ICCJ. Decizia nr. 2339/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2339/2010
Dosar nr. 27989/3/2008
Şedinţa publică din 19 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 164 din 9 februarie 2009 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Spitalul Clinic D.I.C., s-a respins acţiunea faţă de pârâtul Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti, pentru lipsă calitate procesuală pasivă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi faţă de pârâţii Spitalul Clinic D.I.C. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General; s-a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului - teren şi construcţii (corp A şi B) situate în Bucureşti, sector 2, au fost obligate pârâtele să restituie în natură reclamanţilor terenul situat în prezent în incinta Spitalului Clinic D.I.C. din Bucureşti, sector 2, identificat în schiţa anexa la raportul de expertiză tehnică topografică, întocmit de expert tehnic D.N.M., precum şi imobilele construcţii corp A (C2) în suprafaţă de 147 35 mp şi corp B (C2) în suprafaţă de 47,45 mp identificate în raportul de expertiză tehnică construcţii întocmit de ing. expert V.V., iar în conformitate cu art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată, a obligat reclamanţii să menţină afecţiunea imobilului restituit o perioadă de 5 ani de la data pronunţării sentinţei de restituire.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că a fost învestit cu acţiunea formulată de reclamanţi, în calitate de persoane îndreptăţite, în situaţia refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea formulată de aceştia, situaţie în care, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, are obligaţia de a soluţiona pe fond acţiunea.
Analizând cu prioritatea impusă de lege excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local sector 2 Bucureşti şi a pârâtului Spitalul Clinic D.I.C., tribunalul a reţinut că are legitimare procesuală pasivă în cauză doar pârâtul Spitalul Clinic D.I.C. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, care sunt deţinători în sensul acestei legi, nu şi Consiliul Local Sector 2 Bucureşti.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamanţii au dovedit cu probele administrate atât dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilului solicitat prin notificare, cât şi calitatea lor de unici succesori ai acestora.
Din concluziile raportului de expertiza efectuat în cauză, s-a reţinut că imobilul figurează în prezent ca fiind inclus în incinta Spitalului Clinic D.I.C., unitate raportat la care nu este exclusă restituirea în natură, în condiţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată, care obligă însă pe reclamanţi să menţină afectaţiunea imobilului restituit o perioadă de 5 ani de ia data pronunţării sentinţei de restituire.
Şi împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii N.A.A. şi P.D.G.E., precum şi pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Spitalul Clinic D.I.C.
Prin Decizia civilă nr. 496 din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii P.D.G.E. şi N.A.A., şi de petenţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Spitalul Clinic D.I.C. reţinându-se următoarele considerente.
Prin cererea adresată instanţei de fond, astfel cum a fost precizată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti.
Motivându-şi acţiunea, reclamanţii au susţinut că imobilul a fost proprietatea autorilor lor şi a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului prin naţionalizare. Prin notificarea înregistrată sub nr. 2330 din 21 mai 2001 la Primăria Municipiului Bucureşti, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului, dar, deşi au trecut mai mult de 60 de zile de la înregistrare, nu au primit nici un răspuns.
Prin Decizia nr. XX pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 19 martie 2007, în recurs in interesul legii, s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de răspunde la notificarea părţii interesate.
Conform dispoziţiilor art. 329 pct. 3 C. proc. civ. dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie problemelor de drept judecate prin această decizie erau obligatorii pentru instanţa fondului.
In consecinţă, sesizată fiind de către reclamanţi cu o cerere având ca obiect restituirea în natură a unui imobil trecut abuziv în proprietatea statului, în care se invoca refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, instanţa de fond era obligată, conform deciziei obligatorii menţionată anterior, să soluţioneze pe fond cererea de restituire.
O astfel de soluţionare nu se putea face decât în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în baza căreia fusese formulată notificarea şi are impunea verificarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire în accepţiunea acestei legi speciale.
