ICCJ. Decizia nr. 2849/2010. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2849
Dosar nr. 668/30/2010
Şedinţa publică din 27 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş, la data de 03 februarie 2010, reclamanta F.M.E. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P. şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 90.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea în U.R.S.S. a tatălui său F.N.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în perioada ianuarie 1945 - 1 noiembrie 1949, tatăl său a fost deportat în U.R.S.S. şi obligat la munca de reconstrucţie, fiind lăsată fără sprijin familia compusă din soţie, care nu avea loc de muncă, şi fiica (reclamanta) în vârstă de 9 ani.
În drept, reclamanta a invocat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Printr-o precizare de acţiune, reclamanta a solicitat, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic al măsurii deportării în U.R.S.S.
Prin sentinţa civilă nr. 2764 din 20 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea precizată, a constatat caracterul politic al măsurii deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei, F.N., în perioada 1945 - noiembrie 1949 şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 4500 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că tatăl reclamantei a fost deportat în U.R.S.S., în perioada ianuarie 1945 - noiembrie 1949, fapt confirmat de carnetul de muncă al autorului reclamantei şi de adeverinţa nr. 062368 din 25 mai 1959, emisă de M.A.I.
Prima instanţă a apreciat că solicitarea reclamantei se încadrează în ipoteza art. 4 alin. (2), în corelaţie cu art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. S-a mai reţinut că, deşi măsura a fost dispusă anterior perioadei de referinţă a Legii nr. 221/2009, a avut un caracter continuu până la 01 noiembrie 1949, acoperind practic şi o perioadă de timp consistentă, supusă acestei legi.
Instanţa de fond a considerat că sunt întrunite şi exigenţele dispoziţiilor art. 4 alin. (2) teza a II-a din aceeaşi lege, care pretind ca măsura, pentru a fi considerată abuzivă, cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, să fi fost luată într-unui din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (l) din O.U.G. nr. 214/1999. Măsura deportării în U.R.S.S. relevă abuzul la care autorităţile statului au supus etnicii germani şi nesocotirea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, ceea ce face posibilă încadrarea scopului măsurii între cele reglementate de art. 2 alin. (l) din O.U.G. nr. 214/1999.
Împotriva sentinţei civile nr. 2764 din 20 octombrie 2009 a Tribunalului Timiş a declarat apel, în termenul legal, pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiş, care a invocat deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, prin care s-au admis excepţiile de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, apelantul a arătat că, pentru situaţii asemănătoare cu cea a autorului reclamantei,s-au stabilit şi acordat măsuri reparatorii în baza altor acte normative, respectiv, Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Prin decizia nr. 808/ A din 20 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte hotărârea atacată şi respins în totalitate acţiunea formulată de reclamanta F.M.E.
Instanţa de apel a reţinut că, în mod greşit prima instanţă a considerat că măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei la munca de reconstrucţie are caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă cuprinsă în art. 3 alin. (l) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă în timpul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945; în realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României; S.R. era considerat la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflat sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate.
Instanţa de apel a prezentat în considerentele hotărârii pronunţate situaţia deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani (cetăţeni români), precum şi prevederile armistiţiului semnat cu România la Moscova la 12 septembrie 1944, statuând că măsura luată faţă de reclamantă, deşi a avut un caracter politic, nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliţii sau securităţi din România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
S-a reţinut că deşi O.U.G. nr. 214/1999 conferă caracter politic deportării în străinătate după 23 august 1944 [(art. 3 lit. e)], Legea nr. 221/2009, prin art. 5 alin. (4), face trimitere la O.U.G. nr. 214/2009, însă precizează că măsurile reparatorii ale legii se aplică persoanelor respective numai „în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4” din lege, iar măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei F.M.E. nu a fost dispusă de către S.R., prin organele miliţiei sau securităţii.
Instanţa de apel a arătat că şi în situaţia în care măsura deportării în U.R.S.S. ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituţional a art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În finalul considerentelor s-a arătat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, situaţie în care această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta F.M.E., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta - reclamantă arată că instanţa de apel a reţinut greşit situaţia de fapt, susţinând că a făcut dovada decesului tatălui său anterior intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990 şi, în consecinţă, acesta nu a putut beneficia de indemnizaţia prevăzută de acest act normativ, cum, de altfel, nu au beneficiat nici reclamanta şi nici mama sa.
S-a susţinut că motivarea hotărârii atacate, în sensul că nu organele fostei miliţii sau securităţi au luat măsura deportării, ci trupele de ocupaţie sovietică, este total eronată, deoarece, indiferent de felul cum au fost denumite (poliţie, siguranţa statului), aceste organe ale S.R. au fost implicate în măsura deportării, măsură recunoscută de judecătorii de la Curtea de Apel Timişoara ca fiind măsură cu caracter politic luată după data de 23 august 1944 [(art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999)], încadrându-se astfel în situaţiile reglementate de art. l, 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009.
Examinând decizia recurată şi luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte reţine următoarele:
Acţiunea formulată de reclamantă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Timiş. În faţa instanţei de apel s-a pus în discuţie problema dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acţiunii, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Potrivit art. 147 alin. (l) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată, ulterior pronunţării deciziei recurate, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 13 58/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Pe de altă parte, situaţia reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.
Tatăl reclamantei a fost deportat pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege, ci prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acţiunii nu ar fi fost declarat neconstituţional, pretenţiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparaţie.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurentă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M.E. împotriva deciziei civile nr. 808/ A din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1824/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2930/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
