ICCJ. Decizia nr. 315/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 315/2010
Dosar nr. 43/95/2004
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 346 din 16 octombrie 2007 pronunţată în dosarul nr. 43/95/2004, Tribunalul Gorj a admis în parte contestaţia, astfel cum a fost precizată la termenul din 26 septembrie 2005, formulată de petiţionara U.M. împotriva pârâţilor SC C. SRL, SC R. SA Tg. Jiu, SC T. SA, prin SC T. SA Craiova, SC R. SA, prin Direcţia de Telecomunicaţii Dolj - Direcţia de Operaţiuni Judeţene Gorj, Prefectura Gorj şi Primăria Tg - Jiu.
A luat act că petiţionara a renunţat la judecată faţă de intimatele S., SC R. SA, SC O., SC T. SRL, SC G. SRL, SC O. SA TG-JIU şi SC B.I. SRL.
A constatat că petiţionara a solicitat introducerea în cauză a SC C., SC R., SC T. Bucureşti şi SC R. SA Bucureşti - Direcţia de Telecomunicaţii Dolj - Direcţia de Operaţiuni Judeţene Gorj şi a menţinut cererea de chemare în judecată pentru opozabilitate faţă de Prefectura Judeţului Gorj şi Primăria Tg - Jiu.
A constatat că petiţionara este îndreptăţită să primească măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreaga suprafaţă de teren ce este ocupată de investiţii de către unităţile deţinătoare, în conformitate cu dispoziţiile art. 1-5 din Legea nr. 247/2005.
A respins ca nefondată contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 1120 din 06 septembrie 2004 a SC E.O. SA.
A respins cererea de restituire în natură a terenurilor faţă de intimatele detentor - terenurile fiind afectate de investiţii şi intrate în circuitul civil, cât şi cererea de chemare în garanţie a AVAS formulată de SC C. SA.
În considerentele sentinţei, s-a reţinut că petiţionara s-a adresat cu notificare prin executorul judecătoresc în termenul legal, respectiv la 4 octombrie 2001, Prefecturii Jud. Gorj, instituţie care a înaintat notificarea la SC E.O. SA, ce a emis decizia de respingere nr. 1120 din 6 septembrie 2004.
Tribunalul a apreciat că această decizie, astfel cum a fost motivată în fapt şi în drept, este legală şi temeinică, petiţionara nu a făcut dovada că ar fi îndeplinit cerinţele impuse de lege în dovedirea notificării, fapt de altfel confirmat şi de int. SDFEE TG- Jiu prin adresa 5974 din 22 octombrie 2001.
În ceea ce priveşte fondul notificării, soluţionat în contradictoriu cu unităţile deţinătoare, s-a reţinut că suprafaţa de teren solicitată, de 10.000 mp, este ocupată de investiţii de unităţile detentoare, fapt recunoscut în parte de către petiţionară prin precizarea la acţiune, în care a arătat că, din suprafaţa totală de 10000 mp solicitată, aproximativ 9000 mp este ocupată de lucrări de investiţii şi servituţi şi nu poate fi reconstituită fizic, motiv pentru ca solicită despăgubiri pecuniare (pentru diferenţa de aproximativ 1000 mp pretinzând restituirea în natură).
Astfel, restituirea în natură nu este posibilă, întrucât terenurile sunt afectate de investiţii şi intrate în circuitul civil, fie prin emiterea unor atestate a dreptului de proprietate, fie prin emiterea unor titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, urmând a fi respinsă şi cererea de chemare în garanţie a AVAS Bucureşti, formulată de SC C. SRL, ca nefondată.
Mai mult, în situaţia în care s-ar restitui suprafeţele libere de construcţii supraterane, dar afectate de investiţii (platforme), s-ar afecta grav obiectul de activitate al societăţilor detentoare, ce au dobândit proprietatea prin privatizare.
S-a constatat că petiţionara are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreaga suprafaţă de teren, astfel încât, în conformitate cu art. 1-5 din Legea nr. 247/2005, cât şi în conformitate cu dispoziţiile menţionate în art. 7 şi art. 1 din Legea nr. 10/2001, petiţionara urmează a se adresa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în conformitate cu dispoziţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin încheierea din şedinţa publică de la 11 martie 2008, Tribunalul Gorj, Secţia Civilă, a respins cererea SC R. SA, cu motivarea că pârâta, care a solicitat lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 346 din 16 octombrie 2007, în sensul de a se preciza obiectul şi întinderea obligaţiilor stabilite în sarcina acestei pârâte, invocă, în fapt, apărări de fond.
Apelurile declarate de către pârâtele SC R. SA, SC C. SRL şi SC R. SA Tg. Jiu împotriva sentinţei menţionate au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 265 din 8 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, respingându-se, în prealabil, excepţia lipsei de interes în promovarea apelurilor.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a apreciat, în primul rând, că apelantele – pârâte au interes în promovarea cererilor de apel, întrucât, chiar dacă prin sentinţa apelată s-a respins cererea de restituire în natură a terenurilor, prin motivele de apel s-au formulat critici relative la alte dispoziţii ale primei instanţe, respectiv cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, disjungere, prematuritate, tinzând la respingerea contestaţiei (în condiţiile în care a fost admisă în parte).
În ceea ce priveşte apelul formulat de către pârâta SC C. SRL, s-a apreciat că este nefondat, înlăturându-se excepţia lipsei calităţii procesuale pasive grefată pe susţinerea că pârâta nu este deţinătoarea terenului, acesta neaflându-se în incinta unităţii.
Din ambele expertize efectuate în cauză (cea a expertului C. şi răspunsul la obiecţiunile la contraexpertiză), reiese că apelanta deţine teren în incinta unităţii, ambele expertize confirmând corecta amplasare şi identificare a terenului.
Expertiza întocmită de către expert G.M., invocată prin motivele de apel este una extrajudiciară, care nu se coroborează cu celelalte probe din dosar.
În lumina principiului nemijlocirii, instanţa trebuie să-şi sprijine soluţia pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă şi fapt.
Fiind o probă extrajudiciară, în asemenea situaţii, instanţa trebuie să acorde o atenţie deosebită unei asemenea dovezi şi numai în măsura în care ea este confirmată de către celelalte probe, ceea ce nu este cazul în speţă.
Raportul de expertiză întocmit de către expert tehnic C.D. a fost argumentat de constatările la faţa locului, coroborate cu actele de proprietate, registrul agricol, schiţele şi planurile cadastrale, hotărârea judecătorească a vecinului din partea de sud, depuse la dosar, pe care expertul în mod concis le-a avut în vedere, concluziile sale fiind tehnic argumentate.
