ICCJ. Decizia nr. 318/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 318/2010

Dosar nr. 373/42/2009

Şedinţa publică din 22 ianuarie 2010

Asupra recursului civil de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 268 din 6 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 3022/114/2007, Tribunalul Buzău, Secţia Civilă, a admis contestaţia formulată de reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Buzău şi, în consecinţă, a anulat dispoziţia nr. 209 din 26 martie 2007 şi a obligat pârâtul să restituie reclamantului imobilul – teren şi casă – situat în Buzău, str. Războieni.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că, în cauză, s-a administrat un amplu material probator din care rezultă că imobilul aparţine reclamantului, acesta fiind îndreptăţit la restituirea în natură a imobilului.

Apelul declarat de către pârât împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 121 din 11 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Pentru a pronunţa această decizie, a fost înlăturată critica pârâtului referitoare la expertiza efectuată în cauză, în sensul că nu s-ar corobora cu celelalte probe administrate pe parcursul celor două cicluri procesuale, respectiv înscrisuri şi martori, deoarece apelanta nu a formulat obiecţiuni la expertiză şi nici nu a solicitat completarea probatoriilor.

Instanţa a ţinut cont de concluziile raportului de expertiză în care expertul B.V.M. precizează că imobilul nu este unul nou, ci este cel vechi, chiar dacă refăcut.

Expertul a mai arătat că acea casă este situată pe amplasamentul iniţial, fapt dovedit de releveul executat la data de 22 februarie 1965, păstrând dimensiunile şi cotele iniţiale, totodată, că subsolul, cu mici modificări, este cel al imobilului iniţial.

În raport de actele depuse la dosar, avându-se în vedere prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, expertul a concluzionat că imobilul nu poate fi considerat unul nou, fără ca apelanta să formuleze obiecţiuni, deşi a avut în concret această posibilitate, reprezentată fiind la termenul de soluţionare a cauzei în primă instanţă – 14 septembrie 2007.

Instanţa de apel a înlăturat şi critica relativă la emiterea dispoziţiei administrative contestate fără analizarea actelor depuse de către pârât şi fără respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor metodologice de aplicare a legii, incidente la data soluţionării notificării.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a intrat în cercetarea fondului, astfel cum se dispusese prin decizia de apel nr. 501/2007, în condiţiile în care motivarea sentinţei se rezumă la descrierea parcursului dosarului;

- în mod nelegal, la termenul din 11 iunie 2009, instanţa de apel a respins cererea recurentului de amânare a cauzei în vederea luării la cunoştinţă a conţinutului întâmpinării depuse cu o zi înainte, precum şi a pregătirii apărării, mai mult, menţionând în decizie că întâmpinarea fusese comunicată prin poştă apelantului, cu cinci zile înainte;

- nici instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra fondului, evitând a răspunde motivului de apel vizând încasarea de către reclamant de despăgubiri băneşti, cu ocazia preluării imobilului prin expropriere pentru utilitate publică de către Muzeul Judeţean, imobilul aflându-se într-o stare avansată de degradare; de altfel, această împrejurare putea fi cercetată prin exercitarea de către instanţe a unui rol activ;

- instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra diferenţei dintre reedificarea unei construcţii civile şi restaurarea unui monument istoric de la „cota zero”, care trebuie să respecte vechea formă până la ultimul detaliu; atare confuzie a fost cauzată de experţi, explicabilă fiind prin lipsa de specializare a acestora în monumente istorice, motiv pentru care recurentul nu a fost de acord cu expertiza efectuată, care nu reflectă realitatea.

Înainte de încadrarea în dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa trebuia să se pronunţe asupra faptului dacă reclamantul are dreptul la restituirea în natură a imobilului reconstruit de la „cota zero”, în condiţiile în care a şi primit despăgubiri băneşti la data exproprierii.

La termenul din 15 ianuarie 2010, intimatul a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile formulate, deşi încadrate în drept, nu se subsumează niciunuia dintre motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excepţie reţinută spre soluţionare de către instanţă odată cu soluţionarea recursului însuşi.

Examinând cu prioritate excepţia procesuală invocată, Înalta Curte apreciază că nu este întemeiată şi o va respinge ca atare, deoarece, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă analizarea lor din perspectiva modului de aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor legale, aşadar, în contextul art. 304 pct. 9.

