ICCJ. Decizia nr. 2972/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2972/2010
Dosar nr. 3248/1/2009
Şedinţa publică din 12 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 75 din 08 februarie 2007, Tribunalul Gorj a respins acţiunea formulată de reclamanţii L.N. şi L.M., având ca obiect Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 609 din 14 mai 2007, pronunţată în dosarul nr. 4082/95/2006, a admis apelul declarat de reclamanţi; a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Gorj, reţinând că prima instanţa nu s-a pronunţat asupra cererilor şi excepţiilor invocate de pârâtă, respectiv asupra cererii formulată de B.A.T.S. Motru, de introducere în cauză a S.N.L.O. Târgu Jiu, şi asupra excepţiei necompetenţei teritoriale a instanţei de a soluţiona acţiunea invocată de SC P. SA, în raport de situarea sediului ei în Bucureşti şi de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată.
În al doilea ciclu procesual, Tribunalul Gorj a admis, prin încheierea de şedinţă din 28 august 2007, cererea de introducere în cauză a S.N.L.O. Târgu Jiu şi a încuviinţat, prin încheierea de şedinţă din 18 septembrie 2007, după ce, în prealabil, a pus în discuţia părţilor, efectuarea unei expertize tehnice având ca obiective: identificarea terenului în litigiu prin amplasament, schiţă şi dimensiuni, să se verifice dacă terenul este situat în intravilan sau extravilan, cine este unitatea deţinătoarea a acestuia, inclusiv modalitatea de ocupare, şi dacă pentru acesta s-au acordat despăgubiri.
În şedinţa publică din 30 octombrie 2007, s-au pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei teritoriale invocată de SC P. SA Bucureşti şi excepţia lipsei calităţii şi capacităţii procesuale a BATS Motru, fiind respinse cu motivarea că SC P. SA Bucureşti are Sucursala în Motru, iar B.A.T.S. Motru are gestiune şi conducere proprie şi, astfel, poate sta ca pârâtă în cauză.
Prin „decizia civilă” nr. 70 din 22 aprilie 2008, Tribunalul Gorj a respins cererea formulată de reclamanţii L.N. şi L.M., în contradictoriu cu pârâta Primăria Motru, B.A.T.S Motru (E.C.F) Motru, SC P. SA Motru şi S.N.L.O. Târgu-Jiu, având ca obiect Legea nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin H.C.J. nr. 3162/2002 şi anexa nr. 39 a Legii nr. 18/1991, autorul reclamanţilor a fost validat, pentru suprafaţa de 2,55 ha, cu despăgubiri, astfel că moştenitorii acestuia nu mai pot beneficia de măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001; că, potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, terenul în litigiu nu este disponibil, suprafaţa de 1089 m.p. teren este ocupată de clădire, staţie de benzină, şi alei de circulaţie aparţinând SC P. SA, fiind inclusă în suprafaţa totală de 37.593,36 m.p. teren, evidenţiată în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis acesteia, iar suprafaţa de 6993 m.p. teren este ocupată de B.A.T.S. Motru şi este traversată de linii de cale ferată.
Prin decizia nr. 61 din 24 februarie2009, Curtea de Apel Craiova – Secţia civilă a admis apelul declarat de reclamantul L.N.; a respins apelul declarat de reclamanta L.M.; a schimbat sentinţa civilă; a admis în parte contestaţia formulată de reclamant şi a anulat dispoziţia nr. 4683 din 7 noiembrie 2006 emisă de Primăria Motru; a constata că reclamantul L.N. este îndreptăţit la măsuri reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru suprafaţa de 6.993 m.p. teren deţinută de B.A.T.S. Motru şi suprafaţa de 1.089 m.p. teren deţinută de SC P. SA Bucureşti şi a obligat pârâtele la 6.801,80 lei cheltuieli de judecată către reclamantul L.N., reţinând, în esenţă, următoarele:
La termenul din 24 februarie 2009, instanţa de apel, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia de ordina publică a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei L.M., potrivit art. 137 C. proc. civ.
Calitatea procesuală activă, ca element al acţiunii civile, presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi titularul dreptului dedus judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, calitate procesuală activă în formularea unei contestaţii împotriva deciziei sau dispoziţiei prin care s-a respins notificarea sau cererea de restituire în natură are persoana îndreptăţită, care s-a adresat cu notificare, în termenul legal, în vederea declanşării procedurii administrativ jurisdicţionale obligatorii prevăzută de legea specială.
În cauză, notificarea nr. 209/E/2001 a fost formulată doar de către L.N., iar dispoziţia contestată, nr. 4683 din 7 noiembrie 2006, l-a privit doar pe acesta, ceea ce însemnă că reclamanta L.M. nu are calitate procesuală activă în raportul juridic dedus judecăţii, iar acţiunea promovată de aceasta trebuia respinsă în temeiul acestei excepţii.
S-a conchis, că reclamantei nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac, astfel că soluţia adoptată de prima instanţă cu privire la cererea sa se va menţine, fără ca instanţa de control judiciar să analizeze criticile de fond formulate de aceasta, care, însă, fiind comune cu cele ale reclamantului, urmează a se examina în apelul acestuia.
Cât priveşte apelul declarat de reclamant, acesta a fost apreciat ca fondat, pentru următoarele considerente:
Greşita menţionare a hotărârii primei instanţe ca fiind decizie în loc de sentinţă, este o simplă eroare materială susceptibilă de remediere pe calea procedurii îndreptării erorii materiale, reglementate de art. 281 C. proc. civ. şi nu constituie motiv de nelegalitate a hotărârii.
Cea de-a doua critică formulată de apelantul reclamant a fost, de asemenea, cenzurată de instanţa de apel, prin încheierea de şedinţă din 30 septembrie 2008 ( fila 37), dispunându-se conceptarea şi citarea în cauză a SC P. SA Bucureşti, motivat de împrejurarea că SC P. SA Motru nu are personalitate juridică distinctă şi organe de conducere şi gestiune proprii, pentru a putea sta în judecată, în condiţiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ.
A fost apreciată ca fondată, însă, ultima critică formulată de apelantul reclamant, referitoare la soluţia adoptată de prima instanţă cu privire la îndreptăţirea acestuia la acordarea de măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001.
S-a constatat că, prin decizia civilă nr. 60 din 14 mai 2007, pronunţată în dosarul nr. 4082/95/2006, rămasă irevocabilă prin nerecurare, Curtea de Apel Craiova, ca instanţă de apel, a desfiinţat cu trimitere spre rejudecare hotărârea primei instanţe şi pentru considerentul că s-a făcut o aplicare simplistă a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu s-a clarificat regimul juridic al terenurilor solicitate, sub aspectul dacă acestea erau intravilane la data notificării, care este destinaţia actuală a acestora, şi cine are calitatea de unitate deţinătore, în sensul Legii nr. 10/2001.
În rejudecare, deşi tribunalul a administrat probe, inclusiv cu expertiză tehnică topometrică şi a ajuns la concluzia că terenurile sunt intravilane, însă sunt ocupate de lucrări de investiţii realizate de terţi, s-a apreciat, fără temei legal, că prin acordarea de măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 s-ar ajunge la o dublă despăgubire, întrucât reclamantul a fost validat cu despăgubiri, potrivit legii fondului funciar, fiind înscris în anexa nr. 39.
Soluţia este eronată, întrucât domeniul de reglementare al Legii nr. 10/ 2001 are un caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative reparatorii în materie imobiliară, inclusiv din materia fondului funciar, în sensul că sfera de aplicare a acesteia acoperă şi acele terenuri care până la data intrării în vigoare a legii - 14 februarie 2001 - nu au fost restituite integral persoanelor îndreptăţite. Or, în cauză, reclamantul, deşi validat cu despăgubiri potrivit Legii nr. 1/2000, nu le-a încasat efectiv, astfel încât nu poate fi primită reţinerea primei instanţe, în sensul acoperirii prejudiciului potrivit legii fondului funciar.
