ICCJ. Decizia nr. 3727/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3727/2010
Dosar nr. 2285/3/2004
Şedinţa publică din 15 iunie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor civile de faţă reţine următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 83/A din 9 februarie 2009, a luat act de renunţarea la judecarea apelului formulat de Municipiul Bucureşti prin primarul general, conform art. 246 C. proc. civ.; a admis apelul formulat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti – Administraţia Fondului Imobiliar, împotriva sentinţei civile nr. 451 din 22 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, în contradictoriu cu apelanţii-pârâţi SC S.C. SA, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, apelanţii-pârâţi-reclamanţi M.I.E. şi K.I.A., intimaţii-pârâţi Primarul General al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, intimaţii-reclamanţi-intervenienţi R.I.M.A., B.G.M.M., C.A.Ş.G., B.N.A., D.S.A.M. şi B.D.H.Y.G., şi cu intimaţii-reclamanţi F.S.Y. şi L.D.L.I.J.M., ambele domiciliate în Bucureşti; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a înlăturat dispoziţia de obligare a A.F.I. la plata cheltuielilor de judecată şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Au fost respinse apelurile formulate de pârâţii R.A.P.P.S., SC S.C. SA, M.E. şi K.A., ca nefondate.
S-a respins cererea intimaţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele argumente:
La data 01 aprilie 2004, reclamanţii F.S.I., R.I., M.A., P. (P.) B., G.M.M.B., I.J.M.L.L. şi C.A., au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primarul General al Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar (A.F.I.), SC S.C. SA, SC A. SA, „Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (R.A.P.P.S.), M.I.E. şi K.I.A., solicitând anularea dispoziţiei primarului general nr. 2032 din data de 09 decembrie 2003, comunicată contestatorilor la data de 26 februarie 2004, faţă de primii doi pârâţi, ca netemeinică şi nelegală, în raport de actele doveditoare depuse la dosarul de notificare constituit în baza Legii nr. 10/2001 şi obligarea lor la emiterea unei noi dispoziţii de restituire în natură a părţii pe care aceştia o deţin din imobilul situat în Bucureşti, cunoscut sub numele de „C.", pe baza unei expertize tehnice de specialitate care să stabilească exact suprafaţa deţinută de municipalitate din acest imobil, în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi care deţin spaţii în imobil - respectiv, SC S.C. SA, SC A. SA şi R.A.P.P.S.; obligarea, de asemenea, a primilor doi pârâţi ca pentru diferenţa din imobil deţinută de SC S.C. SA, să fie obligaţi să înainteze notificare către această unitate pentru soluţionarea ei, obligarea pârâtei A.F.I. ca în cazul emiterii unei noi dispoziţii în sensul sus-menţionat, să fie obligată să procedeze la întocmirea predării efective, cu proces-verbal, a imobilului în liniştită posesie reclamanţilor, iar în raport de intervenienţii (pârâţi) M.I.E. şi K.I.A., să se constate calitatea reclamanţilor de unice persoane îndreptăţite în baza Legii nr. 10/2001 la restituirea Întregului Imobil, iar în subsidiar, dacă instanţa va considera că şi aceştia au calitate de „persoane îndreptăţite” în sensul legii, să se constate cota din dreptul de proprietate care li se cuvine, raportat la partea de Imobil deţinută de municipalitate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că întregul imobil „C." a fost naţionalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 933 din lista anexă la decret, pe numele autorului reclamanţilor, D.B., pentru care s-au formulat trei notificări adresate pârâţilor P.M.B., R.A.P.P.S. şi SC A. SA, din care s-a soluţionat doar notificarea depusă la P.M.B, în sensul emiterii dispoziţiei primarului general nr. 112 din 28 septembrie 2001, emisă în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a dispus restituirea întregului imobil către reclamanţi, cu excepţia etajului 5 cu cota de teren aferentă deţinută de R.A.P.P.S.; iar împotriva acestei dispoziţii s-au formulat acţiuni în justiţie de către Prefectul Municipiului Bucureşti, SC A. S.A şi SC S.C. S.A, în care s-au constituit intervenienţi în sprijinul Primăria municipiului Bucureşti. Ulterior, urmare a acestor cereri în justiţie, s-a modificat dispoziţia nr. 112/2001, prin emiterea dispoziţiei nr. 2032 din 09 decembrie 2003.
Astfel, din suprafaţa totală construită de 14.602 m.p., trebuiau scăzute suprafeţele construite de SC A. SA, precum şi suprafaţa de 2.035 m.p. deţinută de SC S.C. SA, conform H.C.G.M.B. nr. 180/1998 sens în care, notificarea trebuie îndreptată pentru ultima situaţie către SC S.C. SA, spre soluţionare, introdusă în cauză potrivit art. 57 C. proc. civ. ca şi SC A. SA şi R.A.P.P.S.