Astfel, recurentul susţine, pe de o parte, încălcarea normelor procesuale privind respectarea indicaţiilor deciziei de casare, cercetarea fondului dreptului şi comunicarea întâmpinării iar, pe de altă parte, a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pe aspectul naturii măsurilor reparatorii cuvenite în caz de expropriere a unui imobil cu destinaţia de monument istoric.

Chiar dacă recurentul Consiliul Judeţean Buzău nu a indicat explicit dispoziţiile legale pretins a fi fost încălcate, acestea pot fi identificate pe baza susţinerilor din motivarea căii de atac şi evaluate ca atare sub aspectul aplicării lor de către instanţa de apel.

Drept urmare, nu se poate susţine neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., drept pentru care va fi respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul – reclamant.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, din perspectiva modului de soluţionare de către instanţa de apel a aspectelor de drept substanţial presupuse de cauză.

În prealabil, vor fi cercetate aspectele procedurale ce au fost invocate în motivarea recursului cu finalitatea nulităţii deciziei, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul Consiliul Judeţean Buzău a susţinut, în primul rând, că instanţa de apel a procedat greşit, la termenul din 11 iunie 2009, respingând cererea sa de amânare a cauzei în vederea luării la cunoştinţă a întâmpinării depuse cu o zi înainte, precum şi a pregătirii apărării mai mult, menţionând în decizie că întâmpinarea fusese comunicată prin poştă, în urmă cu cinci zile.

Deşi nu s-a indicat explicit textul de lege pretins încălcat de către instanţa de apel, susţinerile recurentului pot fi cercetate din punctul de vedere atât al comunicării actului de procedură al întâmpinării, cât şi al dreptului la apărare al pârâtului, constatându-se că sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 114¹ alin. (2) C. proc. civ., întâmpinarea este obligatorie şi trebuie depusă la dosar cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată, deducându-se din contextul art. 114¹ că este vorba despre primul termen de judecată, termenul de 5 zile calculându-se în conformitate cu art. 101 C. proc. civ.

Regula comunicării din oficiu a tuturor actelor de procedură, prevăzută de art. 86 alin. (1) C. proc. civ., se aplică şi în materia întâmpinării, în absenţa unei norme contrare.

În cauză, întâmpinarea a fost depusă cu respectarea termenului legal de 5 zile libere în raport de singurul termen fixat în apel -11 iunie 2009, respectiv la data de 4 iunie 2009, data poştei (fila 13 verso), însă nu a fost expediată în condiţiile art. 86 C. proc. civ. (fără ca instanţa să fi consemnat în decizie contrariul, astfel cum pretinde recurentul).

În măsura în care această operaţiune nu s-a realizat până la termenul de judecată, comunicarea a avut loc chiar în şedinţă publică, prin înmânarea întâmpinării către pârâtul prezent la termen prin consilier juridic, care a solicitat amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de întâmpinare, cerere respinsă de către instanţă.

Art. 96 C. proc. civ. ce prevede că, în cazul comunicării de înscrisuri în şedinţă publică, instanţa poate încuviinţa, la cerere, un termen pentru a se lua cunoştinţă de acte, are caracter imperativ doar în ceea ce priveşte imposibilitatea refuzului părţii de a primi actul, nu şi în privinţa amânării cauzei de către instanţă.

Prerogativa subiectivă a instanţei de a aprecia necesitatea acordării unui nou termen pentru studierea întâmpinării nu poate fi cenzurată de către instanţa de control judiciar, nefiind vorba despre modul de aplicare a legii, în absenţa unei obligativităţi pentru instanţă în sensul amânării cauzei şi a unor criterii de apreciere.

Pe de altă parte, chiar din perspectiva art. 156 alin. (1) C. proc. civ., la care s-a raportat instanţa de apel, încadrarea solicitării pârâtului în sfera “motivelor temeinice” de amânare a cauzei reprezintă tot o chestiune de apreciere a instanţei, ce excede atribuţiilor instanţei de recurs, deoarece nu este un aspect de legalitate a deciziei, cenzurabil prin prisma art. 304 C. proc. civ.

În consecinţă, vor fi înlăturate criticile recurentului pe aspectul respingerii cererii sale de amânare a cauzei pentru studierea întâmpinării.

Consiliul Judeţean Buzău a mai susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că prima instanţă a intrat în cercetarea fondului, astfel cum se dispusese prin decizia de apel nr. 501/2007, în condiţiile în care motivarea sentinţei se rezumă la descrierea parcursului dosarului.