Contraexpertiza întocmită de către experţii tehnici G.L., M.M. şi T.I. - este ambiguă, neputând furniza răspunsuri concrete, ci concluzii evazive bazate pe presupuneri. Chiar apelanta, prin obiecţiunile formulate la această expertiză, menţionează că aceasta a fost întocmită în mod superficial şi evaziv.
Mai mult, în răspunsul la obiecţiuni, cei 3 experţi, în urma celei de-a doua deplasări în teren, au revenit asupra concluziilor iniţiale şi au stabilit că o parte din terenul în litigiu este deţinut de către apelantă.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de anulare a deciziei nr. 1 din 8 martie 2006 de respingere a notificării, faţă de obiectul contestaţiei întemeiate pe Legea nr. 10/2001, în mod corect, cea de-a doua cerere vizând acelaşi teren nu a fost disjunsă, impunându-se analizarea, împreună, a tuturor cererilor, datorită legăturii strânse dintre ele. Este, de fapt, vorba de acelaşi teren deţinut de mai multe societăţi, care formează un tot, obiectul cererii şi scopul urmărit fiind aceleaşi.
Curtea de Apel a înlăturat şi critica referitoare la calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
S-a reţinut că terenul provine de la autorul reclamantei I.A., iar U.G., care deţine poziţie de rol în registrul agricol, este una şi aceeaşi persoană cu U.S.G. – persoană inexistentă, confuzia de nume fiind determinată de modul de grafiere a literei I.
De asemenea, în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a AVAS formulată de către SC C. SRL, atâta vreme cât cererea de restituire în natură a terenurilor a respinsă şi s-a constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte apelul promovat de către pârâta SC R. SA Tg. Jiu, s-a apreciat că este nefondat, deoarece terenul nu intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991, ci a Legii nr. 10/2001, fiind situat în intravilan, conform expertizei efectuate.
Suprafaţa de 30000 mp. a fost expropriată prin Decretul 632/1973 de la CAP, persoanelor care nu aveau calitatea de membru cooperator oferindu-se teren la schimb, pe alte amplasamente. Faptul că autorul sau soţul reclamantei nu au avut calitatea de membru cooperator reiese din adresa nr. 159/1962, potrivit căreia, în primăvara anului 1962, s-au efectuat lucrări de comasare, iar pentru terenul preluat se prevede că acesta va primi teren în schimb.
Este cert că la data notificării terenul a avut regim juridic de teren intravilan, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Aşa cum rezultă din notificările formulate, reclamanta a urmat procedura prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 în termenul prevăzut de art. 22 din aceeaşi lege.
Notificarea din 4 octombrie 2001 a fost adresată pentru tot terenul Prefecturii Gorj, care, prin răspunsul din data de 27 iunie 2006, a încunoȘtințat că nu are competenţa de rezolvare.
Conform art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată, persoana juridică notificată va comunica părţii datele privind persoana juridică deţinătoare în cazul în care unitatea notificată nu deţine ea imobilul solicitat.
Nu este culpa exclusivă a reclamantei că nu a înaintat de la început notificări către pârâte, atâta vreme cât situaţia unităţilor deţinătoare s-a lămurit pe parcursul procesului, motiv pentru care, cu ocazia promovării contestaţiei, nu a chemat-o şi pe această apelantă. De faptul că această pârâtă ocupă, la rândul ei, teren, a luat cunoştinţă pe parcursul derulării procesului, iar prin încheierea din 26 septembrie 2005 s-a dispus introducerea în cauză a 4 societăţi deţinătoare ale terenului în litigiu, fiind necesar ca hotărârea să le fie opozabilă.
Chiar dacă se susţine că reclamanta nu a formulat notificare către această pârâtă, atâta vreme cât este deţinătoare a terenului în litigiu, are calitate procesuală pasivă, impunându-se introducerea acesteia în cauză alături de celelalte pârâte.
Nu se contestă existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, neatacat şi care îşi produce efectele în mod valabil, după cum nici faptul că terenul nu poate fi restituit în natură, afectat fiind de investiţii, situaţie în care, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Această constatare rezultă şi din aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede că, în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură a unui imobil evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, precum în speţă, că partea este îndreptăţită la măsuri reperatorii prin echivalent potrivit legii.
Cât priveşte apelul formulat de către SC R. SA Bucureşti prin Direcţia de Telecomunicaţii Dolj şi prin Direcţia de Operaţiuni Judeţene Gorj, s-a apreciat că este, de asemenea, nefondat, fiind neîntemeiată excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Gorj cu privire la terenurile în suprafaţă de 1000 mp şi 2889 mp.
În situaţia în care există mai multe persoane juridice pârâte cu sedii diferite, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede competenţa tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, trebuie coroborat cu art. 9 C. proc. civ., alegerea oricăruia dintre tribunalele în circumscripţia cărora îşi au sediul diferitele pârâte aparţinând reclamantei care, în speţă, a promovat acţiunea la Tribunalul Gorj.
Neîntemeiată este şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantei şi a fostei sucursale fără personalitate juridică.
Apelanta are calitatea de reprezentant a fostei sucursale Direcţia de telecomunicaţii Dolj - Direcţia de Operaţiuni Judeţene Gorj, care nu a stat personal în cauză. Toate actele de procedură, inclusiv acţiunea promovată, s-au efectuat pe numele unităţii mamă R. SA Bucureşti, care a figurat în proces şi ca reprezentant al acestei sucursale.
Cât priveşte faptul că pârâta nu deţine terenul în proprietate, ci în concesiune de la Primăria Municipiului Tg. Jiu, care are calitate procesuală în cauză, s-a apreciat că este lipsită de relevanţă încheierea contractului de concesiune, deoarece noţiunea de „unitate deţinătoare”are în vedere orice persoană juridică de drept public sau privat creată de stat sau, după caz de autorităţile administraţiei publice centrale ori locale, precum şi organizaţiile cooperatiste care deţin cu orice titlu imobilele preluate în condiţiile prevăzute de art. 2 din lege, fiind vizate atât imobilele deţinute în proprietate privată, cât şi în administrare, folosinţă, concesiune sau numai în fapt.
Astfel, apelanta are calitate procesuală pasivă, şi nu Primăria Tg. Jiu în privinţa soluţionării cererii referitoare la suprafaţa de 2889 mp.
Instanţa de apel a înlăturat şi criticile vizând fondul cauzei, pentru considerente expuse cu ocazia analizării celorlalte apeluri.
Astfel, s-a apreciat că, din moment ce nu s-a dispus restituirea în natură a terenului, nu are relevanţă că apelanta este cumpărător de bună credinţă al suprafeţei de 1000 mp, prin contractul încheiat cu numita C.A., teren despre care susţine că a făcut deja obiectul reconstituirii în baza Legii nr. 18/1991.