S-a arătat, de asemenea, că reclamanţii au dreptul şi la terenul aferent imobilului „C.".
S-a solicitat, prin cerere distinctă, faptul constatării calităţii reclamanţilor de unice „persoane îndreptăţite" la retrocedarea, potrivit Legii nr. 10/2001, a imobilului, dată fiind contestarea calităţii lor de către pârâţii M.I.E. şi K.I.A., care l-a rândul lor au formulat notificare pentru acelaşi imobil.
Dintre presupuşii semnatari ai contractului de vânzare-cum parare, doar doi aveau calitatea de coproprietari în cote egale de 1/6 din dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv A.B. şi E.G.M.
În drept s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001 şi art. 57 C. proc. civ.
Referitor la apelul formulat de A.F.I., Curtea a constatat că acesta este fondat, întrucât, stabilirea unei obligaţii în sarcina acestui apelant, prin sentinţa primei instanţe, de a încheia proces-verbal de predare a părţilor din imobilul în litigiu, ţine de partea de executare a dispoziţiei de obligare prealabilă a Primăriei municipiului Bucureşti de emitere a dispoziţiei de retrocedare, astfel că nu se poate spune că este o parte care a căzut în pretenţiuni, conform art. 274 C. proc. civ.
Susţinerea că era oricum în culpă cu privire la neexecutare, începând cu dispoziţia iniţială emisă nr. 112/2001 de retrocedare a imobilului în litigiu, este greşită, câtă vreme, dispoziţia era contestată în instanţă de mai multe persoane şi instituţii - reclamanţi, alte persoane care pretindeau calitatea lor „persoane îndreptăţite" la aplicarea legii speciale de reparaţie, Prefectura Capitalei, R.A.P.P.S., SC A. SA, SC S.C. S.A existând circa cinci litigii pe rolul instanţelor.
Apelul declarat de R.A.P.P.S. nu a fost găsit fondat, întrucât reclamanta este unitate deţinătoare în sensul noţiunii juridice utilizată de legiuitor, iar nu în sensul noţiunii deţinerii în fapt a imobilului.
În acest fel a fost chemată în judecată şi R.A.P.P.S., care deţine etajul V al imobilului, atât în calitate de pârâtă, conform celor sus-menţionate, dar şi în calitate de intervenient forţat, potrivit art. 57 C. proc. civ., aceasta pretinzând parţial aceleaşi drepturi de proprietate ca şi reclamanţii, pentru o parte din imobil.
Tot astfel, au fost chemaţi în judecată, deopotrivă în calitate de pârâţi şi intervenienţi SC S.C. SA şi SC A. SA, alături de principalul pârât-intimat Primăria Municipiului Bucureşti, care a emis cele două dispoziţii contestate, în dosarele conexate la instanţa de fond.
Nici apelul formulat, de pârâtul SC S.C. SA nu a fost găsit fondat.
Astfel, susţinerea că toate părţile de imobil la care a fost obligat de către prima instanţă la retrocedare către reclamanţi, Municipiul Bucureşti prin primarul general,fac parte din patrimoniul SC S.C. SA - subsol, parter, etajele I-IV şi nu numai etajul VI, cu terenul aferent acestor spaţii, astfel cum au fost determinate prin raportul de expertiză tehnică de la dosar, nu este acoperită cu probatoriul administrat în cauză, atât la fond, cât şi în apel, potrivit art. 1169 C. civ.
Actele contabile depuse nu au putut răsturna probatoriul administrat la fond, de către principalul pârât în cauză - Municipiul Bucureşti, din care rezultă că în anul 1998, printr-o Hotărâre a C.G.M.B. s-a înfiinţat SC S.C. SA, primind în patrimoniu - etajul VI al imobilului în litigiu, din B-dul Magheru, sector 1, cunoscut sub numele de „C.", acţionar unic fiind C.G.M.B.
Celelalte înscrisuri, depuse în apel, respectiv o autorizaţie de mediu şi o Hotărâre a C.G.M.B. de autorizare a refacerii imobilului, nu conferă spaţiilor utilizate în fapt de către apelantă, calitatea de proprietar ori administrator, această calitate fiind păstrată de Primăria Municipiului Bucureşti, care este „unitatea deţinătoare”, în sensul Legii nr. 10/2001, a spaţiilor sus-menţionate, ce au făcut obiectul retrocedării din cele două dispoziţii emise, în favoarea „persoanelor îndreptăţite", reclamanţii, ca moştenitori ai autorului - proprietar iniţial, D.D.B. şi respectiv a dispoziţiei de respingere a notificării formulată de ceilalţi contestatori din cererea conexă, M.E. şi K.A.
