ICCJ. Decizia nr. 317/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 317/2010
Dosar nr. 259/83/2008
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1389/D din 19 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul K.J. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi, în consecinţă:
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 200.000 lei, despăgubiri reprezentând daune morale pentru perioada 08 aprilie 2005 - 06 iunie 2005, în care reclamantul a fost arestat în mod nelegal.
Prin considerentele sentinţei, s-a reţinut că prin rechizitoriul din data de 18 august 2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din dosar nr. 78/P/2005 a fost trimis în judecată inculpatul K.J., reclamant în prezenta cauză, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de substanţe toxice prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 312 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 14 din Decretul nr. 466/1979, reţinându-se în sarcina sa că a încercat împreună cu alte două persoane, I.C.I. şi T.O.A., să valorifice o cantitate de 30 kg substanţă toxică mercur metalic contra sumei de 500 Euro/kg, reclamantul punând la dispoziţie autoturismul propriu şi asigurând verificarea zonei în data de 15 martie 2005, pentru identificarea eventualilor urmăritori.
S-a mai reţinut că ulterior, prin sentinţa penală nr. 315 din 05 iunie 2006, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. 3101/2005, inculpatul K.J. a fost achitat de sub această învinuire, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., hotărârea rămânând definitivă prin decizia penală nr. 209A din 19 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. 2596/35/P/2006.
Totodată, a rezultat că în perioada 03 aprilie 2005 -06 iunie 2005 reclamantul a fost iniţial reţinut pentru 24 ore şi apoi arestat preventiv, iar în tot acest interval a negat vinovăţia sa în cauză.
Intimatul pârât prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat disproporţia dintre prejudiciul moral suferit în mod efectiv de către reclamant şi cuantumul despăgubirilor solicitate în prezenta cauză, arătându-se că, pe de o parte, SC P.N. SRL la care acesta a avut calitatea de administrator şi asociat unic, şi-a continuat activitatea şi ulterior punerii în libertate a reclamantului, iar pe de altă parte, că decesul copilului nou născut al reclamantului a survenit anterior luării măsurii preventive faţă de acesta, astfel încât, pârâtul a opinat că reclamantului nu i se cuvin despăgubiri şi pentru această categorie de suferinţe morale.
Din probele administrate în cauză (depoziţii de martori coroborate cu înscrisurile cauzei), prima instanţă a reţinut că în perioada în care reclamantul a fost arestat preventiv, activitatea SC P.N. SRL a fost afectată în mod semnificativ, că urmare a măsurii preventive dispuse faţă de reclamant au fost influenţate în mod considerabil atât activitatea cât şi încasările ulterioare punerii sale în libertate, iar măsura preventivă dispusă cu privire la persoana reclamantului a determinat preluarea atribuţiilor administrative de către soţia sa, la scurt timp după şocul emoţional cauzat de decesul, la data de 06 ianuarie 2005, al copilului acestora născut la data de 03 ianuarie 2005.
De asemenea, din declaraţia martorului P.M.R. s-a mai reţinut că arestarea reclamantului s-a repercutat în mod negativ şi asupra activităţii desfăşurate în cadrul unei alte societăţi comerciale deţinute de reclamant (barul P.) şi că, toate aceste împrejurări coroborate au avut ca efect o diminuare serioasă a veniturilor obţinute în familia reclamantului, în condiţiile în care atât el cât şi rudele, prietenii şi cunoscuţii săi s-au aflat sub şocul arestării preventive dispuse.
În ce priveşte apărările pârâtului DGFP Satu Mare structurate pe considerentul că între perioada decesului copilului reclamantului şi luarea măsurii preventive, s-a scurs un interval de timp suficient de îndelungat pentru a înlătura invocarea unui prejudiciu de această natură, instanţa a apreciat că dimpotrivă, de la data de 06 ianuarie 2005 (data decesului copilului K.M.A.) şi până la data de 08 aprilie 2005 (data reţinerii şi apoi a arestării preventive a reclamantului) perioada de timp astfel scursă nu poate fi apreciată ca suficientă pentru ştergerea oricăror suferinţe în plan moral şi afectiv suportate de reclamant.
