ICCJ. Decizia nr. 319/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 319/2010

Dosar nr. 26978/2/2004

Şedinţa publică din 25 ianuarie 2010

Asupra recursurilor civile de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 394 din 12 mai 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei; a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia precizată formulată de contestatorii S.D.C., S.R.B. în contradictoriu cu intimata S.N.P. P. SA.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut ca nefondată contestaţia precizată pentru următoarele considerente.

În notificarea nr. 227 din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. 27 din 11 februarie 2002, S.D.C., S.R.B. au solicitat „măsuri reparatorii” în echivalent prin acţiuni la S.N.P. P. SA „pentru imobilul constituit din exploatarea petrolieră” şi care reprezintă „1/5 din subsolul dealului Scăieni, comuna Boldeşti, judeţul Prahova, cu întinderea de 7027,37 mp şi 1/5 dintr-un punct de redevenţă asupra terenului situat în aceeaşi localitate”, concesionat către Societatea A.R.

Intimata S.N.P. P. SA, prin decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003, a respins notificarea nr. 227 din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. 27 din 11 februarie 2002 cu motivarea că obiectul acesteia nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001. Că regimul juridic al bogăţiilor subsolului este reglementat de art. 135 alin. (3), (4) şi (5) şi art. 136 alin. (3) şi (4) din Constituţia României.

Conform susţinerilor contestatorilor, imobilul a fost preluat de stat de la autoarea acestora fără despăgubire în temeiul Legii nr. 119/1948.

Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în art. 2 pct. 2.1 din H.G. nr. 498/2003, preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948 (pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere şi de transporturi, cu modificările ulterioare) sunt prezentate a fi cu titlu valabil. S-a mai avut în vedere că nu este vorba despre o retroactivitate a acestor dispoziţii legale, raportat la data formulării notificării, câtă vreme, la data soluţionării acesteia Normele metodologice venite să lămurească dispoziţiile anterioare ale Legii nr. 10/2001 se aflau în vigoare.

Faptul că nu a fost răsturnată prezumţia de preluare cu titlu valabil a imobilului, cât şi natura bunului preluat de stat (exploatare petrolieră minieră), au făcut ca imobilul să fie considerat ca aparţinând categoriei domeniului public al statului, aşa cum este definită în art. 3 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 (privind proprietatea publică şi regimul acesteia), coroborat cu art. I.

Prin sentinţa civilă nr. 394 din 12 mai 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei; a respins, ca nefondată, contestaţia formulată, precizată de contestatorii S.R.B. şi S.D.C. în contradictoriu cu intimata S.N.P. P. SA.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, examinând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut ca nefondată, contestaţia precizată, pentru următoarele considerente:

Imobilul ce a făcut obiectul notificării contestatorilor, respinsă prin Decizia intimatei nr. 58 din 27 noiembrie 2003, este compus din exploatarea petrolieră, care reprezintă 1 /5 din subsolul dealului Scăeni, comuna Boldeşti, judeţ Prahova (în suprafaţă de 7.027,37 mp) şi 1/5 dintr-un punct de redevenţă (contract de concesiune minieră) asupra terenului situat în comuna Boldeşti, judeţ Prahova.

Potrivit susţinerii contestatorilor, imobilul a fost preluat de către stat, de la autoarea acestora, fără despăgubire, în temeiul Legii nr. 119/1948.

Conform dispoziţiilor art. 2 pct. 2.1 din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948 (pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere şi de transporturi, cu modificările ulterioare) sunt prezumate a fi făcute cu titlu valabil. Nu poate fi vorba despre o retroactivitate a acestor dispoziţii legale, raportată la data formulării notificării, câtă vreme, la data soluţionării acesteia, Normelor Metodologice venite să lămurească dispoziţii anterioare ale Legii nr. 10/2001, se aflau în vigoare.

Ca atare, nerăsturnarea prezumţiei de preluare cu titlu valabil, dar şi natura bunului preluat de stat (exploatare petrolieră şi minieră), menţin imobilul în categoria celor aparţinând domeniului public al statului, astfel cum este definită în art. 3 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 (privind proprietatea publică şi regimul acesteia), coroborat cu art. I al anexei la această lege, art. 135 din Constituţia revizuită şi art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată (privind fondul funciar). Toate aceste texte, stabilesc cuprinderea domeniului public al statului, incluzând şi bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, categorie de bunuri inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, conform art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (2) al Legii nr. 18/1991 şi art. 135 alin. (4) din Constituţia revizuită.