Întrucât prima instanţă i-a recunoscut calitatea apelantei SC S.C. SA de „unitate deţinătoare” doar pentru etajul VI al imobilului – aspect necontestat în apelurile declarate în cauză - urmează a fi respectată dispoziţia stabilită de către prima instanţă ca SC S.C. SA să soluţioneze notificarea reclamanţilor, doar pentru această parte din imobil.
Şi apelul declarat de M.E. şi K.A., a fost găsit nefondat întrucât din coroborarea tuturor clauzelor „actului de vânzare-cumpărare" încheiat la data de 11 aprilie 1950 şi invocat drept titlu de proprietate pentru tatăl apelanţilor, cumpărătorul M.I., Curtea a constatat că actul juridic susmenţionat nu reprezintă un contract translativ de proprietate, potrivit art. 1295 C. civ., ci un antecontract, respectiv o dublă promisiune de vânzare-cumpărare a unor părţi determinate din imobilul în litigiu pe care moştenitorii autorului proprietar iniţial, D.D.B., îl deţineau doar în cote ideale, nedeterminate în concret.
S-a observat, astfel cum au învederat şi reclamanţi, că în acest contract aveau calitatea de vânzători - moştenitori la nivelul anului 1950, potrivit procesului-verbal de carte funciară din anul 1946, doar două persoane – A.B. şi E.M. - semnatare ale actului, care deţineau câte o cotă de 1/6 din imobil.
Ceilalţi semnatari nu aveau sau nu mai aveau calitatea de moştenitori, potrivit cărţii funciare din anul 1946, respectiv G.G. - semnatarul actului, în calitate de procurator pentru vânzătoarea F.B. (soţia supravieţuitoare a autorului D.D.B.), acesta nefigurând în evidenţele cărţii funciare din 1946, cu cota sa succesorală de 1/3 din imobil, astfel cum s-a stabilit în actul de partaj încheiat între moştenitorii defunctului D.D.B., în anul 1939.
În schimb, din procesul-verbal de carte funciară din anul 1946, sunt menţionaţi şi alţi coproprietari - moştenitori ai imobilului, ce au cote ideale, dar care nu sunt şi semnatari ai convenţiei din 11 aprilie 1950.
Această convenţie, dacă ar fi fost îndeplinite cerinţele art. 1295 C. civ., astfel cum susţin contestatorii M.E. şi K.A., în sensul că vânzarea este perfectă din chiar momentul încheierii actului, când părţile s-au înţeles cu privire la bunul vândut şi preţul vânzării, ar fi putut fi primită ca valabilă din două perspective: 1. cea a vânzării de părţi determinate din imobilul asupra cărora, doar cei doi coproprietari din cei 7 menţionaţi în procesul-verbal de carte funciară din anul 1946, au semnat numai „vânzarea", fără consimţământul celorlalţi coproprietari, astfel că soarta contractului ar depinde de situaţia partajului bunului şi atribuirii loturilor (convenţia de vânzare cumpărare fiind astfel, sub condiţie rezolutorie, dacă bunul înstrăinat nu cade în lotul vânzătorilor - semnatari); 2. şi cea a vânzării lucrului altuia - întrucât, şi în data de 11 aprilie 1950, F.B. nu mai era menţionată drept coproprietară a imobilului, şi respectiv G.G. (procuratorul fără procură şi semnatar al „vânzării"), care nu este sancţionată direct cu nulitate soarta convenţiei pentru aceşti „vânzători" depinzând de situaţia ulterioară ( dobândire ori nu, în viitor, a calităţii lor de proprietari - cerinţă pe care trebuie s-o îndeplinească vânzătorul într-un act de vânzare-cumpărare.
Dar actul juridic cuprinde însă şi o promisiune făcută cumpărătorului (art. 9) de a aduce alături de semnatarii vânzării şi obligaţia celorlalţi coproprietari ai imobilului care deţin cote ideale din imobil, aşadar de a se depune diligente pentru a-i determina pe coproprietarii nesemnatari ai actului, de a perfecta vânzarea.
Acest element arată că voinţa părţilor a fost aceea de a perfecta actul propriu-zis de vânzare-cumpărare ulterior datei de 11 aprilie 1950.
S-a constatat că părţile au convenit plata preţului în rate până la cel târziu data de 31 decembrie 1954 şi restabilirea lui în caz de o stabilizare a monedei naţionale ce-ar fi putut avea loc în toată această perioadă cu prevederea expresă (art. 4 alin. ultim) că „după achitarea întregului preţ de vânzare-cumpărare, numai în acest caz subscrisul cumpărător va fi în drept de a proceda la transcrierea şi autentificarea prezentului act prin Tribunalul Ilfov" .
Această prevedere de autentificare a actului juridic este esenţială în speţă, spre a califica actul ca fiind un antecontract, aşadar care nu este susceptibil de transferare a proprietăţii de la vânzători la cumpărător, şi nu un contract de vânzare-cumpărare potrivit art. 1295 C. civ., care se caracterizează - în lipsa altor prevederi, prin acest transfer al proprietăţii, de îndată ce părţile s-au înţeles cu privire la bunul vândut şi la preţul vânzării.
Fără îndoială că, la data de 11 aprilie 1950, legislaţia în vigoare nu prevedea pentru terenuri (altele decât cele agricole, pentru care erau dispoziţii speciale) şi construcţii, respectiv pentru actele de vânzare-cumpărare, forma autentică ad validitatem, transferul proprietăţii având loc şi dacă actul constituia un înscris sub semnătură privată, singura cerinţă a legii fiind aceea a transcrierii înscrisului, pentru asigurarea opozabilităţii „erga omnes".
Într-un asemenea caz însă, dacă părţile contractante au prevăzut în mod expres că actul va fi autentificat, o astfel de clauză este interpretată ca fiind o condiţie „ad validitatem" de operare a transferului dreptului de proprietate de la vânzători, la cumpărător, problemă de drept astfel tranşată, în practica judiciară şi în literatura de specialitate, şi într-o interpretare logică a clauzelor, în speţă.
În cazul actului de vânzare-cumpărare invocat de către apelanţii-contestatori, autentificarea actului urma să fie solicitată de către cumpărătorul M.I. după achitarea întregului preţ, respectiv după data de 31 decembrie 1954 - dată la care imobilul era deja naţionalizat încă din 20 aprilie 1950, la câteva zile după încheierea actului supus analizei în cauză.
Textul art. 4 alin. ultim din actul juridic se coroborează şi cu clauza de despăgubiri în favoarea cumpărătorului „în cazul când domnul cumpărător va fi împiedicat în dreptul său de proprietate după achitare, conform clauzelor din acest contract de vânzare-cumpărare .." ( art. 11 ), dar şi cu lipsa unei clauze absolut necesare pentru un contract de vânzare-cumpărare, aceea privind data intrării cumpărătorului în stăpânirea în fapt şi în drept a imobilului, respectiv a datei transferării proprietăţii.
Rezultă astfel, că numai după perfectarea contractului, respectiv la autentificarea lui, vânzătorii vor răspunde pentru evicţiune.
Sintagmele „vânzare" sau „vindem de veci şi irevocabil" utilizate în textul actului juridic subliniază doar faptul că semnatarii actului nu se vor dezice de promisiunea de vânzare-cumpărare, astfel cum s-a convenit, interpretarea voinţei reale, interne a părţilor, rezultând, dimpotrivă, din analiza coroborată a tuturor clauzelor actului, astfel cum s-a arătat, în mod logic şi sistematic.
Faptul menţiunii că dacă, independent de culpa cumpărătorului, se va constata la data limită de achitare a preţului, 31 decembrie 1954, că nu s-a achitat întregul preţ convenit, cumpărătorul va fi considerat coproprietar în cota de preţ achitată, alături de ceilalţi coproprietari ai Imobilului, - nu este de natură să confere o altă calificare actului juridic dedus judecăţii.
Se constată astfel cum au arătat şi intimaţii-reclamanţi că, prin Decretul nr. 92/1953 - deci ulterior încheierii actului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1950, la art. 2, s-a prevăzut, sub sancţiunea nulităţii actelor, având ca obiect împărţiri ori înstrăinări de terenuri sau construcţii (prin acte între vii), forma autentică „ad valitatem" şi cerinţa autorizării operaţiunii juridice respective, iar la art. 4 că, sancţiunea nulităţii se aplică şi actelor juridice de acelaşi fel, încheiate sub semnătură privată, anterior Intrării în vigoare a acestei legi.
Curtea a observat însă că acest din urmă text de lege încalcă principiul consacrat al neretroactivităţii legii, astfel că el nu-şi poate găsi aplicarea în speţă.
Susţinerea apelanţilor că voinţa reală a actului juridic a fost cel de vânzare-cumpărare, întrucât nu s-ar înţelege de ce părţile au convenit plata ratei lunare în continuare, când aveau loc din plin, efectele naţionalizării şi, respectiv, încasarea ratelor până la termenul convenit, 31 decembrie 1954, nu justifică faptul calificării actului într-o vindere perfectă din chiar momentul încheierii lui -11 aprilie 1950, potrivit art. 1295 C. civ., iar explicabile nu le pot avea decât înseşi părţile actului juridic.