Aşa cum a rezultat şi din cuprinsul scrisorii medicale eliberate de Spitalul Clinic Judeţean Cluj - Clinica Obstetrică Ginecologie I Cluj Napoca din data de 06 ianuarie 2005, soţia reclamantului a prezentat antecedente în sensul că a suferit anterior un număr de 3 avorturi spontane în trimestrul I de sarcină, iar copilul s-a născut viu, decedând la 2 zile după naştere, în urma unor complicaţii la naştere, astfel încât, cu atât mai mult este greu de apreciat că suferinţa cauzată ca urmare a evenimentului nefericit descris anterior, nu a fost agravată în urma luării măsurii preventive a arestului la un interval de 3 luni după acest incident.
Totodată, s-a apreciat că soţia reclamantului a fost cea care a suferit în primul rând un prejudiciu moral afectiv ca urmare a acestor succesiuni de evenimente nefericite, dar în egală măsură nu se poate nega că reclamantul, la rândul său, a suferit un prejudiciu de asemenea natură, în condiţiile în care a conştientizat că, urmare a măsurii preventive dispuse faţă de el, pe nedrept, s-a aflat în imposibilitate de a se afla alături de soţie într-un asemenea moment, spre a-i oferi sprijin afectiv.
Având în vedere cele relevate anterior şi care vizează consecinţele de ordin patrimonial, determinate de măsura preventivă dispusă faţă de reclamant, instanţa a apreciat că această suferinţă a cuprins şi imposibilitatea reclamantului de a-şi sprijini material familia.
Pe de altă parte, Ministerul Public a susţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, normă juridică potrivit căreia „nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care în cursul procesului a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror"".
Sub acest aspect, instanţa a înlăturat această susţinere, reţinând că, raportat la probatoriul administrat în cauză în acest sens, respectiv sentinţa penală nr. 315 din 05 iunie 2006 a Tribunalului Satu Mare şi materialul probator administrat atât în respectivul dosar cât şi în căile de atac prin care s-a menţinut soluţia de achitare, dispoziţiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 nu-şi găsesc incidenţa în pricina de faţă, întrucât s-a constatat că punerea la dispoziţia celorlalţi doi inculpaţi a autoturismului proprietatea reclamantului, s-a realizat în necunoştinţă de cauză, din lucrările dosarului penal, rezultând că reclamantul nu a avut cunoştinţă despre faptul că acest autoturism urma a fi utilizat ca mijloc de transport pentru cantitatea de 30 kg. mercur metalic.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat că în speţă sunt întrunite ipotezele legale prevăzute de art. 504-506 C. proc. pen. privind luarea unei măsuri nelegale de arestare preventivă a reclamantului, pentru intervalul 08 aprilie 20005 - 06 iunie 2005, astfel încât, acţiunea reclamantului s-a considerat a fi întemeiată.
În ce priveşte cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de către reclamant, instanţa a reţinut din probatoriul administrat, respectiv, din declaraţiile martorilor Ţ.O.F. şi P.M.R., coroborate cu situaţiile financiar contabile ale societăţilor comerciale la care reclamantul a deţinut sau deţine în prezent calitatea de asociat, că acestea sunt întemeiate, în cuantumul solicitat prin petitul cererii introductive în instanţă.
