ICCJ. Decizia nr. 2962/2010. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2962/2010
Dosar nr. 3695/115/2009
Şedinţa publică din 17 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 3695/115/11.112009/115 din 12 martie 2009, reclamantul D.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa să constate că reclamantul se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 1.000.000 Euro, daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 158 din 10 februarie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul D.P. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin; a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului la 14 ani închisoare potrivit sentinţei 720 din 07 august 1950 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara şi a obligat pârâtul să îi plătească reclamantului suma de 1.000.000 Euro, echivalenţă în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa nr. 720 din 07 august 1950 pronunţată în dosar nr. 689/1950 a Tribunalului Militar Timişoara a fost condamnat la 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru fapte de teroare având în vedere faptul că în perioada anilor 1948 — 1950 a făcut parte dintr-o bandă de fugari care aveau sediul în munţii Parâng şi Banat, dedându-se la „o serie de acte de teroare".
Zi şi noapte era scos la anchetă şi bătut la tălpi, iar mâncare primea doar 250 grame de pâine pe zi. Nemaiputând suporta bătăile, reclamantul s-a hotărât să se spânzure, însă încercarea sa a eşuat.
La data de 03 august 1950 a fost dus la proces şi după proces a fost dus la închisoarea Popa Şapcă din Timişoara, apoi a fost mutat la Gherla, la mina de plumb, la colina de muncă Nistru din regiunea Baia Mare, la Alba Iulia, unde a fost supus la munci extenuante.
Pe întreaga durată a detenţiei, reclamantul D.P. a avut de suferit de pe urma bătăilor, a frigului şi mizeriei, a proastei alimentaţii, a lipsei asistenţei medicale, a igienei precare.
Aceste lipsuri, pe lângă numeroase altele, au fost de natură a crea un complex de dureri fizice şi psihice.
Prin Decizia civilă nr. 152A din 17 mai 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 158 din 10 februarie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin în dosar nr. 3695/115/2009, în contradictoriu cu reclamantul D.P., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 420.000 Euro şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că este real că reclamantului i-au fost produse suferinţe fizice şi morale, i-au fost lezate libertatea individuală, sănătatea, integritatea corporală, acesta suportând consecinţe negative pe plan social, dar că, deşi este de necontestat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă este exagerat, depăşind limitele unei reparaţii integrale, echitabile.
Împotriva deciziei civile nr. 152A din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi formulând, în esenţă, următoarele critici:
Suma de 420.000 Euro, reprezentând daune morale, acordate de instanţa de apel prin Decizia civilă nr. 152A din 17 mai 2010 este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit,având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului la sănătatea şi integritatea corporală la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Daunele morale fiind nemateriale, nu pot acea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani.
Pentru a se putea cuantifica prejudiciul moral, este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Cuantificării prestigiului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Raportat la împrejurările speţei o statuare în echitate care să asigure reparaţia morală şi nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Critica vizând imposibilitatea de evaluare bănească a daunelor morale nu este întemeiată.
Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ. care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material şi cel moral, cât şi de unele dispoziţii legale speciale ale Legii 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit".
Este însă fondată critica prin care se susţine nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare la criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea acesteia.
Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate a relevat că, în cauză, prin condamnarea dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea pagubei suferite prin condamnare fiind incontestabil.
Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Insă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-1 repare.
Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare - complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii între suma acordată cu acest titlu, durata şi intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogăţire pentru reclamant.
De aceea, faţă de acest principiu, de perioada condamnării reclamantului şi de suferinţele fizice şi psihice încercate de acesta, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior în viaţa reclamantului pe plan social şi profesional, precum şi de măsurile reparatorii obţinute deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 100.000 Euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.
In consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa în parte Decizia recurată în sensul că va modifica cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului D.P., de la 420 000 Euro la 100000 Euro, în echivalent lei la data plăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei civile nr. 152 A din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o casează în parte, în sensul că modifică cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului D.P., de la 420 000 Euro la 100 000 Euro, în echivalent lei la data plăţii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3923/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2716/2010. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