Se poate însă contura un interes în executarea obligaţiilor actului juridic de către părţi şi după naţionalizare, dacă s-a sperat într-o eventuală scoatere a imobilului „C." de sub prevederile legii de naţionalizare.
Referitor la opozabilitatea acestui act de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11 aprilie 1950, Curtea constată că într-adevăr, astfel cum s-a subliniat şi în întâmpinarea intimaţilor-reclamanţi depusă în dosarul de apel, actul în nici un caz nu poate fi opus coproprietarilor - nesemnatari al actului şi moştenitorilor acestora.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.I.E. şi K.I.A. şi pârâţii SC S.C. SA şi R.A.A.P.P.S.
Recurenţii M.I.E. şi K.I.A. critică decizia pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 1295 C. civ.
Textul art. 1295 C. civ. dispune că, în cazul în care actul cuprinzând înţelegerea de vindere şi cumpărare nu este tradus în viaţă, partea interesată poate pretinde de la cea în culpă restituirea dublei arvune plătite sau, dacă este cumpărător, pierde avansul plătit, exclude posibilitatea considerării înţelegerii intervenite la 11 aprilie 1950 ca un antecontract de vânzare fiind că iată acesta produce efecte juridice şi realizarea acestora este asigurată prin sancţiuni.
Instanţele, considerând că actul în temeiul litigiu trebuie considerat ca un antecontract de vânzare cumpărare, au ignorat prevederile art. 977 şi 978 şi 982 C. civ.
Pornind de la ideea greşită că doar două persoane din cele ce au semnat actul din 11 aprilie 1950, sunt menţionate în procesul verbal al Comisiei pentru introducerea cărţilor funciare în Bucureşti, din 1946, ca proprietari ai imobilului, instanţa de apel îl consideră lipsit de capacitatea de a opera transferul de proprietate întrucât partea vândută de semnatarii actului nu este individualizată ei deţinând cote ideale.
Nicio probă din dosar nu indică că F.B., cu toate că a primit 1/3 din tot ce poseda soţul său, a pierdut dreptul ce-l avea asupra imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, condiţionând valabilitatea actului din 11 aprilie 1950, de individualizarea obiectului vânzării, instanţele de judecată au încălcat şi prevederile art. 1299 C. civ. şi nu au interpretat în sensul de a produce efecte după intenţia părţilor şi nu au citit convenţia interpretând clauzele unele prin altele.
Aspectul neachitării întregului preţ al imobilului a fost avut în vedere de semnatarii actului în art. 6 când au convenit că „ în cazul însă când eu subscrisul cumpărător nu voi mai putea achita restul de preţ de care facem vorbire mai sus în împrejurări independente de voinţa mea, cumpărătorul eu subsemnatul I.M. voi deveni de drept coproprietar indiviz alături de ceilalţi coproprietari existenţii în proporţie cu sumele vărsate drept rate şi aceasta faţă cu preţul total de vânzare cumpărare prevăzut în act."
Nedeclararea voinţei reale a părţilor semnatare ale actului din 11 aprilie 1950 şi, deci, nerespectarea a prevederilor art. 977 C. civ. de către instanţa de apel rezultă şi din considerentul deciziei privind presupusa obligaţie asumate de semnatarii vânzători de a-i determina pe ceilalţi coproprietari, nesemnatari, să consimtă la vânzare, considerent care a determinat Curtea de Apel să califice actul ca pe un antecontract de vânzare cumpărare.
Interpretarea textului art. 9 din contract, cu respectarea prevederilor art. 977 şi 979 C. civ. impune considerarea angajării răspunderii vânzătorilor semnatari, cu averea lor mobilă şi imobilă, faţă de cumpărător pentru cazul în care acesta ar fi fost împiedicat în exercitarea dreptului dobândit de către ceilalţi coproprietari.
Faptul plăţii sumei de 1 milion de lei constituie o consolidare a actului din 11 aprilie 1950, o dovadă că părţile ce l-au semnat au dorit ca semnatarii vânzători „să vândă definitiv şi irevocabil …imobilul şi cumpărătorul să-l dobândească, traducând în viaţă, prin plată şi încasarea preţului, intenţia lor”.
SC S.C. SA, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., critică decizia pentru nelegalitate cu referire la înlăturarea calităţii sale de unitate deţinătoare a imobilului din Bucureşti, B-dul Magheru, sector 1 (subsol -1795,10 m.p., parter – 768,94 m.p. + 378,42 m.p., et.I-IV şi VI cu o suprafaţă construită fiecare de 2021 m.p.
SC S.C. SA s-a înfiinţat în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale prin hotărârea nr. 180/1998 a CGMB şi anume prin reorganizarea fostului I.T.B. (actualmente R.A.T.B), preluând printre altele şi imobilul situat din Bucureşti, Bd. Magheru, sector 1 şi anume - subsol - 1795,10 m.p. suprafaţă construită, parter - 768,94 m.p. suprafaţă construită + 378,42 m.p. suprafaţă construită, etajele I - IV şi VI cu o suprafaţă construită fiecare de 2021 m.p.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990 „capitalul social al societăţilor comerciale constituie potrivit art. 17 este deţinut integral de statul român sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societăţii şi va fi vărsat în întregime la data constituirii societăţii. Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu".
Conform art. 17 din Legea nr. 15/1990 „Unităţile economice de interes republican se organizează ca societăţi comerciale prin hotărâre a guvernului, iar cele de interes local, prin decizia organului administraţiei locale de stat".
Aşadar, unitatea deţinătoare este SC S.C. SA având obligaţia de a primi şi soluţiona notificarea, şi nu P.M.B.,ca autoritate administrativă.
Instanţa de apel în mod greşit si-a fundamentat respingerea pe o adresă depusă la termenul de judecata din 26 ianuarie 2009 care poarta antetul Primăriei Municipiului Bucureşti ce este semnată de un director care nu are calitatea de primar al Municipiului Bucureşti.
Primăria municipiului Bucureşti afirmă că societatea ar fi preluat, ca urmare a reorganizării RATB doar etajul VI, în absenţa unor probe în acest sens.
Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat critică decizia instanţei de apel în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul reţinerii greşite a calităţii sale procesuale pasive.
Instanţa a reţinut eronat că reclamanţii au chemat în judecata regia ca unitate deţinătoare în sensul noţiunii juridice utilizata de legiuitor.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
Statuările ambele instanţe de fond referitoare la conţinutul actului sub semnătură privată încheiat la 11 aprilie 1950 între A.B., E.G.M., G.G., F.D.B., în nume propriu şi în calitate de procurator al copiilor săi A.C. şi D.B. în calitate de vânzători şi M.I., în calitate de cumpărători sunt necontestate de părţi.
Ceea ce se contestă este natura juridică a actului întocmit – contract de vânzare-cumpărare, astfel cum susţin recurenţii persoane fizice în temeiul dispoziţiilor art. 1295 C. civ., căci forma autentică nu era obligatorie, condiţia transcrierii fiind impusă doar pentru opozabilitate faţă de terţi ori antecontract de vânzare-cumpărare cum afirmă intimaţii persoane fizice şi reţine instanţa superioară de fond, confirmând soluţia primei instanţe, faţă de conţinutul clauzelor contractuale ce confirmă voinţa reală a părţilor de a nu încheia un contract cu efect translativ de proprietate.
Dispoziţiile art. 1295 C. civ., invocate de recurentele M.E. şi K.A., sunt aplicabile în raport cu regulile privind condiţiile esenţiale pentru încheierea actului juridic precum şi cu regulile speciale aplicabile contractelor translative de proprietate.
Astfel, pentru a se produce efectul translativ de proprietate trebuie ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului.
Principiul transmiterii imediate a dreptului de proprietate, conform art. 1295 C. civ. operează doar dacă vânzătorul este proprietarul bunului vândut.
Probatoriile administrate în primele două etape procesuale au relevat că parte dintre persoanele ce deţineau în indiviziune imobilul ce a făcut obiectul convenţiei din 1950 nu şi-au exprimat acordul la înstrăinare, lipsind astfel voinţa tuturor coproprietarilor. Instanţa de apel a prezentat riguros, cu trimitere la probele dosarului, situaţia de fapt ce atestă încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare.
Astfel, actul juridic cuprinde promisiunea vânzătorilor de a determina şi pe ceilalţi coproprietari ce deţin cote ideale să consimtă la înstrăinare (art. 9), clauză ce semnifică voinţa de înstrăinare a bunului doar după ce toţi coindivizarii îşi vor exprima acordul de voinţă.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. ultim, doar după achitarea integrală a preţului cumpărătorul poate transcrie şi autentifica actul de vânzare-cumpărare.
Este real că dispoziţiile art. 1295 C. civ. nu cereau forma autentică a actului pentru validitatea lui, numai că din cuprinsul actului sinalagmatic, aşa cum rezultă din interpretarea logică a clauzelor lui, părţile au înţeles transferarea dreptului de proprietate dar după autentificarea acestuia, autentificare ce putea avea loc numai după plata integrală a preţului, aşa cum s-a arătat deja.