Prin urmare, fără a nega principiile fundamentale privind inviolabilitatea proprietăţii private şi compensarea proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, tribunalul a reţinut ca întemeiată respingerea notificării contestatorilor şi plisa unei oferte de restituire prin echivalent (prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), cu argumentaţia că, nu a fost făcută dovada preluării imobilului de către stat, fără titlu valabil, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere ale contestaţiei, privind anularea Deciziei nr. 58 din 27 noiembrie 2003 emisă de intimată şi obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii, cu indicarea numărului şi valorii nominale a acţiunilor S.N.P. P. SA, acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi capătul de cerere privind stabilirea de către instanţă a acestor despăgubiri.

Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente.

Potrivit Legii nr. 10/2001 (aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005) se arată modalităţile de restituire (în natură şi echivalent) iar în art. 2 se dă definiţia unor categorii de imobile preluate în mod abuziv, printre care şi imobile naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 (pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi) precum şi alte acte normative de naţionalizare.

Potrivit art. 3 din aceeaşi Lege nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 24/2005) se arată modalităţile la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent.

Regula restituirii în natură este măsura principală (Cap. II art. 9 – art. 20 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 245/2005).

Or, de la bun început apelantul a cerut măsuri reparatorii în echivalent (din contestaţia pronunţată de apelant la 17 decembrie 2003) precizând că este vorba de acţiuni stabilite pe bază de expertiză.

Ca atare, greşit prima instanţă a respins contestaţia apreciind că apelantul - contestator nu poate beneficia de măsuri reparatorii în echivalent cu motivarea că nu sunt întrunite cerinţele art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 (nemodificată prin Legea nr. 247/2005 deoarece nu a fost răsturnată prezumţia de preluare cu titlul valabil de către unitatea deţinătoare, dar şi natura bunului (exploatare petrolieră şi minieră) atâta timp cât bunurile au fost preluate de stat în mod abuziv.

De altfel, semnificaţia sintagmei, cu titlu valabil sau fără titlu, are altă semnificaţie decât cea dată anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

Ca atare este cert că motivele de apel sunt întemeiate şi sentinţa atacată cu apel este vădit nelegală şi netemeinică.

În cauză, la cererea apelantului (formulată prin înscris cererea de apel) s-a admis proba cu expertiză, respectiv expertiză tehnică şi contabilă, probe admise prin încheierea din 30 iunie 2005.

Datorită faptului că unii experţi nu au putut efectua lucrările dispuse dar şi a lipsei de cooperări în administrarea probelor din partea pârâtei (evidenţiate de expert) dar rezultând şi din probele dosarului (referitor la acel contract de concesiune care nu a putut fi prezentat expertului, a cărei existenţă nu a fost cercetată de pârâtă la unele termen, ca în final să nu-l prezinte).

Prin încheierea din 14 septembrie 2006 s-a dispus efectuarea expertizei contabile, prorogând, dacă mai este necesar efectuarea expertizei grafologice.

Expertul în cauză a fost desemnat A.I.

După numeroase termene (la care şi pârâta a fost de acord pentru prezentarea actelor) respectiv încheierea din 14 septembrie 2006, prin care a fost desemnat expert A.I. termenele fiind acordate pentru a se prezenta actele necesare expertizei de către părţi la 10 ianuarie 2008 s-a efectuat expertiza depusă la dosar.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel contestatorii S.R.B., S.D.C., iar prin decizia civilă nr. 446 din 5 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti s-a admis apelul, s-a schimbat în tot hotărârea instanţei de fond în sensul admiterii contestaţiei şi s-a anulat decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003 a S.N.P. P. şi a fost obligată intimata să plătească contestatorului suma de 50.610.644,97 lei (Ron) cu titlu de redevenţă pe perioada arătată de expert şi nu în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

A fost stabilit onorariu definitiv la 10.000 lei (Ron) fiind obligată intimata să plătească această sumă expertului.

Expertul a solicitat suplimentarea onorariului la 10.000 lei (Ron) argumentând şi necesitatea acordării acestui onorariu.

S-a acordat termen pentru obiecţiuni iar obiecţiunile au fost formulate.

Acestea s-au referit la faptul că nu mai este necesară efectuarea unei expertize geologice care ar fi secret de stat, iar pentru expertiza contabilă că aceasta este pur ipotetică, neavând la bază acte pe care să facă calcule corecte.

Ca atare nu s-a mai dispus efectuarea unei expertize geologice şi s-a reţinut că se poate soluţiona cauza pe probatoriul existent la dosar.

În fapt, obiecţiunile pârâtei nu vizau expertiza efectuată, ci se opuneau efectuării expertizei geologice, iar referitor la expertiza contabilă considerată că nu are suport probator.