De principiu, pentru buna desfăşurare a procesului penal şi pentru atingerea scopului acestei activităţi judiciare, apare necesară uneori luarea anumitor măsuri procesuale care constau în anumite privaţiuni sau constrângeri personale ori reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal. În egală măsură însă, în conţinutul măsurilor de prevenţie cu caracter de constrângere şi privaţiune ce aduc atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii unei persoane, legiuitorul este obligat să instituie garanţii procesuale temeinice, de respectare strică a dispoziţiilor legale care permit luarea acestor măsuri. Aceste garanţii procesuale constau, pe de o parte, în existenţa unor multiple condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se dispune luarea măsurii privative de libertate, iar pe de altă parte, în răspunderea asumată de către stat faţă de victimele acestor măsuri preventive, în situaţia în care se dovedeşte că ele au fost nelegale, persoanele în cauză fiind scoase de sub urmărire penală sau, dispunându-se revocarea măsurilor privative de libertate dispuse în privinţa lor.
Asumarea răspunderii statului, în condiţiile art. 504-506 C. proc. pen., prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituţia României, asigură dreptul la libertate al persoanelor ca drept fundamental recunoscut de art. 3 şi 9 din Declaraţia universală a drepturilor omului („. orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa.", „. nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.") precum şi de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ratificată de România în Legea nr. 30/1994).
Respectarea acestui drept fundamental şi a principiilor anterior menţionate, a fost consacrată şi prin jurisprudenţa constantă în materie a Curţii Europene de Drepturilor Omului, de ex: Cauza De Wield, Ooms et Versyp împotriva Belgiei, Cauza Lukanov împotriva Bulgariei, Cauza Baranowski împotriva Poloniei, jurisprudenţă recunoscută de către statul român ca obligatorie, conform art. 3 din Legea nr. 30/1994.
În consecinţă, pe lângă reţinerea îndreptăţirii reclamantului la daunele morale solicitate, instanţa a avut în vedere la stabilirea cuantumului lor concret şi la împrejurările de fapt care conturează această îndreptăţire, că percepţia persoanelor din mediul reclamantului a fost substanţial diferită în momentul în care au avut reprezentarea că reclamantul este şi autorul unei infracţiuni deosebit de grave, ceea ce a determinat în mod evident o depreciere în societate a imaginii acestuia în această perioadă.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, criticându-se soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. nr. 5/A din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Oradea, Secţia civilă mixtă, s-au respins ca nefondate ambele apeluri, cu 15.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului reclamant.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a apreciat că motivul invocat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare cu privire la incidenţa art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, nu este aplicabil în speţă, deoarece se referă la persoane care în cursul procesului au contribuit la săvârşirea erorii judiciare, interpretarea literală a textului, determinând concluzia că o astfel de atitudine trebuie să aparţină însuşi reclamantului. Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui, în anumite circumstanţe, recunoaşterea faptei, ulterior retractată sau posesia unor bunuri ce nu este explicată organului de cercetare penală.
Or, reclamantul K.J. nu a avut o astfel de atitudine, el susţinând de la început nevinovăţia sa, iar faptul că a vorbit la telefon cu celelalte persoane implicate în săvârşirea faptei penale în perioada în care convorbirile erau interceptate, nu este o faptă de natura celor care să stingă dreptul său la încasarea despăgubirilor.
Instanţa de apel a constatat că problema cuantumului daunelor morale, este lăsata la aprecierea judecătorului.
S-a apreciat că prima instanţă a făcut o analiză pertinentă a prejudiciului cauzat reclamantului prin măsura de arestare dispusă împotriva sa.
Instanţa de apel, a reţinut la rândul său, că este adevărat că nu şocul arestării soţului ei a determinat pierderea sarcinii de către soţia reclamantului, dar această arestare a survenit la câteva săptămâni de la evenimentul respectiv, într-o perioadă în care aceasta prezenta o sensibilitate accentuată şi avea nevoie de sprijinul soţului ei. Datorită măsurii arestării, soţia reclamantului a fost lipsită de acest sprijin, suferind un nou şoc şi, pe fondul acestei stări, a fost obligată să preia şi activitatea societăţilor comerciale deţinute de intimat pentru a împiedica falimentarea acestora.
