ICCJ. Decizia nr. 306/2010. Civil ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ȘI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 306/2010
Dosar nr. 6138/1/2009
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2010
Asupra cauzei civile de faţă.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. 6065/99/2007, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâta SC T. SA Iaşi pentru a se dispune, prin hotărâre judecătorească, obligarea acestei la plata drepturilor ce decurg din aplicarea invenţiei „Fir poliesteric texturat, vopsit în masă şi procedeu de obţinere a acestuia", brevetat conform certificatului de inventator nr. 73809 din 30 septembrie 1980, în cuantum de 500.000 lei, reprezentând 1/2 din beneficiile realizate de pârâtă.
În motivarea cererii reclamanta a învederat următoarele:
Este coautor al invenţiei nr. 95717 din 20 noiembrie 1978, conform brevetului de invenţie nr. 77809 din 30 septembrie 1980, având ca beneficiar SC T. SA Iaşi, fostă C.F.S. Iaşi, societate care, având dreptul să aplice această invenţie, a obţinut beneficii pe perioada de 15 ani, prevăzută de art. 24 Legea nr. 62/1974; prin Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, în baza art. 66 alin. (2), inventatorului titular sau coautor îi este recunoscut dreptul la o recompensă, pârâta a refuzat să asigure recompensarea integrală a ei privind plata drepturilor băneşti aferentă perioadei 1984 - 1992 precum şi beneficiile realizate în perioada 1992-1993.
La finele anului 1988 aceste drepturi au fost cuantificate pe baza unei expertize tehnice de specialitate şi s-a stabilit că valoarea acestor sume este de 136.501 RON (1.365.016.000 lei) în dosarul nr. 3858/1994 al Tribunalului laşi; iniţierea procedurii judiciare s-a făcut în temeiul art. 61 din Legea nr. 64/1991, motivat de faptul că pârâta a refuzat încheierea contractului privind stabilirea drepturilor băneşti, obligaţia stabilită în sarcina acesteia prin art. 39 din Legea nr. 64/1991; incidenţa noii Legi nr. 64/1991 a fost posibilă având în vedere că perioada de valabilitate a invenţiei de 15 ani includea şi perioada 1992 - 1993, deci ulterior apariţiei noii legi care a devenit astfel incidenţă în cauză; invenţia certificată prin certificatul de inventator nr. 77809 din 30 septembrie 1980 atesta faptul că este rezultatul colaborării a 4 persoane, respectiv chim. M.M., ing. V.P., ing. Ş.R. şi ing. M.G., prin acest certificat li se recunoaşte inventatorilor calitatea de autori ai invenţie cu toate drepturile ce decurg din această calitate.
Potrivit cu art. 4 din Legea nr. 64/1991, „în cazul în care invenţia a fost creată împreună de mai mulţi inventatori fiecare dintre aceştia are calitatea de coautor al invenţiei, iar dreptul aparţine în comun acestora".
Chiar dacă într-o primă fază ei i-a fost infirmată îndreptăţirea la plata unor sume suplimentare, mergându-se, nelegal de altfel, pe ideea că a fost recompensată (decizia civilă nr. 1696 din 7 mai 1999 pronunţată de ICCJ în dosar nr. 456/1999), în prezent unul din coautori a primit drepturile cuvenite rezultate din exploatarea invenţiei în perioada de valabilitate; astfel, prin sentinţa nr. 4807 din 16 mai 2006 pronunţată de I.C.C.J. a fost admisă cererea de revizuire formulată de un coautor al invenţiei, respectiv ing. P.V., împotriva deciziei nr. 574 din 23 februarie 2000 a I.C.C.J. pronunţată în dosar nr. 2283/1999, fiind menţinută decizia civilă nr. 153 din 6 mai 1999 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosar nr. 2227/1999.
Prin sentinţa nr. 153/2000 a fost recunoscut dreptul lui P.V. de a primi cu titlul de drepturi aferente proprietăţii industriale suma de 187.721 RON (1.877.217.176 lei) în care sunt incluse şi drepturile de proprietate industria aferente invenţiei la care alături de aceasta a avut şi ea calitatea de coautor; în condiţiile în care, potrivit art. 4 din Legea nr. 64/1991, invenţia aparţine mai multor persoane care au calitatea de coautori şi dreptul aparţine în comun acestora; câtă vreme s-a recunoscut unuia dintre coautori dreptul la despăgubiri pe întreaga perioadă de valabilitate a invenţiei, apare deplin justificată solicitarea ei de beneficia în egală măsură de plata acestor drepturi, având în vedere natura comună a acestora; câtă vreme, prin lege, este recunoscută calitatea de coautor persoanelor şi dreptul comun al acestora cu privire la drepturile decurgând din invenţie, recunoaşterea drepturilor faţă de un coautor produce ca efect recunoaşterii dreptului faţă de toţi ceilalţi coautori, cărora urmează a le fi recunoscute corespunzător îndreptăţirea.