Faţă de faptul că s-au acordat peste şaisprezece termene pentru soluţionarea cauzei (multe şi la solicitarea părţilor pentru a prezenta acte pentru efectuarea expertizei contabile, acte care nu au fost prezentate).

Or, în final pe baza probelor administrate până la 15 mi 2008 (cauza fiind înregistrată la curte la 20 septembrie 2004) s-a trecut la soluţionarea cauzei.

Întrucât pârâta, deşi afirmase că deţine acte pe care le va prezenta expertului, cu toate insistenţele acestuia, actele nu i-au fost prezentate şi expertul a efectuat lucrarea, numai pe baza materialului probator obţinut.

Deci culpa pârâtei în efectuarea expertizei contabile este evidentă, iar obiecţiunile formulate, au fost generale, practic au privit faptul că nu poate fi acceptată expertiza (deşi nu s-a pus în discuţie revenirea asupra probei).

Se reţine că în esenţa soluţionării cauzei sunt măsurile reparatorii în echivalent (acţiune în compensare) şi ca atare nu se impune efectuarea unei expertize geologice, care nu ar conduce la soluţionarea problemei măsurilor reparatorii solicitate de apelant.

Ca atare, se reţine expertiza aşa cum a fost efectuată (nu s-au invocat impedimente de ordin formal conform art. 201 – art. 214 C. proc. civ.), a fost legal întocmită urmând ca instanţa să aprecieze concluziile expertului.

S-a cerut să se precizeze care este valoarea sumei ce i-ar reveni apelantului cu titlul de redevenţă pe perioada cât aceasta a solicitat măsurile reparatorii.

Întrucât unitatea pârâtă s-a aflat în culpă (a obstrucţionat practic efectuarea expertizei) se reţin ca juste concluziile expertului contabil cu precizările ulterioare şi ca atare acestea se reţin la 50.610.644,97 lei (Ron) cu titlu de redevenţă pe perioada arătată de expert.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâta SC P. SA Bucureşti şi reclamanţii S.D.C. în nume propriu şi în calitate de mandatar al lui S.R.B.

Astfel, criticile aduse hotărârii instanţei de apel de către recurenţi vizează nelegalitatea hotărârii instanţei de apel sub următoarele aspecte:

Recurenta SC P. SA a solicitat casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind invocate dispoziţiile art. 312 alin. (3), art. 314 şi 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta susţine nelegalitatea deciziei recurate, care este lipsită de temei legal şi este dată cu aplicarea greşită a legii.

Din această perspectivă, recurenta susţine inadmisibilitatea contestaţiei, P. SA nefiind unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 nu putea fi obligată la plata despăgubirilor băneşti.

În aceeaşi idee, recurenta mai învederează inadmisibilitatea modificării notificării în faţa instanţei de judecată, în condiţiile în care notificarea formulată conform Legii nr. 10/2001 viza acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin acordarea de acţiuni S.N.P. P. SA

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, în ce priveşte conţinutul obligaţiei de acordare de despăgubiri în natură şi cuantumul despăgubirii.

Se arată astfel, că reclamanţii, aşa cum rezultă din petitul acţiunii şi din obiectivele expertizei dispuse în cauză au solicitat „fructele civile”, determinarea valorii prejudiciilor cauzate în cei 56 de ani, prin neîncasarea fructelor/redevenţei, cuvenite pentru cota de 1/5 subsol petrolier.

Din această perspectivă se susţine că trecând peste faptul că cererea reclamanţilor nu are ca obiect un imobil, orice eventuală preluare cu titlu nu putea da naştere la fructe civile.

Ca atare, susţine recurenta, că raţionamentul juridic prin care instanţa de apel şi-a însuşit expertiza ing. A.l., ca bază a obligării la despăgubiri, este lipsită de temei legal în sensul tezei I din art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O altă critică vizează reţinerea existenţei unei culpe în sarcina sa în ce priveşte nedepunerea înscrisurilor solicitate de expert, în condiţiile în care prin actele depuse la dosar a făcut dovada faptului că SC P. nu deţine înscrisurile solicitate de expert.

Recurenta mai invocă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., faţă de insuficienta motivare a hotărârii şi de existenţa unor motive străine de natura pricinii, în condiţiile în care se invocă dispoziţiile Legii nr. 247/2005, deşi decizia prin care a fost soluţionată notificarea este din anul 2003, motiv pentru care aceste dispoziţii sunt inaplicabile în cauză.