În al doilea rând, s-a constatat că instanţa de fond în mod corect a apreciat şi aspectul potrivit căruia într-o comunitate a oamenilor de afaceri de anvergura celei din Satu Mare, pierderea reputaţiei reclamantului a determinat o scădere a cifrei ce afaceri, existând un raport de cauzalitate, chiar dacă indirect.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul susţine că potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a prejudiciului suferit, cu condiţia ca, în urma rejudecării cauzei, să se stabilească prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori ca această faptă nu există.
Referitor la acuzaţia de complicitate la trafic de substanţe toxice, recurentul susţine că nu este incident art. 504 alin. (1) C. proc. pen., întrucât apelantul K.J. a fost achitat pe motiv ca nu a săvârşit fapta, atât de către instanţa de fond, cât si de către instanţele de apel şi de recurs, fără însă ca acesta să fie vreodată condamnat definitiv.
Totodată, conform prevederilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea prejudiciului şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele mai sus indicate - nu a săvârşit fapta imputată ori că fapta nu există - a fost achitată.
Faţă de aceste prevederi legale, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din data de 18 august 2005, se indică faptul că în timpul cercetării penale, faţă de reclamant s-a luat măsura reţinerii şi arestării preventive din data de 08 aprilie 2005 până în data de 06 iunie 2005.
Recurentul susţine că la aprecierea întinderii reparaţiei, instanţa va avea în vedere prevederile art. 505 C. proc. pen.
Pentru repararea prejudiciului moral suferit de către reclamant, trebuie avute în vedere însă mai multe criterii, anume: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, etc., toate acestea, apreciate în funcţie de perioada pe care reclamantul a executat-o în stare de arest.
În continuare, recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită evaluare a materialului probator administrat în cauză, din cele două perspective afirmate de reclamant: activitatea comercială a firmelor sale care ar fi încetat după arestarea sa preventivă, ca şi cu privire la pierderea sarcinii de către soţia sa, neexistând vreun raport de cauzalitate între măsura arestării reclamantului, dispusă în data de 08 aprilie 2005 şi pierderea de sarcină suferită de către soţie în data de 03 ianuarie 2005.
Or, o eventuală acordare de către instanţa de judecată în favoarea reclamantului a unor despăgubiri morale vădit mai mari comparativ cu situaţia sa reală, contravine spiritului legii, şi anume acela de a asigura o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri în echitate, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 3189 din 20 aprilie 2005.
Raportat la împrejurările speţei şi în special la durata stării de arest preventiv a reclamantului (2 luni) o statuare în echitate, care sa asigure o reparaţie morală (şi nu una având exclusiv scop patrimonial) impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate de către reclamant.
În acest sens (necesitatea statuarii în echitate) s-a pronunţat şi Curtea Europeana a Drepturilor Omului în diverse cauze având un obiect similar celui din speţă, între care: Cauza Pantea contra României, Cauza Barbu Anghelescu contra României, Cauza Bursuc contra României, etc.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, recurentul arată că în mod greşit instanţa de fond a admis cererea reclamantului de a obliga statul la suportarea în întregime a cheltuielilor de judecată (reprezentând onorariul de avocat), în ciuda faptului ca a admis acţiunea reclamantului doar în parte.
Astfel, instanţa de fond nu a făcut aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., conform cărora "Când pretenţiile fiecărei parţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsura fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecata, putând face compensarea lor."
Cu privire la onorariul de avocat din apel, în cuantum de 15.000 lei, recurentul afirmă că acesta este nejustificat (având în vedere ca apelul a fost soluţionat la primul termen de judecată) motiv pentru care, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se solicită cenzurarea acestuia.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat menţinerea soluţiei recurate.
Recursul formulat este urmează a fi admis potrivit celor ce succed.
Deşi recurentul pârât indică prin motivele de recurs şi ipoteza art. 504 alin. (2) C. proc. pen., care este norma aplicabilă situaţiei de fapt reţinute în cauză, susţine în acelaşi timp, în mod contradictoriu, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., cele două texte reglementând două ipoteze legale diferite.