De asemenea, în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii ce nu afectează contractul încheiat de către apelantă, după cum nici posesia terenului afectat de investiţii.
Prin această prismă, nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de care se prevalează apelanta şi nu prezintă relevanţă faptul că reclamanta a formulat notificare ulterior încheierii acestui contract.
Nu poate fi primită nici susţinerea că reclamanta nu a precizat în concret ce suprafaţă de teren revendică de la pârâtă, atâta vreme cât aceasta a fost determinată prin expertizele întocmite şi s-a stabilit că apelanta ocupă suprafaţa de teren individualizată de către expert C.D., iar expertiza cu răspunsul la obiecţiuni a fost însuşită de către reclamantă, solicitând, faţă concluziile expertizei, şi introducerea în cauză a celor 4 unităţi deţinătoare, printre care şi apelanta, cerere admisă prin încheierea din 26 septembrie 2005.
Instanţa a respins şi susţinerile în sensul de a fi obligată apelanta pârâtă la emiterea dispoziţiei pentru propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 1000 mp, care să fie înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, soluţia primei instanţe fiind în concordanţă cu dispoziţiile titlului VII din legea nr. 247/2005.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs pârâtele SC R. SA, SC C. SRL şi SC R. SA Tg. Jiu, criticând-o pentru nelegalitate.
I. Pârâta SC R. SA a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului şi a apelului acestei pârâte, cu finalitatea respingerii contestaţiei faţă de aceasta iar, în subsidiar, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.
Prin motivele de recurs formulate, s-au susţinut, în esenţă, următoarele:
- În mod greşit, s-a apreciat că pârâta are calitate de unitate deţinătoare pentru suprafaţa de 2889 mp, în condiţiile în care deţine terenul doar cu titlu de concesiune, acest imobil aparţinând domeniului public al Municipiului Tg. Jiu, Primarul fiind cel care are competenţa legală de emitere a deciziei cu propunere de restituire în echivalent (art. 304 pct. 9).
- În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece terenul de 1000 mp, cumpărat de către pârâtă de la C.C.G. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 06 august 2001 şi dobândit de către vânzător prin moştenire de la C.A., a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, acesteia eliberându-i-se titlul nr. 1351981 din 20 mai 2000 de către Comisia Judeţeană Gorj pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.
Ca atare, este nelegală şi aprecierea instanţei de apel potrivit căreia este lipsit de relevanţă dacă terenul a făcut sau nu obiectul Legii nr. 18/1991, impunându-se respingerea acţiunii împotriva SC R. SA, cu privire la terenul notificat ce eventual s-ar suprapune peste suprafaţa de 1000 mp, proprietatea societăţii (art. 304 pct. 9).
- Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât nici din considerentele, nici din dispozitivul hotărârii recurate nu reies cu claritate obiectul şi întinderea obligaţiilor SC R. SA, în sensul stabilirii cu certitudine - în metri pătraţi - a suprafeţei de teren notificat de intimata-reclamantă care s-ar suprapune peste terenul deţinut de SC R. SA, respectiv, a suprafeţei de teren pentru care pârâta ar avea obligaţia să emită decizie cu propunere de restituire prin echivalent (art. 304 pct. 7 şi 9).
De altfel, nici prin raportul de contraexpertiză (întocmit de experţii G.L., M.M. şi T.I.) nu s-a stabilit cu claritate care sunt suprafeţele de teren notificate ce s-ar suprapune peste terenul deţinut exclusiv de R., experţii limitându-se doar la a menţiona că SC R. SA şi SC T. SA ar ocupa împreună o suprafaţă de 2.139 mp, imposibil de restituit în natură, afectată fiind de clădire P+3 şi alte construcţii.
În acest context, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru completarea raportului de contraexpertiză topografică, în scopul de a se stabili cu exactitate suprafaţa deţinută de SC R. SA în acel punct ce s-ar suprapune parţial peste terenul notificat de intimata-reclamantă şi pentru care societatea pârâtă ar avea obligaţia de a emite o decizie prin care sa propună Comisiei Centrale acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, conform titlului VII al Legii nr. 247/2005.
II. Prin motivele de recurs formulate, pârâta SC C. SRL a invocat cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că, în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în condiţiile în care terenul solicitat nu se află în incinta pârâtei.
Din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de către expertul G.M., rezultă că terenul identificat conform planului de situaţie anexă la decretul de expropriere nr. 632 din 22 noiembrie 1973 este amplasat la aproximativ 200-250 m spre sud faţă de amplasamentul terenului proprietatea SC C. SRL, împrejurarea că cele două terenuri nu se suprapun fiind confirmată şi de alte probe administrate, respectiv harta topografică din anul 1958, adresa nr. 763 din 31 mai 1972 emisă de CAP Şuşiţa, extrasul din procesul - verbal nr. 3 din 04 septembrie 1972 al Adunării Generale a CAP Şuşiţa, planul oraşului Tg. Jiu, adresa nr. 13738 din 19 aprilie 2005 emisă de Primăria Tg. Jiu privind denumirea actuală a fostului drum al Botorogilor.
Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că notele de şedinţă depuse de reclamantă la termenul din 30 mai 2006 reprezintă şi o precizare a plângerii iniţiale, în sensul că obiect al contestaţiei l-ar reprezenta şi cererea de anulare a deciziei nr. 1 din 08 martie 2006 de respingere a notificării.
Această precizare nu se încadrează în cazurile prevăzute exhaustiv de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., motiv pentru care cererea ar fi trebuit disjunsă şi judecată separat.
La termenul din 9 octombrie 2009, recurenta – pârâtă SC C. SRL a depus o cerere intitulată „dezvoltarea motivelor de recurs”, prin care a arătat că primul motiv de recurs invocat se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte greşita respingere ca neîntemeiată a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, reluându-se, totodată, în integralitate criticile iniţial formulate.
III. Prin motivele de recurs formulate, pârâta SC R. SA Tg. Jiu a invocat cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
- Terenul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, dovadă faptul că vecinului de la sud i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991; în plus, terenul este amplasat în extravilanul localităţii Tg. Jiu (art. 304 pct. 8);
- Terenul solicitat de către reclamantă provine din însumarea a două terenuri aflate în locaţii diferite, reunite prin expertiză, astfel încât nu s-a observat că suprafaţa pentru care s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii este mai mare decât cea solicitată – 11.000, faţă de 10.000 mp (art. 304 pct. 9);
- În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că nesoluţionarea cererii de chemare în garanţie formulate împotriva AVAS nu echivalează cu o necercetare a fondului (art. 304 pct. 8 şi 9);
- Instanţa de apel nu a exercitat un rol activ, conform art. 129 alin. (2) – (5) C. proc. civ., în sensul că nu a cercetat dacă reclamanta a fost despăgubită în mod echitabil la data preluării terenului, printre înscrisurile depuse la dosar regăsindu-se o adresă de la acel moment către reclamantă pentru a se prezenta în vederea despăgubirii pentru terenul colectivizat cu o altă parcelă de teren situată în altă parte (art. 304 pct. 7);
- Nu s-a ţinut cont că nu a fost respectată procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 faţă de pârâta SC R. SA Tg. Jiu, astfel încât acţiunea trebuie respinsă (art. 304 pct. 7);
- Instanţa de judecată s-a pronunţat asupra a mai mult decât s-a cerut, deoarece a transformat întreaga acţiune într-o contestaţie, deşi nu s-a solicitat acest lucru (art. 304 pct. 6).
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.
I. În ceea ce priveşte recursul pârâtei SC R. SA, în prealabil cercetării motivelor de recurs, urmează a fi expuse considerente legate de obiectul cererii de chemare în judecată şi de cadrul procesual.
Obiectul pretenţiilor reclamantei din prezenta cauză formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 îl reprezintă acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în municipiul Tg. Jiu, în locul denumit în anul 1962 „Livezi (Liveni)”, moment în care a operat preluarea imobilului de către stat.
Reclamanta s-a adresat cu notificare, în acest sens, Prefecturii judeţului Gorj, în termenul legal, instituţie care s-a desesizat de soluţionarea notificării în favoarea Primăriei Municipiului Tg. Jiu şi SC E.O. SA
Aceasta din urmă a emis decizia nr. 1120 din 6 septembrie 2004, prin care a respins notificarea, iar reclamanta a contestat decizia în prezenta cauză, chemând în judecată, alături de emitentul actului administrativ atacat, Prefectura Gorj, Primăria Municipiului Tg. Jiu şi pe alte şapte societăţi comerciale pretinse ca deţinând suprafeţe din terenul ce face obiectul notificării.
Întrucât prima instanţă a respins contestaţia împotriva deciziei nr. 1120 din 6 septembrie 2004, fără ca reclamanta să formuleze apel împotriva acestei dispoziţii a instanţei, pretenţia iniţial dedusă judecăţii nu face obiectul învestirii instanţei de recurs sub aspectul evaluării legalităţii.
În privinţa persoanelor juridice recurente, acestea au fost chemate în judecată prin extinderea cadrului procesual iniţial la termenul din 26 noiembrie 2005, concomitent cu renunţarea reclamantei la judecarea cererii faţă de cele şapte societăţi comerciale indicate prin acţiunea introductivă.
Întrucât niciuna dintre părţi nu a contestat legalitatea modului de stabilire a cadrului procesual în faţa primei instanţe, noii pârâţi apărându-se exclusiv prin invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, limitele procesului din punct de vedere subiectiv se impun ca atare în recurs, fără posibilitatea vreunei cenzuri sub aspectul legalităţii stabilirii lor.
Totodată, se observă că, la 12 decembrie 2005 şi 1 februarie 2006, atât Instituţia Prefectului judeţului Gorj, cât şi Primăria Municipiului Tg. Jiu, au înaintat recurentelor aceeaşi notificare, împreună cu actele ataşate (file 16 – 19 şi 26 vol. II dosar fond).
Doar SC C. SRL a dat curs notificării nr. 795/E/2001, în sensul respingerii prin decizia nr. 1 din 8 martie 2006, contestată, de asemenea, în prezenta cauză (la termenul din 11 iulie 2006, prima instanţă s-a considerat învestită şi cu soluţionarea contestaţiei împotriva acestei decizii administrative).
Celelalte două recurente – pârâte nu au răspuns notificării, drept pentru care se apreciază că, în mod corect, ambele instanţe de fond s-au socotit învestite atât cu judecarea contestaţiilor împotriva deciziilor administrative emise de către SC E.O. SA şi SC C. SRL, dar şi cu soluţionarea în fond a notificării formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele SC R. SA şi SC R. SA Tg. Jiu, aplicându-se corespunzător dispoziţiile Deciziei XX din 19 martie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, relativ la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de către SC R. SA, cu toate că s-au invocat drept temei dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că este posibilă analizarea lor exclusiv din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, impunându-se cercetarea modului de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Nu poate fi vorba despre cazul din art. 304 pct. 8, ce vizează interpretarea greşită a „actului juridic dedus judecăţii”, respectiv a cauzei cererii de chemare în judecată, reprezentate de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretenţiile reclamantei; recurenta nu critică o denaturare a titlului de proprietate, pretins a fi fost săvârşită de către instanţa de apel, ci modul de aplicare a legii în legătură cu întrunirea în persoana recurentei a calităţii de unitate deţinătoare.
Nu este incident nici cazul din art. 304 pct. 7, deoarece absenţa din motivarea deciziei de apel a considerentelor pe aspectul obiectului şi întinderii obligaţiilor reţinute în sarcina pârâtelor, inclusiv a pârâtei SC R. SA, este consecinţa neclarificării acestui aspect prin probatoriul administrat, pe care recurenta intenţionează, în fapt, să o critice.
În contextul motivului de recurs relativ la existenţa, obiectul şi întinderea vreunei obligaţii în sarcina recurentei, se apreciază că analiza cererii deduse judecăţii în cauză impune stabilirea certă a calităţii de unitate deţinătoare, a suprafeţei de teren ocupat de fiecare unitate deţinătoare, cât şi indicarea conţinutului şi a întinderii obligaţiei în sarcina fiecăreia.
Ultimele două condiţii sunt necesare, chiar dacă, în speţă, a fost recunoscut dreptul reclamantei doar la măsuri reparatorii în echivalent, şi nu la însăşi restituirea în natură.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv…”.
Aşadar, legiuitorul stabileşte, în sarcina unităţii deţinătoare sau, după caz, a altei entităţi, obligaţia de a acorda măsuri reparatorii în compensare sau de a propune despăgubiri.
Î n măsura în care va conţine propunere de despăgubiri, decizia va fi înaintată, împreună cu notificarea şi întreaga documentaţie prevăzută de art. 16 alin. (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16.1 din Normele metodologice de aplicare a titlului VII, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005.
Calculul despăgubirilor în condiţiile prescrise în titlul VII impune determinarea certă a situaţiei juridice a imobilului, conform art. 16.10 din Norme, cu atât mai mult cu cât, în prealabil, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor verifică legalitatea respingerii restituirii în natură, în aplicarea art. 16 alin. (4) din titlul VII.
Din această perspectivă, se constată că, în privinţa SC R. SA, niciuna dintre aceste cerinţe de analiză nu a fost clarificată – iar, în cazul celorlalte două recurente, doar prima cerinţă este neîndoielnică -, consecinţa fiind aceea că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită.
În privinţa suprafeţelor deţinute de pârâte din terenul revendicat de către reclamantă, Înalta Curte reţine că ambele instanţe de fond au valorificat concluziile celor două expertize judiciare dispuse în cauză – prima, cea a expertului C.D. (file 194 – 203 vol. I dosar fond), iar cea de-a doua, realizată de trei experţi: G.L., M.M. şi T.I. (file 138 – 144 vol. II dosar fond), precum şi răspunsul acestora din urmă la obiecţiunile formulate de SC C. SRL (file 214 – 217 vol. II) şi de SC R. SA (fila 2 vol. III dosar fond).
Pe lângă contradicţia logică relevată de raportarea, în egală măsură, la expertiză şi la expertiza contrarie dispusă în temeiul art. 212 alin. (2) C. proc. civ., este de observat şi aprecierea greşită a instanţei de apel în sensul că raportul de expertiză al celor trei experţi ar diferi de răspunsul aceloraşi experţi la obiecţiuni, în fapt, constatările din cele două acte întocmite de aceiaşi specialişti fiind identice.
În acelaşi timp, instanţa de apel a reţinut eronat că raportul expertului C. ar coincide în conţinut cu lucrarea întocmită de cei trei experţi, în condiţiile în care sunt consemnate suprafeţe diferite ca fiind ocupate de către pârâte.
Astfel, suprafaţa ocupată de SC R. SA, împreună cu SC T. SA, a fost determinată de expertul C. ca fiind de 2193 mp, iar de către cei trei experţi – de 2152 mp; suprafaţa ocupată de SC C. SRL a fost indicată în expertiza C. ca fiind de 4324 mp, iar în cealaltă expertiză – de 4327 mp; suprafaţa ocupată de SC R. SA Tg. Jiu – 3483 mp în prima expertiză, respectiv 3521 mp în cea de-a doua.
Chiar dacă diferenţele nu sunt mari, ar fi fost necesar să se indice, în cuprinsul dispoziţiei adoptate de către instanţă, suprafaţa terenului ocupat de către fiecare pârâtă în parte, cu precizarea certă a obligaţiei ce revine fiecăreia în considerarea acestor suprafeţe de teren, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Date fiind necorelările de suprafeţe din cele două expertize efectuate în cauză, se impune suplimentarea probatoriului, în sensul fie al completării raportului de expertiză tehnică întocmit de cei trei experţi, fie al administrării unei noi expertize, după cum se va aprecia necesar, în funcţie şi de acordul părţilor, care să determine cu certitudine suprafaţa efectiv ocupată de fiecare pârâtă, cu delimitarea, în cazul SC R. SA şi SC T. SA, a celei ocupate de fiecare în parte.
Se observă, în acelaşi timp, că recurenta SC R. SA deţine în zonă două suprafeţe de teren: una de 1000 mp, dobândit în baza contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2270 din 6 august 2001 de BNP N.N. încheiat cu numitul C.C.G. (file 311 – 312 vol. I dosar fond), cealaltă de 2889 mp, în baza contractului de concesiune din 14 martie 2005 încheiat cu Municipiul Tg. Jiu.
Aşadar, terenul de 3889 mp deţinut depăşeşte suprafaţa identificată, prin probele deja administrate, ca fiind ocupată din terenul reclamantei (2193 mp, respectiv 2152 mp, şi aceea împreună cu SC T. SA), fără a se fi determinat cu certitudine regimul juridic al terenului deţinut, în sensul dacă este parte din suprafaţa de 1000 mp sau din cea de 2889 mp şi câtimea exactă a fiecărei părţi, dat fiind regimul juridic diferit al celor două parcele.
Urmează, aşadar, ca acest aspect să fie verificat cu ocazia rejudecării, ţinându-se cont de următoarele considerente, expuse în contextul motivului de recurs vizând lipsa calităţii recurentei de unitate deţinătoare, în sensul Legii nr. 10/2001:
Sintagma „unitate deţinătoare” este definită în preambulul capitolului II din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 ca vizând entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică) sau entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste).
Pe de altă parte, în aceeaşi categorie intră şi o societate comercială cu capital integral privat, în patrimoniul căreia imobilul este evidenţiat cu titlu; această din urmă condiţie subzistă în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008, prin care s-a declarat ca neconstituţională abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din conţinutul fostului art. 27 (devenit art. 29, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005).
În ceea ce o priveşte pe recurenta SC R. SA, se observă că instanţa de apel a apreciat că intră în categoria societăţilor comerciale integral privatizate, sub incidenţa art. 29 din Legea nr. 10/2001, însă, la interpelarea Înaltei Curţi, la termenul din 15 ianuarie 2010, reprezentantul recurentei a învederat că societatea este constituită în proporţie de 52% cu capital privat, restul procentelor fiind deţinute de stat.
Deşi situaţia de fapt pe acest aspect nu a fost pe deplin lămurită, se constată, din definiţia menţionată anterior, că recurenta nu poate fi considerată unitate deţinătoare a terenului de 2889 mp, deţinut în urma unei concesiuni, în niciuna dintre situaţiile legal descrise.
Deţinerea cu titlu de concesiune nu asigură calitatea de unitate deţinătoare societăţii comerciale, fie integral privatizate, fie cu capital de stat, deoarece este necesar ca societatea care deţine bunul să aibă aptitudinea de a dispune de acesta, cât timp este admisibilă însăşi restituirea în natură, în contextul art. 29 (în forma din art. 27, pentru ipoteza preluării fără titlu a imobilului de către stat) şi, în egală măsură, al art. 21.
Or, nu s-a dovedit că atare prerogativă ar intra în conţinutul dreptului de concesiune, care implică, în condiţiile contractului, doar folosinţa exercitată de către SC R. SA
Chiar dacă definiţia legală a unităţii deţinătoare prevede că acest statut este întrunit în persoana societăţii comerciale cu capital de stat, indiferent de titlul cu care bunul este înregistrat în patrimoniul său, titlul respectiv trebuie să asigure însuşi dreptul de dispoziţie asupra bunului.
În plus, art. 14 din Legea nr. 10/2001 prevede că „ Dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de (..) concesiune (..), noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului..”.
Chiar dacă norma nu este incidentă ca atare în speţă, nefiind vorba despre un imobil restituit în natură, prin coroborare cu norma citată anterior, conţinutul său confirmă voinţa legiuitorului în sensul de a considera drept unitate deţinătoare pe concedent, şi nu pe concesionar.
Aşadar, în speţă, unitatea deţinătoare este reprezentată de concedent, fiind întrunită prima ipoteză legală, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la bun fiind exercitat de unitatea administrativ – teritorială - în speţă, Municipiul Tg. Jiu-, în sarcina căreia revine obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent; natura măsurilor reparatorii nu poate fi reevaluată în această fază procesuală, implicit, nici cu ocazia rejudecării, deoarece s-a stabilit deja de către ambele instanţe de fond că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât terenurile sunt afectate de investiţii şi intrate în circuitul civil, iar reclamanta nu a declarat nici apel, nici recurs .
Ca atare, urmează a se stabili, cu ocazia rejudecării, suprafaţa certă deţinută cu titlu de concesiune din terenul pretins de reclamantă şi a se înlătura vreo obligaţie a recurentei cu privire la această suprafaţă, obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii revenind Primăriei Municipiului Tg. Jiu.
În ceea ce priveşte terenul de 1000 mp, cumpărat de către recurentă de la C.C.G. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP la data de 06 august 2001, se reţine că recurenta a pretins că ar fi incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Susţinerea privind inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 s-a întemeiat pe încadrarea terenului în litigiu în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991, în condiţiile în care autoarei vânzătorului, C.A., i s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza acestui act normativ, eliberându-i-se titlul nr. 1351981 din 20 mai 2000 de către Comisia Judeţeană Gorj pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.
În contextul în care au fost formulate, susţinerile recurentei sunt nefondate, fără ca această aprecieze să afecteze analiza criticilor recurentei SC R. SA Tg. Jiu pe acelaşi aspect, din moment ce au un alt fundament (critici considerate drept întemeiate, pentru considerente ce vor fi expuse la pct. III al prezentei decizii).
Împrejurarea că unei alte persoane i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe din terenul în litigiu în baza Legii nr. 18/1991 nu exclude de plano incidenţa Legii nr. 10/2001, astfel cum pretinde recurenta, ci demonstrează în sine doar faptul că Primăria a avut la dispoziţie terenul, uzând de atare prerogativă prin emiterea titlului de proprietate.
Emiterea titlului poate da naştere unei prezumţii simple în sensul că subzistă o eroare de amplasament a terenului, însă, pe de o parte, recurenta SC R. SA nu a formulat nicio critică cu privire la amplasamentul stabilit de instanţele de fond din cauză iar, pe de altă parte, atare mijloc de probă ar fi fost eficient într-un context probator mai amplu, care să includă şi modul de recunoaştere a dreptului de proprietate al celeilalte persoane: prin constituirea ori reconstituirea dreptului, aceasta din urmă - pe vechiul amplasament sau nu.
Or, nu s-au solicitat şi administrat probe pe acest aspect, legalitatea emiterii titlului în baza Legii nr. 18/1991 nu poate fi, oricum, contestată în prezenta cauză, în plus, reaprecierea probatoriilor şi a situaţiei de fapt nu este permisă în această fază procesuală, deoarece excede cazurilor de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., vizând temeinicia deciziei recurate.
Împrejurarea modului de dobândire de către recurenta SC R. SA a dreptului de proprietate asupra celor 1000 mp are relevanţă, însă, din perspectiva obligaţiei recurentei de a emite o dispoziţie motivată de acordare de măsuri reparatorii sau conţinând propunere de despăgubiri.
Chiar dacă, prin prisma definiţiei legale a „unităţii deţinătoare”, ar trebui reţinută o asemenea obligaţie în sarcina recurentei, dat fiind că terenul este înregistrat în patrimoniul său cu titlu de proprietate, este subînţeleasă cerinţa ca dobândirea bunului să fi avut loc prin reorganizarea fostelor întreprinderi de stat în regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, prin înfiinţarea acestora, în condiţiile legii, fie în strânsă legătură cu operaţiunile de privatizare.
Niciuna dintre aceste situaţii nu este întrunită în speţă, în condiţiile în care recurenta a dobândit terenul de la o persoană fizică, căreia se recunoscuse dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.
Este viabilă ipoteza din art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, emiterea titlului de proprietate de către unitatea administrativ - teritorială echivalând cu o „înstrăinare” a unui bun aflat la dispoziţia sa, fiind incidente şi prevederile art. 26.
În acest context, măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de lege urmează a fi acordate de către Primăria Municipiului Tg. Jiu, cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1), ale căror cerinţe de aplicare vor fi verificate în concret cu ocazia rejudecării de către instanţa de apel, din perspectiva posibilităţii de acordare de bunuri sau servicii în compensare, în caz contrar, dispunându-se obligarea autorităţii administrative locale la emiterea unei decizii conţinând propunere de despăgubiri, conform titlului VII al Legii nr. 247/2005.
II. Cât priveşte recursul pârâtei SC C. SRL, este de precizat că argumentele pentru care s-a apreciat necesară casarea deciziei Curţii de Apel Craiova, expuse în contextul recursului SC R. SA, sunt suficiente pentru admiterea şi a celorlalte două recursuri, întrucât necorelările de suprafeţe din cele două expertize efectuate în cauză, la care instanţa de apel s-a raportat în egală măsură, le afectează şi pe celelalte două recurente.
Urmează, aşadar, ca, pe baza expertizei administrate în cadrul rejudecării, să se determine cu certitudine suprafaţa efectiv ocupată de fiecare pârâtă şi să se precizeze clar obligaţia ce revine fiecăreia în considerarea acestor suprafeţe de teren.
În contextul acestei obligaţii, este necesară o precizare pe aspectul calităţii de unitate deţinătoare, chiar dacă acest aspect nu s-a susţinut explicit de către recurentele SC C. SRL şi SC R. SA Tg. Jiu.
Instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi a statuat că imobilul este evidenţiat cu titlu în patrimoniul unităţilor deţinătoare, reclamanta necontestând titlul acestora asupra bunului, respectiv certificatele de atestare a dreptului de proprietate, în cazul SC C. SRL (fila 181 vol. I dosar fond) şi SC R. SA Tg. Jiu (fila 354 vol. I dosar fond).
De asemenea, nu s-a contestat că aceste două recurente ar fi privatizate integral.
În acest context, potrivit art. 29 (în forma din art. 27) alin. (1) din Legea nr. 10/2001, corect aplicat de către instanţa de apel în raport de situaţia de fapt stabilită – ce nu este cenzurabilă în prezenta fază procesuală -, reclamanta este îndreptăţită doar la măsuri reparatorii în echivalent în privinţa celor două unităţi deţinătoare, neavând nicio relevanţă dacă terenul este ocupat sau nu de investiţiile acestora, din moment ce reclamanta nu are vocaţie la restituirea în natură şi nu a declarat nici apel, nici recurs pe acest aspect.
Se impune, însă, ca instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, să facă aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ignorate în ciclul procesual deja parcurs, potrivit cărora, în situaţia imobilelor evidenţiate cu titlu în patrimoniul unor societăţi comerciale integral privatizate, „măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător”.
Pornindu-se de la aceste elemente, urmează a se determina că cele două unităţi deţinătoare nu au obligaţia de acordare de măsuri reparatorii în compensare sau de propunere de despăgubiri, însă le revine obligaţia de a înainta notificarea, împreună cu toată documentaţia aferentă, la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – sau la altă instituţie publică ce a efectuat privatizarea societăţilor comerciale detentoare -, în vederea emiterii unei decizii în acest sens, urmând a se avea în vedere, dacă este cazul, titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Această apreciere implică, în mod evident, determinarea în prealabil a instituţiei publice ce a efectuat privatizarea recurentelor.
Este de observat că această recurentă a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive: deşi atare excepţie nu este eficientă în sine, dat fiind că obiectul cererii formulate în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, respectiv contestaţie împotriva deciziei nr. 1 din 8 martie 2006, presupune calitatea de pârât a unităţii emitente a deciziei, poate fi calificată drept mijloc de apărare prin care se tinde la respingerea pretenţiilor reclamantei şi valorificată ca atare.
Or, cât timp, în aplicarea art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru motivele deja arătate, emiterea deciziei conţinând propunerea de despăgubiri în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 este în sarcina instituţiei care a efectuat privatizarea, şi nu a înseşi unităţii deţinătoare, apărarea de fond a recurentei şi-a atins finalitatea.
Celelalte susţineri ale recurentei nu sunt, însă, fondate şi vor fi înlăturate în consecinţă.
Susţinerile legate de împrejurarea că terenul solicitat de reclamantă nu se află în incinta sediului recurentei – pârâte vizează situaţia de fapt stabilită în cauză pe baza probatoriului administrat.
Astfel, s-a constatat că terenul de circa 10.000 mp a fost preluat de la reclamantă – care îl moştenise de la tatăl său, I.G.A. - în anul 1962, în registrul agricol pentru perioada ulterioară anului 1959 figurând soţul reclamantei, U.I.G., iar o parte din teren este deţinut şi de către pârâtă.
Or, reaprecierea situaţiei de fapt reţinute de către ambele instanţe de fond în cauză şi a probatoriului administrat nu se încadrează în vreunul dintre cazurile exhaustiv prevăzute de art. 304 C. proc. civ., circumscrise evaluării legalităţii, nu şi temeiniciei deciziei de apel, corespunzând fostului motiv din art. 304 pct. 11, ce a fost abrogat prin O.U.G. nr. 137/2000.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare de către prima instanţă a cererii reclamantei în anularea deciziei nr. 1 din 8 martie 2006 emise de SC C. SRL pe parcursul judecăţii, se apreciază că instanţa de apel a constatat în mod corect respectarea dispoziţiilor legale, însă pentru argumente ce urmează a fi expuse şi care sunt de natură să substituie considerentele reţinute în decizia de apel.
După cum s-a arătat în cadrul recursului pârâtei SC R. SA, cu ocazia expunerii considerentelor de ordin general relative la cadrul procesual din punct de vedere obiectiv şi subiectiv, obiectul iniţial al cererii formulate în contradictoriu cu SC C. SRL a fost acela al contestaţiei împotriva refuzului de soluţionare a notificării, cu finalitatea judecării în fond a acesteia de către instanţă.
Pe parcursul judecăţii în primă instanţă, mai precis la termenul din 30 mai 2006, această pârâtă a făcut dovada soluţionării notificării nr. 795/E/2001, depunând la dosar decizia nr. 1 din 8 martie 2006, pe care reclamanta a înţeles să o conteste, de asemenea, în prezenta cauză.
Chiar dacă este vorba despre o modificare a cererii, şi nu o simplă precizare, nefiind întrunit niciunul dintre cazurile din art. 132 alin. (2) C. proc. civ., se constată că nu operează sancţiunea decăderii reclamantei din dreptul la efectuarea acestui act de procedură, pentru depăşirea termenului reglementat de art. 132 alin. (1), respectiv prima zi de înfăţişare.
Norma din art. 132 are caracter dispozitiv, nu imperativ, în sensul că, în măsura în care pârâţii nu se opun, este admisibilă modificarea cererii de chemare în judecată formulată peste termenul legal, instanţa neputând a aplica din oficiu sancţiunea decăderii din dreptul la efectuarea actului de procedură.
Se constată că, la termenul de judecată din 11 iulie 2006, pârâta SC C. SRL a arătat că solicită disjungerea cererii în anularea deciziei nr. 1 din 8 martie 2006 şi judecarea separată a acesteia, celelalte pârâte prezente lăsând la aprecierea instanţei soluţionarea acestei solicitări.
Din susţinerile SC C. SRL, nu rezultă că s-ar fi opus modificării cererii, dimpotrivă, a considerat că s-a formulat o cerere nouă, cu soluţionarea căreia a fost de acord, însă pe cale separată.
Întrucât soluţia judecării separate nu este prevăzută în cazurile de modificare a cererii reglementate de art. 132 C. proc. civ. (ci doar în situaţiile limitativ descrise de art. 135 C. proc. civ., situaţii de excepţie de strictă interpretare şi aplicare) iar, pe de altă parte, soluţia disjungerii este prevăzută de legiuitor doar în anumite ipoteze (cele din art. 120 alin. (2) şi art. 165 C. proc. civ.), presupunând, de altfel, o învestire prealabilă a instanţei cu cererea ce se disjunge, ceea ce nu este cazul în speţă, se consideră că, prin poziţia exprimată de către SC C. SRL, nu s-a formulat o veritabilă opunere la soluţionarea cererii în anulare în prezentul proces.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera contrariul, se constată că formularea unei astfel de opoziţii echivalează cu invocarea propriei culpe în modul de desfăşurare a procesului, din moment ce reclamanta a modificat cererea abia după ce pârâta însăşi a învederat că a soluţionat notificarea şi a depus la dosar decizia nr. 1 din 8 martie 2006, fără a invoca lipsa de obiect a cererii iniţiale, dată fiind soluţionarea notificării.
Or, este inadmisibil ca partea să se prevaleze de propria culpă procesuală pentru a susţine o neregularitate pricinuită prin atare atitudine în proces, conform art. 108 alin. ultim C. proc. civ.
Nu mai puţin, este evidentă lipsa oricărui interes al SC C. SRL în formularea unei opoziţii la modificarea cererii: în cazul în care instanţa ar fi soluţionat cererea cu obiectul iniţial, ar fi trebuit să se pronunţe asupra naturii refuzului pârâtei de soluţionare a notificării şi să soluţioneze ea însăşi notificarea în fond, ceea ce ar fi însemnat o apărare în plus a pârâtei, pentru a demonstra că nu a fost vorba despre un refuz nejustificat şi pentru a evita eventuale consecinţe defavorabile decurgând dintr-un refuz considerat ca atare.
Cât timp pârâta a procedat la soluţionarea notificării, este în interesul său a se fi luat act de această manifestare de voinţă şi a se cerceta legalitatea soluţiei adoptate, concomitent cu celelalte pretenţii ale reclamantei vizând suprafeţe din acelaşi teren.
Faţă de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate motivul de recurs pe acest aspect, modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul legal fiind admisibilă.
III. În ceea ce priveşte recursul SC R. SA Tg. Jiu, acesta urmează a fi admis, pentru argumentele deja expuse cu ocazia analizării celorlalte două recursuri, însă şi pentru alte considerente, ce răspund criticilor de nelegalitate ale acestei pârâte, evaluabile în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nu vor fi primite susţinerile referitoare la nerespectarea procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001 faţă de pârâta SC R. SA Tg. Jiu, deoarece, după cum s-a arătat deja, această pârâtă a primit notificarea, împreună cu actele ataşate, în vederea soluţionării, atât de la Prefectura Gorj, cât şi de la Primăria Municipiului Tg. Jiu, socotindu-se că reclamanta a iniţiat procedura faţă de unităţile deţinătoare în termenul legal, chiar dacă notificarea a fost greşit îndreptată, fiind incidente dispoziţiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, nu au suport susţinerile referitoare la obiectul acţiunii, arătându-se deja, prin prezentele considerente, că reclamanta a intenţionat, în contradictoriu cu recurentele – pârâte, formularea unei contestaţii împotriva refuzului de a răspunde la notificare, care a fost modificată doar în privinţa pârâtei SC C. SRL în contestaţie împotriva deciziei administrative emise de aceasta.
În ceea ce priveşte necercetarea împrejurării dacă reclamanta a fost despăgubită în mod echitabil la data preluării terenului, recurenta nu poate invoca lipsa de rol activ al instanţei, cât timp nu şi-a îndeplinit propriile îndatoriri procesuale de natura celor prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legate de propunerea şi administrarea probelor, în primul rând, prin solicitarea de administrare de probatorii pe acest aspect şi demonstrarea pertinenţei, concludenţei şi utilităţii acestora, în condiţiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ.
Or, recurenta nu a arătat relevanţa în proces a eventualei despăgubiri a reclamantei în anul 1962, prin indicarea normei care ar impune dezlegarea acestui aspect.
De asemenea, recurenta s-ar fi putut preocupa ea însăşi de procurarea înscrisurilor considerate drept relevante, dată fiind obligaţia procesuală de a-şi proba susţinerile şi apărările, cu consecinţa inadmisibilităţii invocării lipsei de rol activ al instanţei, în aplicarea art. 108 alin. ultim C. proc. civ.
În ceea ce priveşte susţinerea privind recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii pentru o suprafaţă mai mare decât cea solicitată efectiv de către reclamantă, urmează a fi avută în vedere cu ocazia efectuării noii expertize în cadrul rejudecării apelurilor.
Se constată, de asemenea, lipsa de interes în formularea criticii privind nesoluţionarea cererii de chemare în garanţie formulate împotriva Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în condiţiile în care atare cerere de intervenţie forţată a fost formulată de către o altă parte în proces, respectiv SC C. SRL, care, de altfel, a invocat această împrejurare prin motivele de apel.
Sunt, însă, fondate susţinerile relative la incidenţa art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare”.
Pentru verificarea incidenţei acestei norme, este necesară determinarea amplasării terenului în intravilan sau extravilan, astfel cum a procedat instanţa de apel, însă nu suficientă, întrucât includerea imobilului solicitat în domeniul de reglementare al Legii nr. 18/1991 conduce, în egală măsură, la inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a stabilit, pe baza probatoriului administrat, că terenul în litigiu era amplasat în intravilan, la data formulării notificării – iar acest aspect, reprezentând un element de fapt, nu poate fi reevaluat în această fază procesuală-, fără a determina dacă terenul, în considerarea naturii, amplasamentului, modului de preluare, intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991.
De asemenea, nu a cercetat dacă terenul a fost deja solicitat de către reclamantă în baza Legii nr. 18/1991 ori chiar a fost deja soluţionată o atare solicitare, pentru a se stabili dacă se impune sau nu trimiterea, în vederea soluţionării, a notificării vizând imobilul prevăzut la alin. (1) al art. 8 din lege către comisiile constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, în aplicarea art. 8.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Insuficienta stabilire a situaţiei de fapt şi pe acest aspect împiedică evaluarea de către instanţa de control judiciar a modului de aplicare a legii în cauză, urmând ca incidenţa Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 18/1991 să fie verificată cu ocazia rejudecării, din perspectiva considerentelor expuse anterior.
Conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului, în toate cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
per a contrario, evaluarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel poate fi realizată doar dacă situaţia de fapt este pe deplin clarificată, în caz contrar, impunându-se casarea hotărârii.
În speţă, insuficienta lămurire a situaţiei de fapt face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanţă, din perspectiva aplicării legii de către Curtea de Apel, motiv pentru care se va dispune casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare.
Urmare a motivelor care au determinat această soluţie, expuse în prezenta decizie, se impune, în concluzie, ca instanţa de rejudecare să determine următoarele aspecte:
- în primul rând, dacă întregul teren solicitat de reclamantă în cauză, în considerarea naturii, amplasamentului, modului de preluare, intră sau nu sub incidenţa Legii nr. 18/1991, precum şi dacă terenul a fost deja solicitat de către reclamantă în baza Legii nr. 18/1991, ori chiar a fost, eventual, soluţionată deja o atare solicitare;
- suprafaţa efectiv ocupată de fiecare pârâtă, cu delimitarea, în cazul SC R. SA şi SC T. SA, a celei ocupate de fiecare în parte, prin completarea raportului de expertiză tehnică întocmit de cei trei experţi sau administrarea unei noi expertize;
- titularul obligaţiei de acordare de măsuri reparatorii, în raport de considerentele expuse cu ocazia analizării fiecărui recurs, cu determinarea, în cazul SC C. SRL şi SC R. SA, a instituţiei publice implicate în privatizare;
- conţinutul exact al obligaţiei, în aplicarea art. 26 din lege.
Faţă de cele reţinute, întrucât este fondată o parte dintre motivele fiecărui recurs, urmează ca, în aplicarea art. 314 C. proc. civ., a fi admise toate recursurile declarate în cauză, dispunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii SC C. SRL, SC R. SA Târgu Jiu şi SC R. SA împotriva deciziei civile nr. 265 din 8 septembrie 2008 a Curţii de Apel Craiova secţia civilă.
Casează decizia şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 318/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2972/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