S-a concluzionat, că Dispoziţia nr. 4683/ 2006 este lovită de nulitate dintr-o dublă perspectivă: în primul rând pentru ca nu a fost emisă de unitatea deţinătoare, calitate ce revine SC P. SA Bucureşti şi, respectiv, S.N.L.O. Oltenia, şi, în al doilea rând, pentru că rezolvarea dată notificării este, pentru motivele arătate, nelegală, imobilele pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii intrând sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte restituirea în natură a imobilelor, s-a constata că aceasta nu este posibilă, întrucât dreptul de proprietate este evidenţiat în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate SC P. SA Bucureşti şi S.N.L.O. Oltenia, fiind aplicabile, astfel, prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafeţele de 6993 m.p. teren, deţinută de B.A.T.S. Motru, şi de 1089 m.p. teren, deţinută de SC P. SA Bucureşti, cuantumul acestora neputând fi determinat de instanţă, întrucât dispoziţia de soluţionare a notificării este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
S-a concluzionat, că prin decizia în interesul legii nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, s-a arătat că prevederile art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, şi, prin urmare, aplicând raţionamentul per a contario, notificările care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/ 2005, la 25 iulie 2005, cum este şi cea emisă în cauză, nu mai pot fi cenzurate sub aspectul cuantumului măsurilor reparatorii, competenţa în această materie având, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul L.N. şi pârâţii SC P. SA şi Societatea Naţională a Lignitului Oltenia SA Târgu Jiu, criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente:
Prin recursul său, reclamantul L.N. a arătat că, prin decizia recurată, s-a constatat că este îndreptăţit la măsuri reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafaţa de 6993 m.p. teren deţinută de B.A.T.S. Motru si pentru suprafaţa de 1089 m.p. teren deţinută de SC P. SA Bucureşti, respectiv la măsuri reparatorii în echivalentul sumei de 50.243 lei pentru suprafaţa deţinută de Societatea Naţionala a Lignitului Oltenia si B.A.T.S. Motru şi la măsuri reparatorii în echivalentul sumei de 303.738 lei pentru suprafaţa deţinută de SC P. SA Bucureşti, cu motivarea că, deşi s-au stabilit echivalentul masurilor reparatorii prin expertiza tehnica evaluatorie dispusă de instanţa de apel, aceasta nu a precizat cuantumul masurilor reparatorii, motivând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 si următoarele din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, competenţa stabilirii cuantumului "măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire”.
S-a arătat, că datorită nesoluţionării notificării formulată de acesta în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, de către societăţile care deţin terenurilor în litigiu, s-a adresat instanţei, in vederea soluţionării notificării, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Fiind sesizata cu cererea de a stabili cuantumul masurilor reparatorii la care este îndreptăţit, instanţa trebuia sa stabilească cuantumul masurilor reparatorii, urmând ca, în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor să reaprecieze valoarea despăgubirilor după ce primea documentaţia respectiva.
Mai arată, că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., privitoare la plata cheltuielilor de judecată, întrucât cu „Nota" de cheltuieli depusa la Tribunalul Gorj a făcut dovada cheltuielilor în cuantum de 9.501 lei, iar cu „Nota" de cheltuieli depusa la Curtea de Apel Craiova a făcut dovada cheltuielilor în apel, în cuantum de 6.801,80 lei.
Cheltuielile de judecata efectuate la instanţa de fond şi de apel au fost solicitate verbal, prin avocat M.S.C., dar si prin „concluzii scrise”, însă din eroare Curtea de Apel Craiova a acordat numai cheltuielile făcute la aceasta instanţa, deşi prin schimbarea sentinţei, si admiterea acţiunii se impuneau a fi acordate si cheltuielile de judecata efectuate la instanţa de fond.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin recursul său, pârâta SC P. SA Bucureşti a solicitat modificarea, în parte, a deciziei recurate, pentru următoarele considerente:
În principal, pe cale de excepţie, a invocat excepţia necompetentei teritoriale a instanţelor judecătoreşti care s-au pronunţat cu privire la acţiunea formulata împotriva SC P. SA Bucureşti şi inadmisibilitatea acţiunii împotriva SC P. SA Bucureşti, ca fiind prematur introdusa.
În subsidiar, a solicitat modificarea, în parte, a deciziei atacate privind pe pârâta SC P. SA Bucureşti, având in vedere încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, a arătat că reclamanţii L.I. si L.M., în anul 2006, au acţionat în judecata SC P. SA Motru si alte societăţi, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu SC P. SA Bucureşti, singura cu personalitate juridica si proprietar al activelor şi imobilelor care fac obiectul judecaţii. Pe parcursul judecaţii, atât instanţa de fond, cat si instanţa de apel au încălcat în mod inexplicabil prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aşa cum a fost modificata şi completata prin Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietăţii si justiţiei, unde se menţionează că „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivata de respingere a notificării sau cererii de restituire în natura poate fi atacata de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civila a tribunalului în a cărui circumscripţie se afla sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, in termen de 30 de zile de la comunicare."
Prin urmare, competenţa teritorială revenea Tribunalului municipiului Bucureşti unde îşi are sediul SC P. SA Bucureşti, întrucât SC P. SA - Sucursala Motru nu a existat niciodată, acesta fiind un simplu punct de lucru, respectiv o staţie PECO.
În consecinţă, atât deciziile pronunţate de Tribunalul Gorj, cât si cele pronunţate de Curtea de Apel Craiova, au fost date cu nerespectarea competenţei teritoriale şi sunt lovite de nulitate.
SC P. SA Bucureşti a invocat şi excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, cu motivarea că acţiunea este inadmisibilă, având în vedere prevederile aceluiaşi articol din Legea nr. 10/2001 menţionat mai sus, in care se menţionează fără echivoc faptul ca decizia sau, după caz, dispoziţia motivata de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natura poate fi atacata de persoana care se pretinde îndreptăţită.
Este adevărat ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia XX din 19 martie 2007, a statuat ca instanţa de judecata este competenta sa soluţioneze pe fond inclusiv acţiunea persoanei îndreptăţite numai în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea persoanei interesate. Or, în speţă, SC P. SA nu este vinovată de neemiterea deciziei motivate persoanelor îndreptăţite, aceasta datorându-se refuzului de a colabora al reclamanţilor, respectiv de a transmite documentele pe baza cărora sa poată fi stabilita calitatea de persoana îndreptăţită. În acest sens, se arată că, la dosarul cauzei, reclamanţii nu au depus acte care sa dovedească refuzul pârâtei şi nici nu au făcut asemenea menţiuni în acţiunea formulată, în apărările formulate, sau în căile de atac exercitate.
Mai mult, instanţa de apel s-a substituit entităţii deţinătoare şi a stabilit acordarea de măsuri reparatori în echivalent, deşi SC P. SA nu are posibilitatea acordării unor astfel de masuri reparatorii şi, de altfel, nici nu ar fi trebuit acordate aceste măsuri reparatorii, ţinând seama ca reclamantul este trecut pe o anexa pentru a fi despăgubit pentru acest imobil.
S-a arătat, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, întrucât considerentele deciziei se contrazic intre ele, „se distrug si se anihilează reciproc”, astfel încât nici unul dintre ele nu poate fi socotit ca formând baza judecaţii.
Curtea de apel nu a indicat motivele de fapt si de drept în temeiul cărora si-a format convingerea că acţiunea reclamantului îndreptata împotriva SC P. SA este întemeiată.
Motivarea unei hotărâri trebuie să se refere în concret la toate argumentele de fapt şi de drept în raport cu probele administrate de părţi.
S-a mai arătat, că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că a apreciat, în contradicţie cu probele de la dosar, că reclamanţii L.I. si L.M. pot să stea în acest dosar, în calitate de contestatori ai unei decizii ce face obiectul Legii nr. 10/2001, decizie care nu exista la dosarul cauzei, motiv pentru care nici instanţa nu poate permite continuarea judecaţii în contradictoriu cu SC P. SA, ca fiind un litigiu pe Legea nr. 10/2001. S-a concluzionat, că, la data introducerii acţiunii si judecării apelului, obiectul cererii privind pe SC P. SA Bucureşti nu a existat.
De asemenea, s-a arătat că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că instanţa de apel a constatat acţiunea formulată împotriva SC P. SA ca fiind întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, deşi la dosarul cauzei nu exista o decizie/dispoziţie a SC P. SA, motiv pentru care calificarea acţiunii ca fiind o contestaţie la decizia de soluţionare a notificării, atât de către instanţa de fond cât şi de instanţa de apel, este neîntemeiată.
Soluţia pronunţata este data cu încălcarea legii şi în sensul că a obligat pe SC P. SA la masuri reparatorii in echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru suprafaţa de 1089 mp teren, ignorând in totalitate prevederile legii speciale.