Procedând în acest mod şi verificând calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire, instanţa de fond nu numai că nu a pronunţat mai mult decât s-a cerut, astfel cum se susţine de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General ci a pronunţat o hotărâre legală, în conformitate atât cu dispoziţiile obligatorii cuprinse în Decizia pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii, cât şi cu dispoziţiile «speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi prin invocările apelantului pârât Spitalul Clinic D.I.C. nu s-a contestat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire ci doar modalitatea de restituire în natură dispusă de tribunal, susţinându-se că, fiind vorba de un imobil aflat în incinta unui spital, acesta aparţine domeniului public şi nu putea fi restituit decât prin echivalent.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în mod abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, aflat în prezent în incinta Spitalului Clinic D.I.C. erau incidente dispoziţiile art. 16 din lege.
Potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001 republicată în baza art. VII din Legea nr. 24/72005, în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) care face parte integrantă din această lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate, ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor cestora, li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 şi 4 in anexa nr. 2 lit. a) sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1 şi 2 din anexa nr. 2 lit. a).
Printr-o corectă interpretare şi aplicare a acestui text de lege, având în vedere şi faptul că imobilul în litigiu făcea parte din categoriile de imobile menţionate în anexa nr. 2 lit. a) pct. 2 din lege, tribunalul a apreciat] că reclamanţii, în calitate de unici succesori ai foştilor proprietari ai imobilului sunt îndreptăţiţi a restituire în natură, dar cu condiţia menţinerii afectaţiunii imobilului restituit, pentru o perioadă de 5 ani de la data pronunţării emiterii hotărârii de restituire.
In consecinţă, critica adusă de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General acestei soluţii, prin care se susţine că imobilul nu putea fi restituit în natură deoarece este afectat de amenajări de interes public va fi respinsă de instanţa de apel ca nefondată, textul legal menţionat anterior prevăzând în mod expres restituirea în natură a imobilelor aparţinând unităţilor sanitare necesare şi afectate de activităţi de interes public.
In condiţiile în care apelantul pârât Spitalului Clinic D.I.C. este cel care posedă în fapt imobilul solicitat de reclamanţi, iar prin acţiune s-a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea imobilului, în mod corect instanţa de fond a apreciat că acesta, în calitatea sa de unitate deţinătoare, are legitimare procesuală pasivă în cauză, deşi nu este entitatea învestită cu soluţionarea notificării, numai astfel putându-i fi opusă hotărârea irevocabilă ce va fi pronunţată în final.
Analizând, în conformitate cu dispoziţiile art. 292 alin. ultim C. proc. civ., apelul declarat de apelantul pârât Spitalului Clinic D.I.C., nemotivat, s-a reţinut că acesta a invocat în faţa instanţei de fond excepţiile privind netimbrarea acţiunii, autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea acţiunii şi lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Sector 2 Bucureşti, iar pe fond a solicitat respingerea cererii reclamanţilor privind restituirea în natură a imobilului în raport de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data formulării întâmpinării de către acest pârâtul, respectiv la 02 septembrie 2002 (filele 80-82 din dosarul nr. 6590/2002 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti).
Fiind vorba de o contestaţie la refuzul primăriei de a soluţiona notificarea formulată de reclamaţi în baza Legii nr. 10/2001, refuz asimilat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizie obligatorie pentru celelalte instanţe, cu respingerea cererii de restituire, în mod corect tribunalul a apreciat că aceasta se judecă de instanţă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi este scutită de plata taxei de timbru, atât potrivit dispoziţiilor acestei legi, cât şi potrivit, art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
In ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, s-a reţinut că aceasta a fost argumentată de apelantul pârât Spitalului Clinic D.I.C. prin invocarea deciziei civile nr. 2728 din 28 octombrie 1999 pronunţată de Curtea de Ape Bucureşti, prin care a fost menţinută o hotărâre pronunţată de instanţă de fond într-o acţiune de revendicare întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
In condiţiile în care acţiunea de faţă a fost calificată ca fiind (contestaţie la refuzul pârâţilor de a soluţiona notificarea reclamanţilor întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu sunt întrunite în cauză condiţiile art. 1201 C. proc. civ. pentru constarea autorităţii de lucru judecat, neexistând identitate de obiect şi cauză.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost motivată de apelantul pârât prin faptul că reclamanţii nu au epuizat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care permite acestora să se adreseze instanţei de judecată doar cu contestaţie împotriva deciziei sau dispoziţiei prin care unitatea deţinătoare soluţionează notificarea nu şi în cazul refuzului de soluţionare a notificării.