Nu este fondat nici argumentul recurentelor privind vinderea prin dare de arvună deoarece, în speţă nu ne aflăm într-o astfel de situaţie, actul juridic invocat fiind un antecontract de vânzare-cumpărare, chiar dacă s-a plătit o parte din preţ. Dacă s-ar admite existenţa unui contract de vânzare-cumpărare, oricum acesta nu ar fi reprezentat o vânzare cu arvună, ci o vânzare cu plata în rate a preţului, deoarece în speţă, cumpărătorul a plătit un avans de 1.000.000 de lei din preţul total de 6.000.000 lei, restul de preţ urmând a fi achitat în rate.
Susţinerea recurenţilor-pârâţi M.E. şi K.A. că existenţa sancţiunii prevăzute de art. 1298 C. civ. „exclude posibilitatea considerării înţelegerii intervenite la 11 aprilie 1950 ca un antecontract de vânzare-cumpărare fiindcă produce efecte juridice şi realizarea acestora este asigurată prin sancţiuni" este eronată, deoarece clauza de arvună nu este specifică pentru contractul de vânzare-cumpărare.
Recurenţii-pârâţi M.E. şi K.A. invocă dispoziţiile art. 977 şi art. 978 C. civ.
Din perspectiva art. 977 C. civ., ambele instanţe de fond au interpretat în mod corect actul juridic după intenţia reală a părţilor şi nu după sensul literal al termenilor. Din perspectiva art. 978 C. civ., instanţele de fond au calificat de asemenea în mod corect actul juridic ca un antecontract de vânzare-cumpărare (caz în care actul juridic produce anumite efecte juridice), pe când dacă s-ar fi adoptat interpretarea potrivit căreia actul ar fi fost vânzare-cumpărare, actul era lipsit de orice efecte juridice.
Într-un alt argument, recurenţii-pârâţi M.E. şi K.A. invocă art. 1299 C. civ. referitor la vânzarea cu grămada în sensul că obiectul vânzării nu a fost individualizat deoarece bunul era stăpânit în indiviziune. Art. 1299 C. civ. prevede că „dacă s-au vândut marfe cu grămada, vinderea este perfectă, deşi marjele n-au fost cântărite, numărate sau măsurate,” şi, ca atare nu poate fi aplicat în speţă, întrucât imobilele nu sunt supuse cântăririi, numărării ori măsurării. Obiectul actului juridic încheiat la data de 11 aprilie 1950 este determinat de părţi în art. 1, 2 şi 3 din respectivul act şi cuprinde imobilul stăpânit în indiviziune, împreună cu atenansele şi nu cotele-părţi ideale deţinute de către vânzători. Intenţia părţilor de a vinde ulterior imobilele în întregul lor rezultă din art. 8 din act conform căruia „imobilele care formează obiectul vânzării de faţă sunt stăpânite de noi vânzătorii în calitate de coproprietari indivizi alături de moştenitorii defuncţilor D. şi A.B. cu menţiunea că drepturile noastre în întregul imobil . C., le posedăm fiecare din noi în părţi egale."
Clauza din art. 6 nu poate duce la altă concluzie, deoarece cumpărătorul va deveni coproprietar indiviz alături de ceilalţi coproprietari existenţi în cazul imposibilităţii neculpabile de achitare a restului, dar această clauză se aplică doar dacă coproprietarii care nu au consimţit la vânzarea bunurilor îşi vor da acordul, în caz contrar s-ar încălca principiul relativităţii efectelor actului juridic consacrat de art. 973 C. civ., în sensul că se instituie o obligaţie în sarcina unui terţ faţă de contract: „În cazul însă când eu subscrisul cumpărător nu voi mai putea achita restul de preţ de care facem vorbire mai sus în împrejurări independente de voinţa mea, cumpărătorul eu subsemnatul I.M. voi deveni de drept coproprietar indiviz alături de ceilalţi coproprietari existenţi în proporţie cu sumele vărsat drept rate şi aceasta faţă de preţul total de vânzare-cumpărare prevăzut în act. "
Cumpărătorul a continuat achitarea ratelor din preţ considerând alături de promitenţii-vânzători că naţionalizarea va înceta, iar efectele decretului nr. 92/1950 se vor desfiinţa. Apariţie sintagmei „vindem de veci şi irevocabil" în cuprinsul contractului semnifică faptul că promitenţii-vânzători nu se vor dezice de obligaţiile ce le revin conform antecontractului din 11 aprilie 1950, interpretarea în sensul că vânzarea este definitivă de la acest moment fiind eronată deoarece actul juridic nu a avut efect translativ.