Susţinând necercetarea fondului de către Tribunalul Buzău, pârâtul Consiliul Judeţean a intenţionat aplicarea în cauză, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Chiar dacă nu a făcut referire la această normă de procedură, se constată că instanţa de apel, în mod corect, nu a procedat la desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, pe motiv că aceasta nu ar fi intrat în cercetarea fondului.

Se observă că recurentul circumstanţiază necercetarea fondului prin nemotivarea în fapt şi în drept a sentinţei.

Lipsa argumentelor care au stat la baza adoptării hotărârii de primă instanţă ori o motivare insuficientă a acesteia nu reprezintă în sine un temei al desfiinţării sale pentru necercetarea fondului, în măsura în care sentinţa a cuprins o soluţie asupra fondului dreptului, pe baza probelor administrate pe acest aspect.

Pe de altă parte, calea de atac a apelului are, la rându-i, un caracter devolutiv, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel putând stabili situaţia de fapt şi de drept din cauză, pronunţându-se asupra fondului, cu substituirea sau completarea argumentării primei instanţe, în situaţia în care păstrează soluţia adoptată de aceasta, context în care ar fi inutilă o trimitere a cauzei spre rejudecare.

Prin prisma regulilor de judecată aplicabile în faza apelului, anterior arătate, ar fi posibilă evaluarea modului în care instanţa de apel a înţeles să cerceteze fondul.

În acest context, se reţine că prin motivele de recurs se formulează critici şi pe acest aspect, Înalta Curte constatând că instanţa de apel a analizat aspectele de fapt şi de drept menţionate în dispoziţia nr. 209 din 26 martie 2007 emisă de către Consiliul Judeţean Buzău, a cărei legalitate a fost contestată în prezenta cauză.

Împrejurarea menţionată de recurent, anume încasarea de despăgubiri băneşti de către reclamant la momentul exproprierii imobilului, nu interesează natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamantului pentru imobilul reluat abuziv, după cum se va arăta în considerentele vizând fondul dreptului.

Ca atare, este lipsit de relevanţă că motivarea deciziei recurate nu conţine nicio referire la acea împrejurare, cu atât mai mult cu cât dispoziţia administrativă contestată nu a vizat şi acest aspect, iar soluţia de acordare de măsuri reparatorii în echivalent nu a fost adoptată în considerarea despăgubirii autorului reclamantului cu ocazia exproprierii.

Nu se poate considera, de asemenea, că nu s-ar fi respectat dispoziţiile deciziei nr. 501 din 29 noiembrie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti în primul ciclu procesual parcurs în cauză.

Acea instanţă de apel, desfiinţând sentinţa şi trimiţând cauza spre rejudecare, nu a dezlegat fondul dreptului, nici pe aspectul dispoziţiilor legale aplicabile şi nici în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamantului.

Or, cât timp prima instanţă a dispus obligarea directă a unităţii deţinătoare la restituirea în natură, şi nu doar la emiterea unei decizii, iar instanţa de apel, devoluând fondul, a confirmat atare soluţie, se apreciază că decizia instanţei din faza procesuală anterioară a fost respectată în totalitate.

În ceea ce priveşte fondul dreptului, instanţa de apel a reţinut, pe baza probatoriului administrat – în primul rând, a concluziilor expertizei efectuate de expertul B.V., ce a studiat releveul imobilului executat la data de 22 februarie 1965 – că imobilul a cărui restituire se solicită în cauză (situat în Buzău, str. Războieni, necontestându-se identitatea dintre acesta şi cel indicat hotărârea primei instanţe, din eroare, ca fiind amplasat la nr. 1) nu este un imobil nou, ci este cel vechi, refăcut pe amplasamentul iniţial, cu dimensiunile şi cotele iniţiale, inclusiv subsolul, care a suferit doar mici modificări.

Această situaţie de fapt nu poate fi cenzurată în cauză şi reprezintă premisa analizei de faţă.

Instanţa de apel nu a valorificat, însă, această stare de fapt prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 incidente în cauză, de asemenea, nu a evidenţiat elemente faptice necontestate de vreuna dintre părţi, relevante în soluţionarea pricinii, cu consecinţa unei aplicări greşite a legii în privinţa naturii măsurilor reparatorii la care este îndreptăţit reclamantul.

Astfel, după cum se arată chiar în cuprinsul cererii introductive a reclamantului, imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 232/1971, fapt care confirmă o preluare abuzivă a imobilului în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, care include, în egală măsură, preluările operate cu sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul trecerii imobilului în patrimoniul statului.