Şi această excepţie a fost în mod corect respinsă de instanţa de fond, în raport de dispoziţiile cuprinse în Decizia nr. XX pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 19 martie 2007, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat, cu putere obligatorie,că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Sector 2 Bucureşti a fost unită de prima instanţă cu fondul cauzei, iar prin hotărârea pronunţată a fost respinsă, soluţie care-i profită apelantului pârât şi care face să fie lipsită de interes reanalizarea acesteia de către instanţa de apel, conform art. 292 alin. ultim C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, apelantul pârât Spitalului Clinic D.I.C. a solicitat respingerea cererii reclamanţilor de restituire în natură a imobilului, invocând dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, reglementarea în vigoare la data formulării întâmpinării de către acest pârât la instanţa de fond, potrivit căreia în situaţia imobilelor ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din sănătate, aşezăminte social-culturale sau de instituţii publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanţele organizaţiilor internaţionale inter-guvernamentale acreditate în România, precum şi de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activităţilor de interes public, social-cultural sau obştesc, foştilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile prezentei legi.
Pe parcursul soluţionării cauzei do faţă, dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.
Fiind vorba de o modificare ce privea dispoziţii de drept material cuprinse într-o lege specială aplicabilă în cauză, modificare survenită înainte de trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanţa de fond, aceasta era de imediată aplicare, iar apărarea invocată de apelantul pârât Spitalului Clinic D.I.C. în faţa primei instanţe, pe fondul cauzei, este în mod evident nefondată.
Apelul declarat de apelanţii reclamanţi N.A.A. şi P.D.G.E. nu a fost motivat, situaţie în care analizarea lui s-a analizat în raport de invocările făcute în faţa instanţei de fond.
In condiţiile în care acţiunea acestora a fost admisă pe baza celor susţinute în faţa primei instanţe, este evident că nu există interes pentru reanalizarea acestora de către instanţa de apel. Instanţa de apel a mai reţinut că susţinerea apelanţilor reclamanţi făcută prin avocat ia termenul de judecată din data de 12 octombrie 2009, peste termenul legal de motivare a apelului, în sensul că aceştia ar fi nemulţumiţi de menţionarea în dispozitivul sentinţei instanţei de fond a obligaţiei lor privind menţinerea afectaţiunii imobilului pentru o perioadă de 5 ani de la data pronunţării hotărârii de restituire, nu reprezintă un motiv de ordine publică şi nici nu a fost o susţinere pe care reclamanţii să fi făcut-o în faţa instanţei de fond .situaţie în care nu poate fi analizată de instanţa de apel, conform art. 292 alin. ultim C. proc. civ..
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii N.A.A. şi P.D.G.E. cât şi pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Spitalul Clinic D.I.C.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Reclamanţii au criticat hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 motiv pentru care au solicitat înlăturarea obligării la menţinerea afectaţiunii imobilului pe o perioadă de 5 ani.
In aceeaşi idee se susţine că instanţele au acordat ceea ce nu s-a cerut, în condiţiile în care nu fuseseră investite cu o astfel de cerere.
Or, susţin reclamanţii acest motiv de recurs este unul de ordine publică câtă vreme instanţele nu au fost învestite decât cu o cerere de restituire în natură a imobilului.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a susţinut incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel fiind lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea legii.
Se mai învederează că instanţa evocă în considerentele hotărârii motivele de apel dar nu argumentează de ce sunt ele nefondate, ceea ce echivalează cu o motivare necorespunzătoare.
Pârâtul Municipiul Bucureşti mai susţine că existenţa unor elemente de sistematizare în patrimoniul imobilului din litigiu şi a reţelelor edilitare subterane fac în speţă inaplicabile dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 pe care instanţa le invocă în mod greşit.
In ceea ce priveşte recursul declarat de Spitalul D.I.C., criticile acestui pârât vizează acelaşi motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1200-1201 C. civ. şi art. 132 C. proc. civ.
Se susţine astfel că acţiunea reclamanţilor este practic una în revendicare astfel încât este incidenţă excepţia autorităţii de lucru judecat.
In ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului din litigiu se susţine că acesta a fost reconstituit în totalitate pe cheltuiala Spitalului că în spaţiile respective funcţionează secţia de anatomie patologică şi ca atare o restituire a imobilului în natură înseamnă practic suspendarea funcţionării instituţiei medicale pe o perioadă nedeterminată ce implică grave prejudicii materiale unităţii.
Din acest punct de vedere, recurentul susţine că instanţele trebuiau să analizeze faptul că Spitalul D.I.C. este o instituţie de interes public şi că activităţile medicale desfăşurate în incinta instituţiei medicale sunt destinate sănătăţii fiind astfel prioritare interesului privat al reclamanţilor.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenţi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate.
Astfel potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, imobilele ce au destinaţia arătată la anexa 2 lit. a), necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor în interes public se restituie foştilor proprietari cu obligaţia menţinerii afectacţiunii pe o perioadă de 3 ani pentru cele arătate la pct. 3 şi 4 din Anexa 2 lit. V) sau după caz de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau dispoziţiei pentru cele arătate la pct. 1 şi 2 din anexa nr. 2 lit. a).
Astfel în Anexa 2 sunt expres enumerate imobilele ce intră sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001, fiind astfel prevăzute şi imobilele ocupate de unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din sistemul public (creşe, cămine-spital pentru bătrâni, spitale, centre de plasament, case de copii).
Din perspectiva acestei dispoziţii legale exprese şi imperative, imobilul din litigiu se încadrează în categoria imobilelor ce intră sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi pentru care legiuitorul a impus menţinerea afectaţiunii pe o perioadă de până la 5 ani.
Astfel câtă vreme din dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă fără posibilitate de echivoc obligaţia (expresă) legală stabilită în sarcina foştilor proprietari sau după caz a moştenitorilor acestora (cărora li se restituie în proprietate imobilele din categoria celor înscrise în Anexa 2 din Legea nr. 10/2001) de a menţine afectaţiunea imobilelor pe o anumită perioadă, instanţa de apel nu a acordat plus petita, ci a dat eficienţă dispoziţiilor legale sus evocate.
Ca atare, în condiţiile în care obligaţia menţinerii afectaţiunii imobilului este una legală, rezultată din dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ea se impune a fi respectată de reclamanţi cărora li s-a restituit în natură imobilul.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi a celor cuprinse în Anexa 2 din Legea nr. 10/2001, sunt nefondate atât criticile reclamantului cât şi ale pârâtului Spitalul D.I.C.
Pentru eventualele investiţii făcute de Spitalul D.I.C. acesta are la îndemână mijloace juridice procedurale de realizare, care însă nu pot fi analizate în acest cadru procesual, neexistând vreun petit în acest sens.
Excepţia autorităţii de lucru judecat şi cea a inadmisibilităţii acţiunii (ce a fost caracterizată de pârâtul Spitalul D.I.C.) în revendicare a fost analizată de instanţa de apel, nefiind incidente aceste excepţii, în condiţiile în care acţiunea reclamanţilor a fost determinată de refuzul şi tergiversarea soluţionării notificării (fiind incidente în cauză şi dispoziţiile Deciziei XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite) şi a faptului că faţă de Decizia nr. 2728 din 28 octombrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 1200-1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ. în ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat.
Din perspectiva celor expuse şi a faptului că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unor reţele edilitare şi nici a unor elemente de sistematizare în privinţa imobilului, sunt nefondate şi criticile pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Nefondată este şi critica acestui pârât legată de o motivare necorespunzătoare a hotărârii, în condiţiile în care instanţa de apel a dat eficienţă atât dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ. cât şi principiului tantum devolutum quantum apellatum.
Faţă de cele expuse nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a fi respins atât recursul reclamanţilor cât şi a celor doi pârâţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii N.A.A. şi P.D.G.E.; de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Spitalul Clinic D.I.C. împotriva deciziei civile nr. 496A din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2436/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2306/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