Este real că instanţele de fond s-au referit la normele menţionate, fără a face distincţia şi a preciza în mod explicit că este aplicabilă ipoteza de la art. 504 alin. (2) C. proc. pen., referindu-se nediferenţiat la constatarea îndeplinirii în cauză a dispoziţiilor art. 504 – 505 C. proc. pen., însă, din considerentele deciziei reiese că a fost recunoscută repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului prin arestarea preventivă a acestuia în perioada 08 aprilie 2005 - 06 iunie 2005, pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o, acesta fiind temeiul achitării sale dispuse prin hotărâre judecătorească penală definitivă (art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen.), ceea ce se circumscrie tezei legale anterior enunţate.
În continuarea motivelor de recurs, se constată că recurentul pârât nu critică decizia sub aspectul încălcării sau aplicării greşite a legii la situaţia de fapt reţinută şi nici nu pretinde că la stabilirea acestei situaţii - privitoare la întinderea prejudiciului suferit de reclamant - s-ar fi avut în vedere ori, dimpotrivă, s-ar fi ignorat criteriile legale specifice acţiunii de faţă, criterii prevăzute prin dispoziţiile art. 505 C. proc. pen. a căror corectă aplicare a confirmat-o instanţa de apel.
Argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanţe în alte cauze cu acelaşi obiect, în raport de numărul zilelor de arest, la caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanţa de apel privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, care însă nu poate fi analizată de instanţa de recurs.
Interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt pe baza lor sunt atribute ale instanţelor de fond, în timp ce recursul poate fi declarat în prezent doar pentru motivele de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că şi cenzurarea, pe baza art. 276 C. proc. civ., cheltuielilor de judecată acordate reclamantului prin sentinţa primei instanţe, ipoteză inaplicabilă speţei, în absenţa unor pretenţii proprii formulate de pârât pe calea unei cereri reconvenţionale, reprezintă tot aspect de netemeinicie care exced unui control de legalitate; adecvată ar fi fost invocarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere finalitatea urmărită prin formularea acestei critici, anume diminuarea cheltuielilor de judecată făcute de reclamant cu onorariul de avocat.
În plus, Înalta Curte constată că această critică referitoare la cheltuielile de judecată la care pârâtul a fost obligat la fond, reprezintă o critică formulată omisso medio, nefiind susţinută şi prin motivele de apel, astfel că, ar fi inadmisibil să fie analizată direct în recurs, pentru ipoteza încadrării ei într-unul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Se reţin însă a fi fondate criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. în ce priveşte cheltuielile de judecată acordate de intimatul reclamant în apel.
Astfel, recurentul a fost obligat în apel la 15.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant constând în onorariu de avocat, în condiţiile în care la dosar nu se află dovada efectuării acestor cheltuieli de către intimat, singurul înscris relevant din acest punct de vedere, fiind împuternicirea avocaţială aflată la fila 24 dosar apel din care reiese că s-a convenit un onorariu de 15.000 lei, fără ca dovada efectuării acestei plăţi de către intimat să fie făcută; această insuficienţă probatorie nu a fost complinită nici în recurs, în condiţiile art. 305 C. proc. civ.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că dispoziţia privind obligarea pârâtului la 15.000 lei cheltuieli de judecată către intimat este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ., care dispun: “Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbre, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care parte care a câştigat va dovedi că le-a făcut.”
Faţă de cele anterior redate, se va admite recursul în baza art. 312 alin. (1) şi (3) cu ref. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi modificată în parte decizia recurată prin înlăturarea dispoziţiei referitoare la obligarea apelanţilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată către intimatul reclamant în cuantum de 15.000 lei, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, împotriva deciziei civile nr. 5/A din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Oradea, Secţia Civilă Mixtă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că înlătură obligaţia apelanţilor privind plata sumei de 15.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, în favoarea intimatului reclamant K.J.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3274/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 306/2010. Civil ȘI DE PROPRIETATE... → |
|---|