Nu i se poate opune autoritatea de lucru judecat în condiţiile în care recunoaşterea drepturilor băneşti în favoarea coautorului P.V. survine ulterior pronunţării hotărârilor de respingere a cererilor de despăgubire formulate de ea; recunoaşterea drepturilor în favoarea P.V., coautor şi coindivizar al unor drepturi comune, are valoarea unor noi cauze a procesului şi înlătură ideea autorităţii de lucru judecat; hotărârea pronunţată în favoarea unuia dintre coautori şi titular al unei cote părţi asupra dreptului de proprietate comună recunoscută prin Legea nr. 64/1991 obligă a fi respectate principiile ce reglementează atât proprietatea comună pe cote părţi ca şi regulile privind solidaritatea creditorilor.
Câtă vreme, prin recunoaşterea drepturilor cuvenite în favoarea ing. P.V., s-a stabilit că nu au fost plătite coautorilor invenţiei toate drepturile la care aceştia erau îndreptăţi, ea în calitate de coautor, invocând recunoaşterea acestor drepturi care operează şi în favoarea celorlalţi coautori, solicită pe calea prezentei acţiuni obligarea pârâtei la plata sumelor cuvenite ei, împreună cu aplicarea coeficientului de inflaţie la zi.
Reclamanta a completat cadrul procesual solicitând introducerea în cauză şi a Statului Român - prin Ministerul Economiei şi Finanţelor. În motivarea acestei cereri reclamanta a arătat că prin acţiunea introductivă a solicitat obligarea SC T. SA Iaşi la plata sumei de 500.000 lei RON reprezentând drepturi de autor la care este îndreptăţită prin aplicarea invenţiei brevetată în calitate de coautor, răspunderea Statului Român fiind antrenată ca beneficiar direct al invenţiei, ca titular al dreptului de proprietate până în 1989 şi, ulterior, ca acţionar unic al SC T. SA Iaşi.
În conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ., instanţa a suspus dezbaterilor, cu prioritate, excepţiile invocate prin întâmpinări de cele 2 pârâte.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă avându-se în vedere, pe de o parte, liberul acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţia României, precum şi prevederile art. 36 şi 73 din Legea nr. 64/1991, potrivit cu care inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului, iar în cazul drepturilor băneşti ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unit utilă acesteia, acestea se stabilesc prin contract încheiat între autor şi unitate.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat:
Prin acţiunea introdusă la 20 iulie 1994 reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâta SC T. SA Iaşi, solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor ce i se cuvin în calitate de coautor a invenţiei „Fir poliesteric texturat vopsit în masă şi procedeu de obţinere a acestuia", concretizate în minim 30 % din beneficiile realizate prin aplicarea acestei invenţii şi corectarea sumelor rezultate din postcalcul prin aplicaţia inflaţiei la zi, adică la data acordării recompenselor rezultate din calcul. Prin decizia civilă nr. 396 din 7 mai 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţia civilă. S-a admis recursul declarat de SC T. SA Iaşi împotriva deciziei civile nr. 54 din 23 noiembrie 1998 a Curţii de Apel Iaşi, au fost casate decizia menţionată şi sentinţa civilă nr. 719 din 17 iunie 1998 a Tribunalului Iaşi, iar pe fond a fost respinsă acţiunea introdusă de reclamanta M.M. împotriva pârâtei SC T. SA Iaşi.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că:
Potrivit art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la intrarea în vigoare a acestei legi, se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia, iar în caz de înţelegere între părţi, drepturile se vor stabili de către instanţele judecătoreşti.
Din conţinutul textului citat rezultă că pentru invenţiile brevetate anterior se acordă recompense băneşti în condiţiile legii, dacă nu au fost recompensate, au fost doar parţial recompensate potrivit reglementărilor anterioare.
Aşa după rezultă din actele de la dosar, respectiv listele de plată a recompensei, adresele OSIM nr. 7953 din 4 august 1995 şi nr. 4433 din 14 iulie, invenţia „Fir poliesteric texturat vopsit în masă şi procedeu de obţinere a acestuia” reclamanta a fost recompensată integral, conform Legii nr. 62/1974 şi Decretului nr. 93/1976, înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.
Prevederile art. 66 din Legea nr. 64/1991 nu pot constitui temei de drept în valorificarea pretenţiilor reclamantei, întrucât acestea se referă numai la drepturile nerecompensate sau parţial recompensate.
Cum reclamantei i-au fost achitate integral drepturile băneşti potrivit legislaţiei în vigoare la data acordării brevetului, orice pretenţii decurgând din prevederile art. 66 din Legea nr. 64/1991 sunt nefondate.
Astfel după cum rezultă din cererea de chemare în judecată şi din precizările formulate ulterior, prin acţiunea de faţă reclamanta a investit din nou instanţa cu aceeaşi acţiune, invocând faptul că drepturile pe care le revendică în calitate de coautor al invenţiei „Fir poliesteric texturat vopsit în masă şi procedeu de obţinere a acestuia" sunt datorate ca urmare a modificărilor intervenite în domeniul brevetelor de invenţie prin apariţia Legii nr. 64/1991, conform art. 1, 3, 4 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, precum şi împrejurarea că unuia dintre cei 4 coautori ai aceleiaşi invenţii, ing. V.P., într-o altă cauză, i-au fost recunoscute drepturile raportat la cota de contribuţie pentru invenţia respectivă.
Deşi reclamanta a invocat în speţă dispoziţiile art. 1034, 1036 C. civ., încadrarea în drept operând în raport de obiectul de chemare în judecată care reglementează solidaritatea între debitori, aceste prevederi nu pot constitui temeiul legal al acţiunii de faţă, întrucât obiectul cererii cade sub incidenţa unei legi speciale, ce reglementează brevetele de invenţie şi drepturile ce derivă din acestea. Or, în ce priveşte aspectul îndreptăţirii reclamantei la acordarea de drepturi băneşti în condiţiile Legii nr. 64/1991 s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească, această chestiune fiind tranşată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1696 din 7 mai 1999 pronunţată de Curtea Suprem de Justiţie. Criticile aduse de reclamantă cu privire la modul de derulare a judecării în calea de atac finalizată cu pronunţarea deciziei sus-menţionate nu pot analizate în cadrul prezentei cauze, întrucât s-ar aduce atingere unuia din efecte hotărârilor judecătoreşti - puterea de lucru judecat, fapt ce nu poate fi permis.
Aspectul invocat de reclamantă în sensul că promovarea prezentei acţiuni are o cauză diferită de cea care a fost soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 1696 din 7 mai 1999, respectiv faptul că unui coautor al invenţiei i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească drepturile băneşti pentru aceeaşi invenţie, nu poate fi primit întrucât jurisprudenţa, în dreptul nostru, nu poate constitui temei pentru promovarea unei acţiuni.
Elementele prevăzute de art. 166 C. proc. civ. conduc neîndoielnic la concluzia că excepţia autorităţii de lucru judecat este o excepţie de ordine publică, reglementată de norme cu valoare imperativă; autoritatea de lucru judecat se caracterizează prin „obligativitate", atât părţile cât şi instanţa trebuind să se supună efectelor lucrului judecat. Această soluţie e compatibilă cu finalitatea urmărită de legiuitor prin reglementarea acestei instituţii - securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice, îndeosebi, precum şi efectul pozitiv şi negativ al autorităţii de lucru judecat. Făcându-se aplicarea consecventă a 166 C. proc. civ., trebuie admis că autoritatea de lucru judecat este deasupra intereselor private ale părţilor.
Pentru considerentele expuse, instanţa a respins pentru autoritate de lucru judecat acţiunea formulată de reclamanta M.M. în contradictoriu cu pârâta SC T. SA Iaşi, prin lichidator C.I.M. SPRL.
În ce priveşte acţiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.E.F., reclamanta a motivat-o în drept pe prevederile art. 44 alin. (1) Constituţie potrivit cărora „dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate; conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite lege". Reclamanta nu a produs nicio dovadă cu privire la existenţa unei creanţe pe care ar avea-o asupra Statului Român, iar din conţinutul certificatului inventator nr. 77809 rezultă că beneficiarul invenţiei este Combinatul de Fibre Sintetice laşi - titularul brevetului de invenţii 77809 din 30 septembrie 1980, devenit ulterior SC T. SA Iaşi.
Atât în reglementarea Legii nr. 62/1974 sub imperiul căruia s-au recunoscut drepturile reclamantei decurgând din calitatea de coautor al invenţiei menţionate cât şi în reglementarea Legii nr. 64/1991 în vigoare la momentul formulării acţiunii, obligaţia de acordare a drepturilor patrimoniale revine titularului, iar reclamanta nu a probat legitimarea procesuală pasivă a Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 89 din 8 mai 2009 a respins apelul declarat de reclamantă, păstrând sentinţa apelată.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:
În mod corect instanţa a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat, fiind exclusă reiterarea unei cereri identice având aceleaşi părţi, obiect şi cauză, soluţionată irevocabil prin decizia civilă nr. 1696 din 7 mai 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie.
Împrejurarea că prin decizia civilă nr. 4807 din 16 mai 2006 Înalta Curte de Casaţie Justiţie a admis revizuirea formulată de revizuentul P.V. împotriva deciziei civile nr. 574 din 23 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, pe care a schimbat-o în sensul respingerii recursului pârâtei SC T. SA Iaşi împotriva deciziei civile nr. 153 din 6 mai 1999 a Curţii de Apel Iaşi, nu este de natură a-şi extinde efectele juridice spre a infirma autoritatea de lucru judecat reţinută în prezenta cauză şi nici nu poate fundamenta o altă cauză juridică a acţiunii, deoarece între părţi nu există niciun raport de solidaritate.
Astfel, faptul că apelanta este coautoare a invenţiei supusă litigiului, sub aspectul recompensării ei integrale, nu se identifică cu raportul juridic de solidaritate invocat drept cauză nouă pretins a fi faţă de ing. P., recompensat pentru trei invenţii (nenominalizat aşa cum rezultă din hotărârea de revizuire); dacă ar fi existat solidaritate între creditori ar fi însemnat, potrivit textului invocat de apelantă, ca plata făcută celuilalt coautor să fi liberat pe debitorul comun de plată şi faţă de aceasta, şi, în consecinţă, nu ar mai putea solicita plata de la intimată.
Pe de altă parte, regulile art. 1034-1038 C. civ. nici nu au incidenţă în cauză, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond,deoarece fiecare coautor a reclamat partea sa contributivă, procentuală, din recompensa invenţiei, cu atât mai mult cu cât solidaritatea activă se poate naşte doar din convenţia părţilor sau din testament, adică dintr-un act juridic, niciodată din lege aşa cum pretinde apelanta.
Efectele juridice ale hotărârii P. nu îi profită apelantei, din moment ce nu există solidaritate între părţi şi, în consecinţă, cauza distinctă de cea soluţionată cu autoritate de lucru judecat nu s-a obiectivat juridic, spre a putea configura caracterul distinct al litigiului prezent sub acest aspect.
În consecinţă, acţiunea prezentă are aceeaşi cauză şi, în consecinţă, conform art. 120 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., operează în cauză autoritatea de lucru judecat, corect reţinută de instanţa de fond, cu observarea principiului liberului acces la justiţie şi securităţii raporturilor juridice, principiu consacrat şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Fără să cerceteze întreaga situaţie în care se află părţile din litigiu şi coautorul invenţiei V.P. şi făcându-se confuzie în motivare, ambele instanţe au respins acţiunea pe excepţia autorităţii de lucru judecat, care în cazul de faţă echivalează cu refuzul de a soluţiona cauza.
S-au detaliat în cadrul criticii argumente vizând noţiunile specifice Legii nr. 64/1991 (brevet de invenţie, inventator, drept de invenţie, prioritate, brevetabilitate, cesiune), crearea invenţiei, cota care-i revine – ¼ în calitate de coautor şi litigiile declanşate de autori, în special ing. P.
Confuziile ambelor instanţe care privesc definiţiile invenţiilor şi caracteristicile acestei noţiuni au condus la o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii.
Invocând excepţia autorităţii de lucru judecat, ambele instanţe nu au cercetat înscrisurile de la dosar, care demonstrează depăşirea puterii judecătoreşti în cazul deciziei nr. 1696/1999 a Curţii Supreme de Justiţie. S-a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
2. Prin art. 261 pct. 3 C. proc. civ. este stabilit cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti.
2.a. În respectarea alin. (5) al art. 261 C. proc. civ., instanţa de apel era obligată să consemneze în motivare motivele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia şi au fost înlăturate cererile părţilor.
2.b. Instanţa de apel nu motivează juridic în ce constă caracterul special al legii care înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 1034 şi art. 1036 din legea generală, Codul civil.
Situaţia unui raport de obligaţii care leagă între ei mai mulţi creditori şi un singur debitor (solidaritate activă) sau mai mulţi debitori şi un singur creditor (solidaritate pasivă) rezultă din art. 19 din Legea nr. 64/1991.
Invenţia reprezintă o soluţie tehnică unitară, indivizibilă după brevetare, care aplicată industrial duce la realizarea de beneficii.
Actul de creaţie reprezentat de invenţie aparţine mai multor autori şi constă într-o soluţie tehnică unitară.
Efectele unei invenţii sunt unice, iar indiferent de cota fiecărui coautor, se determină prin expertiză întregul efect economic al aplicării invenţiei şi pe întreaga perioadă.
Termenul „solidaritate” înseamnă comunitate de idei sau interese şi unitate de acţiune – invenţia se află în această situaţie, deşi este creată de mai mulţi autori.
Cesionarea drepturilor ce decurg din calitatea de autor al invenţiei se face pentru întreaga invenţie, iar actul cercetat şi acceptat ca act nou şi determinant în cererea de revizuire formulată de autorul V.P. se referă la întreaga invenţie.
2.c. Cu încălcarea art. 261 pct. 3 C. proc. civ., s-a prezentat trunchiat obiectul cererii şi nu s-au reţinut susţinerile în prescurtare ale părţilor.
În acest fel, se înţelege că drepturile cuvenite autorilor au fost acordate ilegal de instanţele de fond şi de apel, fapt ce a determinat admiterea recursului de Curtea Supremă-aceasta din urmă trebuia să fundamenteze în fapt şi în drept anularea drepturilor.
3. Factorii responsabili din SC T. SA Iaşi au raportat date incorecte asupra acordării recompenselor, ceea ce a motivat afirmaţia din scrisoarea 4433 din 14 iulie 1998 (pct. 7) că invenţiile au fost recompensate total. A contestat, în parte, această adresă, iar O.S.I.M. şi-a declinat competenţa.
4. Prezenta speţă, reprezentând un ultim demers în vederea remedierii violării Convenţiei - art. 1 din Protocolul Adiţional şi art. 6, 13 şi 17 din Protocolul nr. 11 la Convenţie, nu a fost analizată, încălcându-se art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
S-a încălcat principiul priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Considerându-se infailibilă şi având autoritate de lucru judecat o hotărâre care se autodesfiinţează prin propria motivare, s-au încălcat drepturile protejate şi controlate de Convenţie.
Criticile au fost încadrate în drept de recurentă în dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., însă sub acest aspect se vor face referiri în cele ce urmează:
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
1. În condiţiile în care prima instanţă a soluţionat cauza pe excepţia autorităţii de lucru judecat, limitele de judecată în apel se circumscriu soluţiei atacate, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
Nu prezintă relevanţă astfel decât analizarea condiţiilor în care poate interveni această excepţie, în funcţie de apărările părţilor – instanţa de apel procedând în acest fel şi fără să facă nicio confuzie în motivare, care nu este astfel contradictorie şi nu cuprinde motive străine pricinii, ceea ce face să nu fie fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.
Nu se arată care act juridic dedus judecăţii ar fi fost interpretat greşit, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În măsura în care este vizată hotărârea de recurs pronunţată în litigiul anterior al reclamantei-recurente, faţă de cronologia motivelor, aceasta nu este act juridic dedus judecăţii în sensul normei procedurale menţionate.
Prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se urmăreşte, de fapt, reanalizarea deciziei de recurs anterioare, lucru care nu este permis de art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. care consacră caracterul irevocabil al acestei hotărâri.
2. Nu s-au încălcat dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. referitor la motivarea hotărârii, pentru a fi atrasă incidenţa în cauză a art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2.a. În decizie sunt arătate motivele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia şi pentru care s-au înlăturat apărările reclamantei-recurente – cu sublinierea celor arătate mai sus, în sensul că limitele de judecată în apel sunt circumscrise modului de soluţionare a cauzei de către prima instanţă.
2.b. Instanţa de apel a motivat în ce constă caracterul special al Legii nr. 64/1991, făcând trimitere la domeniul său strict şi limitat de reglementare, respectiv materia invenţiilor şi obiectul cererii – drepturi decurgând din calitatea de coautor al invenţiei, care intră astfel sub incidenţa acestei legi.
În mod corect s-a reţinut în cauză că nu pot fundamenta acţiunea ce face obiectul litigiului de faţă dispoziţiile C. civ., ceea ce face să nu fie fondat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Solidaritatea activă, astfel cum este definită de art. 1034 C. civ., este incompatibilă cu obiectul acţiunii de faţă, iar instanţa este obligată să facă încadrarea juridică corectă.
Art. 1034 C. civ. prevede că „obligaţia este solidară între mai mulţi creditori, când titlul creanţei dă anume drept fiecăruia din ei a cere plata în tot a creanţei, şi când plata făcută unuia dintre creditori liberează pe debitor”.
Crearea unei invenţii, unice prin definiţie urmare colaborării mai multor inventatori, nu conferă o solidaritate activă în speţă, în lipsa unei convenţii a părţilor sau a existenţei unui testament – singurele sale izvoare.
De altfel, în speţă, inventatorii au şi convenit cotele în care le revin beneficiile din aplicarea invenţiei, iar reclamanta-recurentă deţine un procent de 25%.
Neputându-se accepta acest temei al acţiunii, în mod corect s-a făcut calificarea cererii în raport de dispoziţiile Legii nr. 64/1991 – a invenţiilor şi s-a procedat la analiza excepţiei autorităţii de lucru judecat faţă de litigiul anterior.
În egală măsură, soluţionarea cererii de revizuire şi rejudecarea cauzei declanşată de un alt coinventator, chiar dacă se referă la aceeaşi invenţie, nu îşi extinde efectele şi asupra hotărârilor pronunţate asupra cererilor formulate de ceilalţi inventatori şi nu poate forma cauza unei noi cereri în instanţă pentru aceleaşi pretenţii – aspect menţionat în cadrul primului motiv de recurs.
Hotărârea judecătorească pronunţată în litigiul declanşat de inventatorul V.P. îşi produce efectele între părţi, aceştia şi succesorii lor în drepturi putându-se prevala de puterea de lucru judecat a acesteia.
2.c. În redactarea hotărârii din căile de atac se face o prezentare succintă a fazelor procesuale anterioare, urmând să se detalieze propria hotărâre.
Hotărârea de apel respectă dispoziţiile art. 261 pct. 3 C. proc. civ., iar în analiza susţinerilor părţilor s-a procedat la o sistematizare, circumscrisă modului de soluţionare în primă instanţă, cenzurat în calea de atac.
3. Prin cea de-a treia critică de recurs se contestă realitatea acordării recompenselor, aspect ce a fundamentat soluţionarea irevocabilă a litigiului anterior în defavoarea reclamantei.
Această critică nu se circumscrie cadrului procesual al litigiului de faţă.
4. În cauză nu se poate reţine încălcarea vreunui drept al reclamantei, recunoscut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanta nu beneficiază de un bun sau de o speranţă legitimă – calificată drept bun în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, atât timp cât creanţa sa i-a fost considerată stinsă prin litigiul anterior.
Dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană, nu poate fi reţinut a fi încălcat în cauză în condiţiile în care ceea ce solicită, de fapt, reclamanta în ultima critică este nerecunoaşterea puterii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile.
Or, tocmai în analiza acestui drept, în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene s-a consacrat principiul securităţii raporturilor juridice, ceea ce presupune ca un litigiu soluţionat irevocabil să nu poată fi repus în discuţie decât în cadrul legal şi în condiţii extreme de restrictive, care nu se regăsesc în litigiul de faţă.
Protocolul nr. 11 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului nu are nicio legătură cu drepturile invocate de către pârâta recurentă; este vorba, de fapt, de art. 6, 13 şi 17 din Convenţie.
Art. 13 din Convenţie reglementează dreptul la un recurs efectiv, care nu se poate reţine a fi încălcat atât timp cât acesta nu este absolut, iar accesul la instanţa naţională i-a fost analizat reclamantei-recurente prin prisma securităţii raporturilor juridice, garanţie a art. 6 din Convenţie.
În egală măsură, nu se poate reţine nici atingerea art. 17 din Convenţie atât timp cât limitarea impusă dreptului reclamantei de a se adresa justiţiei este o garanţie a dreptului la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din Convenţie.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 89 din 8 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 317/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 2012/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