Fiind vorba despre o expropriere, instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, care reprezintă norme speciale de reglementare a modului de acordare de măsuri reparatorii în cazul imobilelor expropriate.

Or, decizia recurată a făcut aplicarea normei generale din art. 1 ce prevede regula restituirii în natură a imobilului, fără a observa regulile particulare aplicabile în situaţia imobilelor expropriate.

Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, s-a referit la altă prevedere din cuprinsul legii, precum art. 18 lit. c), ignorând art. 11 direct aplicabil.

Pe de altă parte, art. 18 lit. c) nici nu mai exista la data emiterii dispoziţiei nr. 209 din 26 martie 2007, implicit, nici la data soluţionării cauzei în forma avută în vedere de către instanţă, respectiv aceea vizând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent dacă imobilul actual poate fi considerat nou; nici măcar ipoteza ca atare nu mai există în reglementarea actuală, lit. b din art. 18 referindu-se la situaţia în care imobilul nu mai există la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia imobilelor distruse ca urmare a unor calamităţi naturale.

Este adevărat că alin. (1) al art. 11 prevede restituirea în natură în cazul în care construcţiile ce alcătuiau imobilul expropriat nu au fost demolate, însă această ipoteză implică premisa că nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea.

Este necesară raportarea la această împrejurare, de care legiuitorul însuşi a legat producerea de consecinţe juridice, anume natura măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptăţite.

Astfel, în alin. (2), (3) şi (4) din art. 11 sunt descrise diferite situaţii posibile, în funcţie de executarea sau nu a lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, fiind vădită intenţia legiuitorului de a permite, ca regulă, restituirea în natură, atunci când a avut loc o demolare, totală sau parţială, a construcţiilor iniţiale şi fie nu s-au executat lucrări noi, fie acestea ocupă parţial terenul. Dacă lucrările s-au executat şi ocupă funcţional întregul teren, are loc o dezdăunare în echivalent.

Alin. (1) reglementează, din acest punct de vedere, situaţia cea mai favorabilă proprietarului, cea în care nu a operat demolarea, situaţie care, în viziunea legiuitorului, exclude de plano executarea de lucrări noi, constatare desprinsă din coroborarea cu ipotezele legale anterior menţionate.

Aşadar, corelaţia pe care legiuitorul o acceptă pentru determinarea posibilităţii restituirii în natură, în alin. (1), (2) şi (3), este stadiul demolării şi cel al lucrărilor noi, ceea ce înseamnă că restituirea în natură este întotdeauna posibilă atunci când lucrările noi prefigurate au presupus demolarea vechilor construcţii.

per a contrario din aceste norme, dacă nu a fost necesară demolarea, iar lucrările noi s-au efectuat, se impune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Această constatare se bazează atât pe interpretarea logică a alin. (1), (2) şi (3), astfel cum a fost descrisă anterior, cât şi pe o interpretare extensivă a alin. (4).

Potrivit art. 11 alin. (4) din lege, „În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”.

Întrucât norma nu distinge şi nu există nicio raţiune pentru a aplica un tratament juridic diferit aceloraşi situaţii de fapt, se consideră că această normă se aplică, în egală măsură, cazurilor în care a operat demolarea, totală sau parţială, a construcţiilor iniţiale, însă modul de amplasare a noilor lucrări executate împiedică restituirea în natură a vreunei părţi din vechiul imobil, însă şi celor în care demolarea nu a operat, însă nici nu este posibilă restituirea în natură, din cauza noilor lucrări.

În măsura în care nu s-a procedat la demolare, însă s-a realizat în totalitate scopul exproprierii, aplicarea primelor trei alineate este exclusă.

Cu toate că cea din urmă situaţie expusă pare dificil de întrunit în practică, deoarece, în general, exproprierea pentru utilitate publică a presupus efectuarea de lucrări noi şi demolarea celor existente, situaţia din speţă se încadrează în această categorie, deoarece exproprierea s-a realizat pentru reabilitarea imobilului înscris la poziţia nr. 2328 în lista monumentelor de arhitectură aprobată prin H.C.M. nr. 1160/1955, cu scopul de a-i asigura o destinaţie cultural – muzeală.

Acest aspect rezultă din probatoriul administrat, implicând elemente de fapt pe care părţile nu le-au contestat, după cum s-a arătat deja în prezentele considerente, însă instanţa le-a ignorat, întrucât s-a raportat la alte norme decât cele incidente în cauză.

Se reţine că, în raportul întocmit de către Comisia de analiză a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, în dosarul administrativ finalizat prin dispoziţia contestată în cauză, s-a consemnat opinia majoritară în sensul restituirii în natură a imobilului (ignorată, însă, la momentul emiterii dispoziţiei, ce a cuprins propunere de acordare de despăgubiri băneşti).

În conţinutul opiniei majoritare favorabile reclamantului s-a arătat că „imobilul prezentând valoare arhitecturală de patrimoniu, intenţia declarată a autorităţilor locale ale anilor 1960 – 1970 a fost de reabilitare a construcţiei cu păstrarea formei şi ariei construite, urmând a i se atribui o destinaţie cultural – muzeală, în consecinţă, şi exproprierea s-a făcut în acest scop şi toată documentaţia tehnică ulterior întocmită stipulează reabilitare, consolidare”.

Şi expertul judiciar B.V., în raportul întocmit la solicitarea instanţei de judecată (file 82 – 92 dosar nr. 3022/114/2007 al Tribunalului Buzău), pe concluziile căruia ambele instanţe de fond şi-au întemeiat soluţiile favorabile reclamantului, menţionează că, prin modul în care s-a intervenit asupra imobilului după anul 1972, s-a intenţionat restaurarea acestuia, pe baza proiectului de consolidare nr. 79/1972.

Expertul face, de asemenea, referire la expunerea de motive a Direcţiei monumente istorice – referatul nr. 3049 din 12 martie 1970, în care se arată că imobilul urma a primi o destinaţie muzeală, ca o secţie a muzeului de istorie din oraş, iar lucrările de restaurare şi amenajare trebuiau să respecte atare destinaţie, precum şi normele în vigoare pentru lucrările de monumente istorice.

Ambele înscrisuri menţionate anterior, respectiv proiectul de consolidare şi referatul din 1970, se regăsesc în dosarul nr. 209/1994 al Tribunalului Buzău, ataşat la dosarul de faţă, în care s-a respins irevocabil cererea aceluiaşi reclamant având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantului şi al fratelui său, M.C., asupra imobilului în litigiu (sentinţa civilă nr. 412 din 10 octombrie 2004 a Tribunalului Buzău, definitivă prin neapelare).

Acelaşi expert judiciar arată că, în aplicarea proiectului nr. 79/1972, casa a fost supusă lucrărilor de consolidare şi refuncţionalizare pentru muzeu (fila 86 dosar fond).

Aceste constatări sunt suficiente pentru a se conchide în sensul că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren, din moment ce preluarea imobilului de către stat a vizat tocmai efectuarea lucrărilor de restaurare şi amenajare cu destinaţia de muzeu la imobilul care există în materialitatea lui, pe amplasamentul iniţial, păstrând dimensiunile şi cotele iniţiale.

Este de precizat, în plus, că imobilul se află în administrarea Muzeului Judeţean Buzău, adăpostind Colecţia de etnografie şi artă populară, conform aceluiaşi raport întocmit de către Comisia de analiză a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 (fila 40 dosar fond), aspect reţinut de către prima instanţă în cauză.

Ca atare, împrejurarea că imobilul nu este unul nou nu numai că nu conduce la restituirea în natură, ci confirmă că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren, motiv pentru care se impune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Stabilind contrariul, instanţa de apel, care a menţinut hotărârea primei instanţe, în mod greşit nu a făcut aplicarea art. 11 alin. (4) din lege, pe temeiul căruia reclamantul din cauză este îndreptăţit doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu la însăşi restituirea în natură.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, motiv pentru care îl va admite ca atare, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecinţă, va modifica în tot decizia recurată şi va admite apelul pârâtei împotriva sentinţei civile nr. 268 din 6 martie 2009 a Tribunalului Buzău, pe care o schimbă în tot, în aplicarea art. 296 C. proc. civ., respingându-se ca neîntemeiată contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 209 din 26 martie 2007, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri băneşti în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru imobilul în litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Judeţean Buzău împotriva deciziei civile nr. 121 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Modifică în tot decizia recurată.

Admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 268 din 6 martie 2009 a Tribunalului Buzău, Secţia civilă, în sensul că schimbă în tot sentinţa şi respinge contestaţia ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3727/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 315/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: