanta - reclamantă şi nu cel la care aceasta şi-ar fi făcut o imagine de ansamblu asupra metodologiei şi tehnicii de funcţionare a făptuitorilor, astfel cum se susţine prin apel.
Cu privire la autorul pagubei, apelanta - reclamantă a susţinut că l-a cunoscut abia în momentul în care Preşedintele României a condamnat public comunismul, până la acea dată crezând că este culpa instituţiilor la care a apelat şi care, cu regularitate, au împiedicat-o să-şi desăvârşească pregătirea profesională, iar apoi au obligând-o să desfăşoare activităţi sub nivelul pregătirii sale.
Nici această susţinere nu a fost primită de către instanţa de apel, în condiţiile în care toate aceste instituţii funcţionau în numele statului, iar represiunile la care erau supuse din partea securităţii persoanele care într-un fel sau altul se opuneau regimului comunist erau de notorietate.
Dacă în perioada regimului comunist nu se poate reproşa apelantei-reclamante neformularea unei acţiuni privind repararea prejudiciului astfel suferit, date fiind repercusiunile la care aceasta ar fi putut fi supusă de organele securităţii, ca reprezentant al statului comunist, nu aceeaşi este situaţia şi după căderea regimului, respectiv la 22 decembrie 1989, dată de la care ar fi putut formula o astfel de acţiune.
Acţiunea a fost formulată însă de apelanta - reclamantă la data de 17 decembrie 2008, mult peste termenul de 3 ani prevăzut de lege, situaţie în care, în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea ca fiind prescrisă.
Dispoziţiile Legii nr. 221 din 02 iunie 2009 invocate de către apelanta-reclamantă doar în apel nu pot fi reţinute de instanţă în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia în apel nu se pot schimba părţile, cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată.
La instanţa de fond acţiunea a fost soluţionată în raport de dispoziţiile de drept comun cuprinse în art. 998-999 C. civ. şi Decretul nr. 167/1958, iar legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţată de către această instanţă nu poate fi analizată de instanţa de control judiciar, conform principiului neretroactivităţii legii civile, pe baza unei legi speciale, intrată în vigoare după pronunţarea sentinţei apelate.
În consecinţă, apreciind că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică în raport de dispoziţiile legale invocate de apelanta - reclamantă ca temei juridic al acţiunii sale, Curtea a dispus respingerea apelului ca nefondat.
Împotriva deciziei de apel a declarat recurs reclamanta, formulând critici ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. Momentul începerii prescripţiei este data la care a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Or, momentul când a putut cunoaşte prejudiciul nu coincide cu momentul săvârşirii faptei ilicite de către organele de represiune ale statului comunist.
Instanţa de apel a făcut totodată o aplicare greşită a prevederilor legale privind prescripţia extinctivă, omiţând să aplice şi prevederile referitoare la suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei.
2. Aplicarea legii noi, respectiv Legea nr. 221/2009, nu poate fi suspendată pe motiv că nu era în vigoare la data judecării fondului pricinii, iar invocarea ei în apel ar schimba cauza acţiunii, lucru nepermis de codul de procedură civilă.
Legea nouă nu reprezintă o altă cauză a acţiunii sale, ci doar o nouă recunoaştere publică a dreptului său la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în considerarea celei de-a doua critici, care face inutilă analizarea primei critici, în considerarea celor ce succed.
La data introducerii cererii de chemare în judecată nu exista un act normativ cu caracter reparator care să reglementeze situaţia persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada regimului comunist, astfel încât reclamanta a invocat dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, precum şi dispoziţiile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Pe parcursul judecăţii a intrat însă în vigoare Legea nr. 221/2009, act normativ cu caracter reparator, care reglementează în mod expres situaţia drepturilor recunoscute persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau au fost supuse unor măsuri administrative asimilate acestora în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit art. 4 alin. (4) din acest act normativ, cererea prin care se solicită instanţei să se constate caracterul politic al condamnării este imprescriptibilă, iar cererea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare poate fi formulată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a).
Deşi reclamanta a invocat prin cererea de apel noul act normativ, instanţa a înlăturat de la aplicarea în speţă dispoziţiile acestei legi.
Însă, având în vedere că situaţia de fapt descrisă de reclamantă se încadrează în câmpul de aplicare al Legii nr. 219/2009 şi că legea civilă este de imediată aplicare, instanţa de apel trebuia să constate că acţiunea nu putea fi considerată ca prescrisă sau că se schimbă cauza şi, admiţând apelul, să desfiinţeze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare pentru a se analiza pe fond pretenţiile reclamantei din perspectiva legii speciale de reparaţie.
Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa Decizia; în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. va admite apelul declarat de reclamantă, va desfiinţa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta D.A.S. împotriva deciziei nr. 441 A din 28 septembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia.
Admite apelul declarat de aceeaşi reclamantă împotriva sentinţei nr. 586 din 27 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia V-a civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2339/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2228/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