Recursul formulat de către recurenta - pârâtă RAAPPS este neîntemeiat, pentru următoarele motive:
Pe baza raportului de expertiză întocmit în cauză, prima instanţă a statuat că în deţinerea RAAPPS se află etajul V al imobilului C. De asemenea, instanţa de apel a constatat că RAAPPS deţine etajul V al imobilului şi, pe cale de consecinţă, poate avea atât calitatea de pârâtă, cât şi calitatea de intervenient forţat putând pretinde pentru o parte din imobil aceleaşi drepturi ca şi reclamanţii moştenitorii B.
Interesul intimaţilor-reclamanţi între care şi intimatul-reclamant Ş.G.C. de a introduce în cadrul procesual pe pârâta RAAPPS se fundamentează pe necesitatea stabilirii existenţei şi întinderii drepturilor acestora cu privire la imobilul „C." în contradictoriu cu recurenta - pârâtă RAAPPS şi cu toate celelalte entităţi implicate în deţinerea unor părţi din imobilul „C.".
RAAPPS deţine în administrare etajul V al imobilului în litigiu. La data de 14 august 2001 s-a formulat o notificare (fila nr. 136, prima instanţă I) către RAAPS, prin care moştenitorii B. au solicitat restituirea în natură a părţii din imobil pe care o deţine această unitate. Recurenta - pârâtă RAAPPS nu a răspuns până la momentul de fată la această notificare.
În consecinţă, intimaţii - reclamanţi moştenitorii B., inclusiv Ş.G.C., justifică pe deplin interesul de a se pronunţa o hotărâre care să fie opozabilă şi RAAPPS, deoarece cu privire la etajul V din imobilul „C." recurenta - pârâtă RAAPPS ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanţii. Instanţele de judecată au statuat printr-o corectă aplicare a legii că RAAPPS a fost corect chemată în judecată.
Recursul formulat de către recurenta - pârâtă SC S.C. SA este neîntemeiat, pentru următoarele motive:
Prima instanţă a reţinut că din probele administrate în cauză, a rezultat calitatea de unitate deţinătoare a SC S.C. SA are pentru etajul VI al imobilului C. Instanţa de apel, de asemenea, a constatat, întemeiat, că înscrisurile depuse de către pârâta SC S.C. SA nu au putut răsturna probatoriul administrat în primă instanţă.
Astfel, recurenta - pârâtă SC S.C. SA a fost înfiinţată prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 180/1998 ca urmare a reorganizării Regiei Autonome de Transport Bucureşti succesoarea Întreprinderii de Transport Bucureşti.
Potrivit cererii de transfer nr. 27 (fila nr. 163, dosar Tribunalul Bucureşti, vol. I), ITB a solicitat de la Întreprinderea pentru Administraţia Clădirilor spaţiul situat la etajul VI din imobilul situat în Bucureşti, B-dul Magheru. Prin decizia nr. 01561/1981 (fila nr. 164, dosar Tribunal, vol. 1) s-a transmis fără plată la ITB etajul VI al imobilului C., iar din adresa nr. 8805/1980 (fila nr. 165, dosar Tribunal, vol. 1) rezultă că ITB deţinea în administrare etajele V şi VI din imobilul C. Protocolul de predare-primire nr. 74415 din 31 decembrie 1998 (fila nr. 396, dosar Tribunalul Bucureşti, voi. I) a fost încheiat între Regia Autonomă de Transport Bucureşti şi SC S.C. SA, iar în consecinţă, Regia Autonomă de Transport Bucureşti nu putea transmite societăţii înfiinţate SC S.C. SA decât partea din imobil care se afla în administrarea sa.
În mod corect, instanţa de apel a considerat că actele contabile depuse de către recurenta - pârâtă SC S.C. SA în faza apelului nu au putut răsturna probatoriul administrat în cauză şi pe cale de consecinţă urmează a fi respectată dispoziţia stabilită de prima instanţă şi confirmată în apel ca SC S.C. SA, în calitate de unitate deţinătoare în înţelesul Legii nr. 10/2001, să soluţioneze notificarea moştenitorilor B. doar pentru această parte din imobil, respectiv etajul VI.
Înscrisurile depuse de către recurenta-pârâtă SC S.C. SA în faza recursului nu suplinesc lipsurile constate de către instanţa de apel, aceste înscrisuri fiind de natura celor depuse în faza apelului. Exhibarea unor documente contabile, precum şi a unor contracte de închiriere şi de asociere în participaţiune nu fac dovada calităţii de unitate deţinătoare a recurentei-pârâte SC S.C. SA şi pentru alte spaţii în afară de etajul VI din imobilul în litigiu.
Înalta Curte, însuşindu-şi în totalitate considerentele instanţei de apel reţinând că legea a fost corect aplicată situaţiei de fapt stabilite, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii M.I.E., K.I.A., Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi SC S.C. SA împotriva deciziei nr. 83/A din 9 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 392/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 318/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