Or, la dosarul cauzei exista documente din care rezulta fără putinţa de tăgada ca împotriva reclamanţilor nu s-a creat în niciun moment o nedreptate, având în vedere că prin hotărârea Consiliului Judeţean Gorj nr. 3126/2002 si anexa de validare nr. 39 a Legii nr. 18/1991, reclamanţilor le-a fost validată acordarea de despăgubiri şi pentru terenul ocupat cu obiectivul P., respectiv Staţia PECO Motru de 1089 m.p. teren.
S-a concluzionat, că prin decizia pronunţată, instanţa de apel a obligat SC P. SA la măsuri reparatorii în echivalent către reclamant, cu toate că acesta nu este în posesia unei decizii pe care să o conteste, pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin H.C.J. invocată şi recunoscută de instanţe şi de reclamanţi ( necontestată de către aceştia), reclamanţii au fost trecuţi în anexa pentru acordarea de despăgubiri, anexă care face obiectul Titlului nr. VII din Legea nr. 247/2005. Având in vedere aceste aspecte, motivarea de către instanţa de apel cu privire la aplicabilitatea Deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se justifica, atât timp cât H.C.J. Gorj este anterioară apariţiei Legii nr. 247/2005 şi care este aplicabilă şi în acest caz.
Prin recursul său, pârâta Societatea Naţională a Lignitului Oltenia SA a criticat decizia civilă, pentru nelegalitate, în sensul că, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidenţa acestei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 169/1997, solicitate potrivit acestor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin H.C.J. nr. 3162/2002 şi anexa nr. 39 la Legea nr. 18/1991, a fost validat autorul intimatului-reclamant, L.I., cu o suprafaţă de 2,50 ha, în care se regăseşte, conform rapoartelor de expertiză tehnică şi suprafaţa pentru care se solicită acordarea de despăgubiri în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.
Această hotărâre şi anexa nr. 39 nu au fost contestate de către intimatul-reclamant, nefiind desfiinţate, astfel încât acesta nu poate beneficia de o dublă despăgubire, atât în temeiul Legii nr. 18/1991, cât şi în temeiul Legii nr. 10/2001.
S-a mai arătat, că S.N.L.O. SA Târgu Jiu, prin subunitatea sa B.A.T.S. Motru, a dobândit acest teren prin Decretul nr. 548/1962 de la C.A.P. P., astfel încât nu poate fi reţinută calitatea de persoană îndreptăţită la acordare de măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, pentru intimatul-reclamant L.N. şi că terenul în litigiu nu este disponibil, fiind ocupat de clădiri şi construcţii industriale ce aparţin SC P. SA şi S.N.L.O. SA Târgu Jiu, subunitatea B.A.T.S. Motru.
Restul criticilor formulate vizează aprecierea probatoriului administrat în cauză, respectiv a raportului de expertiză prin care s-a evaluat terenul în litigiu.
Examinând criticile formulate de reclamantul L.N. şi pârâtele SC P. SA, în prezent OMV P. SA şi Societatea Naţională a Lignitului Oltenia SA, instanţa constată următoarele:
Criticile formulate de SC P. SA, potrivit căreia hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi care se circumscriu art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sunt întemeiate.
Art. 261 alin. (5) C. proc. civ. prevede că „hotărâre se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Potrivit acestui text de lege, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro sau contra, de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată.
Aceste argumente trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările făcute de părţi, pe de o parte, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile.
Or, instanţa de apel nu a arătat în considerentele deciziei recurate motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtelor, în sensul că terenul în litigiu nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 din acest act normativ, astfel că instanţa de recurs nu poate efectua controlul judiciar, sub acest aspect, deoarece nu cunoaşte care au fost consideraţiile de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa de apel, pentru a înlătura apărările formulate de acestea.
Celelalte critici formulate de recurentul-reclamant şi recurenţii-pârâţi se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în examinarea acestora, instanţa constată următoarele:
Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
În speţă, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii L.N. şi L.M. au chemat în judecată pe pârâtele SC P. SA, B.A.T.S. Motru şi Primăria municipiului Motru, solicitând anularea dispoziţiei nr. 22558 din 9 noiembrie 2006 emisă de Primăria Motru şi obligarea pârâtelor SC P. SA Motru la despăgubiri pentru suprafaţa de 1000 m.p. teren situată în punctul „La Plostina” şi a B.A.T.S. Motru la despăgubirile ce li se cuvin pentru ocuparea terenului în suprafaţă de 1,52 ha, situat în punctul „La Plostina”.
Au mai arătat că nu au primit despăgubiri pentru terenul în litigiu, motiv pentru care au promovat acţiunea de faţă, şi că, în vederea obţinerii acestora, au formulat Notificarea nr. 209/E/2001, care a fost respinsă prin dispoziţia nr. 4683 din 7 noiembrie 2006 a Primăriei municipiului Motru, cu motivarea că terenul respectiv nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, dispoziţie nelegală a cărei anulare se impune.
La dosarul cauzei s-a depus numai dispoziţia nr. 4683 din 7 noiembrie 2006 emisă de Primăria municipiului Motru nu şi decizia nr. 22558 din 9 noiembrie 2006 emisă tot de Primăria municipiului Motru, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au soluţionat litigiul în fond, deşi nu au solicitat reclamanţilor să precizeze cadrul procesual în care înţeleg să se judece cu pârâţii. Astfel, din considerentele hotărârii primei instanţe nu rezultă care din cele două dispoziţii contestate au făcut obiectul judecăţii, iar instanţa de apel a supus controlului jurisdicţional numai Dispoziţia nr. 4683 din 7 noiembrie 2006, fără ca reclamanţii să facă vreo precizare în sensul că înţeleg să renunţe la petitul de acţiune privind „anularea Dispoziţiei nr. 22558 din 9 noiembrie 2006 emisă de Primăria municipiului Motru”.
Pe de altă parte, deşi Dispoziţia nr. 4683/2006 a fost emisă de Primăria municipiului Motru, instanţa de apel, urmare a admiterii în parte a contestaţiei şi anulării dispoziţiei contestate, a stabilit dreptul reclamantului L.N. la măsuri reparatorii prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru suprafeţele de 6.993 m.p. teren, deţinută de B.A.T.S. Motru şi de 1089 m.p. teren deţinută de SC P. SA Motru, fără să solicite reclamantului să precizeze cadrul de investire a instanţei în raport cu aceşti pârâţi, respectiv contestaţie în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, situaţie în care se impunea să se verifice dacă notificarea formulată de reclamant a fost primită de către pârâţi şi soluţionată sau acţiune de drept comun, situaţie în care se impunea să precizeze temeiul juridic în baza căruia a solicitat obligarea la despăgubiri a acestora.
Această precizare din partea reclamantului era necesară şi pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în raport de pârâta SC P. SA, care are sediul în Bucureşti.
Mai mult, soluţia instanţei de apel este nelegală şi pentru că, fără să verifice dacă recurentele-pârâte erau integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut incidenţa în speţă a prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, situaţie în care obligaţia de a propune acordarea de măsuri reparatorii către persoanele îndreptăţite, revine instituţiei publice care a efectuat privatizarea şi nu unităţilor deţinătoare. Cu alte cuvinte, instanţa de apel nu a stabilit regimul juridic al terenurilor în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la unităţi deţinătoare şi titlul cu care acestea deţineau imobilele.
Instanţa de apel nu a clarificat nici situaţia juridică a terenului în litigiu în raport de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în intravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare”.
Prin urmare, instanţa de apel trebuia să verifice ambele ipoteze reglementate de acest text, respectiv dacă terenul în litigiu era situat în intravilan atât la data preluării de către stat, cât şi la data formulării notificării, precum şi dacă acesta a făcut obiectul legilor fondului funciar.
Or, instanţa de apel, în legătură cu apărările formulate pe acest aspect de către pârâte a reţinut caracterul de complinire al Legii nr. 10/2001 în raport de legile fondului funciar, fără să fi verificat ambele ipoteze prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001, a căror îndeplinire exclude incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 asupra terenurilor în litigiu.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a soluţionat cauza fără a stabili pe deplin situaţia de fapt, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru soluţionarea unitară a cauzei, va admite recursurile declarate de reclamant şi pârâţi, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, se va administra probatoriul necesar, se vor face verificări în sensul celor mai sus expuse, şi se va ţine seama de toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamantul L.N. şi pârâtele SC P. SA Bucureşti, în prezent O.M.V, P. SA şi Societatea Naţională a Lignitului Oltenia SA împotriva deciziei nr. 61 din 24 februarie 2009 a Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 315/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2971/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
