ICCJ. Decizia nr. 2741/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2741/2010
Dosar nr. 3843/118/2006
Şedinţa publică din 5 mai 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin deciziile nr. 2115 şi nr. 2118 din 5 august 2004, SC D. SA Constanţa a respins notificările formulate de notificatorii O.V., H.Z. şi D.S. prin care solicitau restituirea în natură a imobilului situat în municipiului Constanţa, motivat de faptul că terenul în suprafaţă de 5 ha la care se face referire în notificare se află situat în extravilanul oraşului Basarabi şi nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Prin cererile înregistrate sub nr. 418/2005, nr. 2473/2004 şi nr. 2226/2004 reclamanţii D.S., H.Z. şi O.V. au cerut anularea deciziilor mai sus arătate şi obligarea pârâtei să le restituie în natură suprafaţa de 5 ha de teren intravilan situat în oraşul Basarabi, având destinaţia de cariera de piatră, teren care s-a aflat în administrarea Fabricii de cretă Basarabi.
În motivarea cererilor, reclamanţii au susţinut că autorul lor, I.K., a deţinut în proprietate cariera de piatră situată în mereaua comunei Murfatlar (actualmente oraşul Basarabi), astfel cum rezultă din autorizaţia de folosinţă emisă în anul 1924, că aceasta a fost naţionalizată de stat în mod abuziv în anul 1947, cu menţiunea că în prezent terenul afectat carierei este deţinut de SC D. SA.
Reclamantul O.V. a susţinut că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) Bucureşti, cu adresa nr. 10963 din 6 octombrie 2004, i-a comunicat că prin Decizia nr. 109/29 septembrie 2004, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, şi-a declinat competenţa de soluţionare a notificărilor nr. 3187/2001 şi nr. 876/2002 către SC D. SA, justificat de faptul că terenul se află în patrimoniul unei societăţi comerciale la care statul este acţionar în cotă de 99,97 % din capitalul social.
Prin încheierea din 28 aprilie 2005, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a dispus conexarea dosarelor nr. 418/2005 şi nr. 2473/2004 la dosarul civil nr. 2226/2004 al Tribunalului Constanţa.
Reclamanţii şi-au completat cererea în sensul că au solicitat a se constata, pe cale de excepţie, nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1609 din 30 iunie 2004, intervenit între SC D. SA Constanţa şi SC R. SA Constanţa şi nr. 1611 din 14 iunie 2004, intervenit între SC R. SA Constanţa şi SC T.I. SRL Basarabi, cu privire la terenul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 767 din 5 aprilie 2007, Tribunalul Constanţa secţia civilă a admis în parte acţiunile conexe, astfel cum au fost completate, a dispus anularea dispoziţiei nr. 2115 din 5 august 2004 emisă de pârâta SC D. SA Constanţa, a respins, ca nefondată, cererea de restituire în natură a imobilului-cariera de piatră în suprafaţă de 5 ha teren situat în intravilanul oraşului Basarabi, judeţul Constanţa şi a obligat pe pârâta SC D. SA Constanţa să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent, prin emiterea unei noi decizii.
Prin aceeaşi sentinţă instanţa a respins excepţia nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1609 din 30 iunie 2004, autentificat sub nr. 392 din 24 februarie 2004 la BNP D.C. şi nr. 1611 din 14 iunie 2004, autentificat sub nr. 1387 din 14 iunie 2004 la BNP D.C., precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC D. SA Constanţa, SC R. SA Constanţa şi SC T.I. SRL Basarabi, ca nefondată.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că terenul în litigiu, în suprafaţă de 5 ha teren a aparţinut autorului reclamanţilor, I.K. şi a fost naţionalizat de stat în anul 1947, caz în care, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii, în calitate de succesorii - descendenţii ai fiului acestuia I.S., cunoscut şi ca S.I.S., au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatori.
Instanţa a statuat că prin înscrisurile administrate, anume autorizarea nr. 1435 din 17 mai 1927 (prin care s-a aprobat cererea lui G.S.I. de exploatare a carierei din mereaua Murfatlar) şi certificatul nr. 29059 din 3 octombrie 1946 al ocolului minier (prin care se atestă faptul că I.K. posedă o carieră de piatră situată în comuna Basarabi, judeţul Constanţa în suprafaţă de 5 ha teren, autorizată de Inspectoratul minier Constanţa sub nr. 1435 din 17 mai 1927), reclamanţii au făcut dovada calităţii de proprietar şi nu doar de titular al unui drept de exploatare a autorului reclamanţilor cu privire la imobilul în litigiu.
Instanţa a statuat, totodată, că în raport de destinaţia avută de teren - carieră de piatră - se poate presupune că acesta a fost naţionalizat de stat în baza Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere şi de transporturi, adică că a fost preluat în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1609 din 30 iunie 2004 şi nr. 1611 din 14 iunie 2004, intervenite între pârâte, instanţa a reţinut că nu poate fi primită, întrucât nu sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la tipul de măsuri reparatorii, prima instanţă a statuat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească, în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent.
Aceasta întrucât, pe de o parte, prin notificările formulate nu au solicitat restituirea în natură iar, pe de altă parte, justificat de faptul că acest teren a intrat în mod legal în patrimoniul unei societăţi comerciale cu capital privat, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 64 din 6 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, cu menţiunea că atât la data notificării cât şi la data înstrăinării către SC R. SA Constanţa, era emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 2344 din 6 iunie 1996 în favoarea SC D. SA, certificat care nu a fost desfiinţat pe cale judecătorească.
Instanţa a reţinut că tipul de măsuri reparatorii acordate se justifică şi în raport de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece pe terenul în litigiu s-au efectuat în condiţiile legii, mai înainte de 1989, construcţii autorizate care sunt necesare pentru buna utilizare şi normala exploatarea actualei cariere de piatră, neexistând porţiuni libere care să poată fi restituite în procedura acestei legi de reparaţie.
Prin Decizia civilă nr. 107/C /din 15 aprilie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamanţi.
Prin aceeaşi decizie a fost admis apelul declarat de pârâta SC D. SA Constanţa şi a fost schimbată, în parte, sentinţa în sensul că a fost înlăturată obligaţia stabilită în sarcina acestei pârâte de a propune acordarea de despăgubiri reclamanţilor şi a fost obligată să înainteze notificarea spre soluţionare către Primăria Murfatlar.
În motivarea deciziei s-a reţinut că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai lui I.K., au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi că această concluzie se impune chiar dacă în înscrisul denumit „autorizare" eliberat în 17 mai 1927 de Inspectoratul Minier apare, ca urmare a adăugării prenumelui tatălui, numele G.S.I., cu menţiunea că reclamanţii au fost repuşi în termenul de acceptare a succesiunii prin dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa a mai reţinut ca fiind suficiente dovezile administrate la judecata în primă instanţă pentru a proba atât calitatea de proprietar a lui I.K. pentru suprafaţa de 5 ha teren, aflată în evidenţele autorităţilor din domeniul minier şi înregistrată ca având destinaţia de carieră de piatră, exploatată în acest scop de proprietar, cât şi cele care atestă caracterul abuziv al deposedării de către stat.
Referitor la situaţia juridică actuală a imobilului, instanţa a reţinut că, potrivit concluziilor raportului întocmit de expert G.P., terenul în litigiu s-ar afla inclus în suprafaţa de 49.866 mp ce a făcut obiectul convenţiei de vânzare-cumpărare intervenită între SC D. SA şi SC R. SA (fără însă ca expertul să evidenţieze dovezile în raport cu care a identificat amplasament terenului), în timp ce, potrivit raportului întocmit de expertul J.N. (care a avut la bază mai multe elemente de comparaţie) amplasamentul terenului în litigiu nu poate fi stabilit, întrucât nu există suficiente elemente de identificare.
Aşa fiind, având în vedere şi declaraţiile martorilor audiaţi, instanţa de apel a statuat că se impune concluzia potrivit cu care terenul care a aparţinut autorului reclamanţilor se află situat în extravilanul localităţii Murfatlar (Basarabi) şi că acest teren nu se identifică cu cel pe care s-a edificat după anul 1962 Fabrica de cretă.
În atare condiţii, instanţa de apel a apreciat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, care exclud din domeniul de reglementarea acestui act normativ terenurile aflate în extravilanul localităţilor, al căror regim juridic a fost reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 18/1991.
Aşa fiind, instanţa de apel a statuat că pârâtei SC D. SA, care nu deţine terenul în litigiu, nu îi incumbă obligaţia de a propune măsuri reparatorii prin echivalent şi că o astfel de obligaţie îi incumbă, potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, Primăriei Murfatlar, cu menţiunea că soluţionarea notificărilor se va face de această din urmă entitate deţinătoare în baza legilor fondului funciar.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii H.Z., invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., O.V. şi D.S., invocând incidenţa art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi pârâta SC D. SA, invocând incidenţa art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta H.Z. a susţinut că deciziile de respingerea a notificărilor au fost emise de pârâta SC D. SA la data de 5 august 2004, adică anterior apariţiei Legii nr. 247/2005 care a modificat art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care s-au exceptat de la acordarea măsurilor reparatori terenurile situate în extravilanul localităţilor, caz în care, în mod greşit instanţa de apel, printr-o apreciere eronată a probatoriului administrat şi cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 8 din lege în forma modificată.
Reclamanta a invocat, totodată, că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în jurisprudenţă, au fost interpretate în sensul că excluderea de la măsurile reparatorii se referă numai la imobilele al căror regim juridic făcea posibilă obţinerea unei despăgubiri în baza legilor fondului funciar, posibilitate care nu a fost în nici un mod argumentată, în raport de situaţia de fapt stabilită, de instanţa de apel.
Totodată, reclamanta susţine că soluţia de redirecţionare a notificării către Primăria Murfatlar nu se poate fundamenta pe dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, cum greşit a reţinut instanţa de apel, fiind de presupus că măsura a fost dispusă în baza art. 28 din lege, text de lege care nu era incident în cauză.
În motivarea recursurilor, reclamanţii O.V. şi D.S. susţin că instanţa de apel, printr-o apreciere eronată a declaraţiei martorului I.S. şi a celorlalte probe administrate, a reţinut în mod greşit că terenul în litigiu ar fi situat în extravilanul localităţii, că ar avea destinaţie agricolă (deşi de cel puţin 29 de ani este o exploatare de cretă, de suprafaţă) şi, pe cale de consecinţă, că ar avea regimul juridic reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 18/1991.
Reclamanţii susţin că soluţia instanţei de apel este nelegală şi din punct de vedere procedural, întrucât instanţa a procedat la schimbarea temeiului de drept al pretenţiilor pe care le-a dedus judecăţii, anume dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu un altul, anume dispoziţiile Legii nr. 18/1991, fără ca acest aspect, în respectarea principiului contradictorialităţii dezbaterilor, să fie pus în discuţia părţilor.
În atare situaţie, reclamanţii susţin că noua calificare dată acţiunii pe care au dedus-o judecăţii, ca fiind o cerere în despăgubire formulată în materia Legii nr. 18/1991 li se opune, în mod nepermis, cu autoritate de lucru judecat, cu menţiunea că soluţia adoptată de instanţa de apel nu poate fi fundamentată nici pe dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, indicate în hotărâre.
În motivarea recursului, pârâta SC D. SA susţine că atâta timp cât nici la judecata în primă instanţă şi nici la judecata în apel reclamanţii nu au formulat o solicitare de obligare a sa la redirecţionarea notificării către o altă entitate deţinătoare, anume către Primăria Murfatlar, instanţa de apel, cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii dezbaterilor, a acordat ceea ce nu s-a cerut.
Totodată, pârâta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit, în justificarea soluţiei pronunţate, incidenţa dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, întrucât obligaţia de a remite o notificare către primărie poate fi statuată conform dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din lege numai în situaţia în care persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul bunului, ceea ce nu este cazul în speţa supusă analizei.
Analizând recursurile, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.
Stabilind că astfel de terenuri nu cad sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, legiuitorul a statuat implicit cu privire la modalitatea de rezolvare a notificărilor formulate pentru astfel de terenuri de persoanele pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii şi anume în sensul că acestea nu pot fi soluţionate favorabil în cadrul procedurii prevăzută de această lege de reparaţie.
Aşa fiind, în cazul în care sunt investite în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu cereri de acordare de măsuri reparatorii pentru terenuri din categoria celor prevăzute de art. 8 din lege, instanţele au a le respinge şi a argumenta, în mod clar şi neechivoc, considerentele de fapt în raport cu care stabilesc că terenurile sunt situate în extravilanul localităţii (fie la data preluării abuzive, fie la data notificării) sau, după caz, considerentele de fapt şi de drept pentru care stabilesc că regimul juridic al terenurilor este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 sau prin Legea nr. 1/2000.
Situaţia de excepţie prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 se analizează cu prioritate în consideraţia însuşirilor sau regimului juridic al terenului pentru care se pretind măsuri reparatorii, adică prealabil oricăror alte aspecte ale procedurii, cum ar fi stabilirea calităţii părţii reclamante de persoană îndreptăţită, în sensul art. 3 şi art. 4 din lege ori a părţii pârâte de entitate deţinătoare sau de entitate investită cu soluţionarea notificări şi, respectiv, stabilirea caracterul abuziv al preluării de stat a terenului în sensul art. 2 din lege.
Dat fiind că reţinerea situaţiei de excepţie prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 împiedică valorificarea pretinsului drept de despăgubire în cadrul acestei legi de reparaţie, instanţele au obligaţia de a pune în dezbaterea părţilor implicate în procedură acest incident procedural, în respectarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, reguli care guvernează procesul civil.
Aşa fiind, este nelegală soluţia prin care o instanţă stabileşte, pe de o parte, calitatea părţii reclamante de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii precum şi caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu de către stat, în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi, în acelaşi timp, stabileşte ca fiind incidentă şi situaţia de excepţie prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001, care presupune ca premisă faptul că imobilul nu cade sfera de reglementare a acestei legi de reparaţie.
Totodată, este nelegală soluţia instanţei care, fiind investită cu judecata unei cereri în despăgubire întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 stabileşte, pe de o parte, că sunt întrunite condiţiile impuse pentru stabilirea despăgubirii în favoarea părţii reclamante însă, în vederea acordării acesteia, direcţionează notificarea primăriei localităţii în a cărei rază teritorială s-ar afla imobilul, cu trimitere la dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, aplicabil doar notificărilor care au fost formulate în concordanţă cu prevederile acestei legi de reparaţie şi numai în cazul în care nu se mai poate stabili deţinătorul imobilului solicitat.
În speţa supusă analizei, se constată că hotărârea instanţei de apel este contradictorie şi dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit considerentelor hotărârii, instanţa de apel stabileşte, pe de o parte, că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, întrucât a fost preluat de stat în mod abuziv în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 pentru ca, ulterior, sub motiv că terenul se află situat în extravilanul localităţii, să conchidă că acest teren nu poate face obiect al reglementării instituită prin dispoziţiile acestei legi de reparaţie, conform dispoziţiilor art. 8 din lege.
Potrivit aceloraşi considerente, instanţa de apel stabileşte că pârâta SC D. SA nu are calitatea de entitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 însă, contrar constatărilor relative la incidenţa situaţiei de excepţie prevăzută de art. 8 din lege, reţine că o atare calitate, de entitate deţinătoare aparţine Primăriei Murfatlar, sens în care dispune redirecţionarea notificărilor formulate de reclamanţi, cu trimitere la dispoziţiile art. 28 (şi nu art. 27) din lege şi cu menţiunea că această din urmă entitate are a soluţiona notificarea în cadrul procedurii prevăzută de dispoziţiile legilor fondului funciar.
Or, mai întâi, se constată că împrejurările de fapt ale pricinii, relative la locul situării terenului în litigiu – în extravilanul şi nu în intravilanul localităţii Murfatlar - şi, respectiv, la regimul juridic actual al acestuia nu sunt pe deplin stabilite şi, respectiv, argumentate în raport de prevederile celor două categorii de legi de reparaţie invocate în considerentele deciziei recurate.
Mai apoi, se constată că reţinerea situaţiei de excepţie prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu fundamentează soluţia pronunţată de instanţa de apel, de redirecţionare a notificărilor formulate de reclamanţi către o altă entitate administrativă şi cu atât mai puţin considerentele potrivit cu care soluţionarea acestora se va face în cadrul unei proceduri instituită printr-o altă lege de reparaţie.
În acest context al analizei este de observat că, de altminteri, incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 a fost argumentul pentru care pârâta SC D. SA a respins notificările formulate de reclamanţi prin deciziile nr. 2115 şi nr. 2118 din 5 august 2004, contestate în prezenta cauză şi a căror legalitate au a o verifica instanţele de fond, în limitele prevăzute de art. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În fine, se constată că situaţia de excepţie prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 a fost reţinută de instanţa de apel direct în considerentele deciziei fără ca, în prealabil, să fie pusă în dezbaterea publică a părţilor şi fără ca acestea să poată să îşi formuleze apărările cu privire la acest incident procedural.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de reclamanţi şi de pârâtă, Înalta Curte, în baza art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursurile, va casa Decizia şi va trimite cauza pentru reluarea judecăţii în faţa instanţei de apel, care urmează a se pronunţa motivat, în concordanţă cu limitele investirii, cu privire la pretenţiile deduse judecăţii.
În rejudecare, instanţa de apel va analiza şi celelalte critici formulate de recurenţi, sub formă de apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii D.S., H.Z. şi O.V., precum şi de pârâta SC D. SA, împotriva deciziei nr. 107/C din 15 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza în rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, azi 5 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2917/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2684/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