Recurenta SC P. SA în principal a solicitat faţă de motivele de recurs invocate, casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare potrivit art. 314 C. proc. civ., iar în subsidiar modificarea hotărârii în sensul respingerii apelului contestatorilor.

Recurenţii S.D.C. şi S.R.B. au criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Astfel, recurenţii au solicitat modificarea în parte a hotărârii instanţei de apel în ce priveşte suma stabilită prin expertiză, adică 202.442.579,88 Ron, menţinând restul dispoziţiilor hotărârii atacate.

Recurenţii au învederat astfel că erau incidente dispoziţiile art. 186 din Decretul nr. 22294/1924 privind legea minelor, potrivit cărora redevenţa urmează a se plăti trimestrial, fapt de altfel evidenţiat în expertiză, fiind deci, posibilă plata sumei de 202.442,579,88 Ron.

Pe de altă parte, recurenţii mai arată că urmărind cotele stabilite pentru redevenţe, în raport cu grupele de producţie medie, se poate constata că în raport de grupele de producţie medie, se poate constata că în realizarea expertizei s-a folosit un procent extrem de rezonabil, de 5 % (raportat la prevederile art. 186 din Decretul nr. 2294/1924 privind Legea minelor.

Atât recurenta SC P. SA cât şi recurenţii S.D.C. şi S.R.B. au depus note de şedinţă şi respectiv concluzii scrise.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin notificarea nr. 227 din 13 august 2001 depusă la B.E.J. R.R. şi completată prin actul nr. 27 din 11 februarie 2002 reclamanţii au solicitat măsuri reparatorii prin acţiuni la S.N.P. P. SA, pentru imobilul constituit din exploatarea petrolieră, conform actului dotai anexat notificării şi care reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăieni comuna Boldeşti, judeţul Prahova, în întindere de 7027,37 mp şi 1/5 dintr-un punct de redevenţa asupra terenului situat în comuna Boldeşti judeţul Prahova, concesionat către Societatea A.R.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2005, sunt cuprinse în categoria imobilelor preluate în mod abuziv şi imobilelor naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi precum şi prin alte acte normative de naţionalizare.

Potrivit art. 1 pct. 7 din Legea nr. 119/1948 se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului, la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii enumerate, după criteriile indicate pentru fiecare categorie:

- întreprinderile din domeniul industriei petroliere şi de gaze naturale, enumerate în anexa nr. IV.

Anexa nr. 4 cuprinde lista întreprinderilor petroliere şi de gaze naturale, în care la poziţia 2 este menţionată Societatea A.R. Societate petrolieră.

Astfel, faţă de actele anexate de reclamanţi la notificările depuse, de dispoziţiile legale sus evocate, instanţa de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor juridice dintre părţi, prin raportare şi la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susţinerea recurentei SC P. SA legată de nemotivarea hotărârii instanţei de apel şi de existenţa unor motive străine de cauză, este de asemenea nefondată.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conţinut.

Or, din această perspectivă, este de reţinut că instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ.

Condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit.

Motivarea înseamnă de fapt încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul procedurilor generale şi abstracte ale unei legi, iar scopul ei este acela de a explica măsurile adoptate de instanţă.

Or, din perspectiva celor expuse, hotărârea instanţei de apel îndeplineşte cerinţele art. 261 C. proc. civ., motiv pentru care nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Expertiza efectuată în cauză a avut în vedere şi procesul verbal întocmit la 9 octombrie 2007 şi semnat de reprezentanţii exploatării petroliere Boldeşti - Scăieni, judeţul Prahova, reprezentantul Primăriei şi al reclamanţilor prin care s-au reidentificat sondele cu 668 şi 851 Boldeşti.

De altfel, din procesul verbal sus menţionat rezultă că o identificare faptică a mai fost efectuată şi la 24 octombrie 2002 când s-a şi încheiat un proces verbal între aceleaşi părţi.

Expertiza efectuată în cauză de către expert A.I., clarifică situaţia redevenţei de 1/5, care aşa cum este explicată de expert se calculează anual şi nu trimestrial dosarul instanţei de apel vol. II şi care a fost calculată de expert la suma de 50.610.644,97 Ron.

Or, faţă de concluziile expertizei finalizate prin actul depus la dosar, susţinerile recurenţilor reclamanţi sunt nefondate.

Faţă de cele expuse, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., urmează a fi respinse atât recursul pârâtei SC P. SA cât şi a reclamanţilor, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de contestatorii S.D.C. şi S.R.B. şi de pârâta SC P. SA împotriva deciziei nr. 446/ A din 6 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 366/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE...		ICCJ. Decizia nr. 299/2010. Civil. Pretenţii. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: