ICCJ. Decizia nr. 3336/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3336/2010
Dosar nr. 1937/252/2008
Şedinţa publică din 28 mai 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 iulie 2008 pe rolul Judecătoriei Lugoj, reclamantul A.C.E. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor Consiliul Local al Municipiului Lugoj şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti la plata sumei de 300.000 dolari reprezentând despăgubiri pentru degradarea imobilului proprietatea sa, situat în Lugoj, str. T., înscris în CF xxx Lugojul Român, nr. top qqq - zzz/a/l.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Prin întâmpinarea formulată, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş în reprezentarea Ministerului Economiei şi Finanţelor a invocat excepţiile netimbrării acţiunii, a necompetenţei materiale a Judecătoriei Lugoj şi a lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.
Tot pe cale de întâmpinare, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Lugoj a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1787 din 06 octombrie 2008, în raport la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Judecătoria Lugoj a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Învestit cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa civilă nr. 512/PI din 30 ianuarie 2009, Tribunalul a respins cererea reclamantului.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că imobilul i-a fost restituit reclamantului în baza Legii nr. 10/2001, în cuprinsul dispoziţiei de restituire menţionându-se că bunul se găseşte într-o stare avansată de degradare potrivit procesului-verbal de constatare a stării de fapt din 23 august 2002.
Art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 consacră răspunderea deţinătorului imobilului supus restituirii în natură pentru distrugerile şi degradările nemişcătorului, dar numai dacă acestea au fost cauzate după intrarea în vigoare a legii şi până la momentul predării efective către persoana îndreptăţită. Or, cum în cauză distrugerile s-au produs anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cererea reclamantului nu poate fi primită.
Împotriva sentinţei a declarat apel nemotivat reclamantul care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Examinând apelul prin prisma dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., art. 295 alin. (1) C. proc. civ., prin Decizia civilă nr. 197 din 30 iunie 2009, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Imobilul a fost restituit în natură, în baza Legii nr. 10/2001, către reclamant, iar prin procesul-verbal din 23 august 2002 încheiat în baza art. 42 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la acea dată) s-a constatat starea de degradare în care se găsea imobilul la data restituirii.
Nu se contestă interpretarea dată în primă instanţă dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea 10/2001, interpretare potrivit cu care deţinătorul imobilului este răspunzător pentru distrugerile şi degradările cauzate imobilelor ce fac obiect al legii numai după intrarea în vigoare a acesteia şi până în momentul predării efective către persoana îndreptăţită.
Se arată însă că norma sus-menţionată reglementează limitativ situaţia recuperării pagubelor cauzate între cele două momente, cel al intrării în vigoare a legii şi cel al predării efective către persoana îndreptăţită.
Această reglementare, prevăzută în favoarea persoanelor îndreptăţite stabileşte obligaţia legală a deţinătorului imobilului în sensul despăgubirii fostului proprietar şi are menirea de a-l determina pe deţinător să manifeste diligenţă în folosirea imobilului notificat, pentru a evita obligarea sa la despăgubiri odată cu restituirea bunului.
Pe calea cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a solicitat despăgubiri exclusiv în condiţiile acestui text de lege ci, invocând faptul că de la data preluării imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 şi până în prezent, acesta s-a degradat continuu, şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., respectiv pe normele generale ce reglementează răspunderea civilă delictuală.
Contrar celor reţinute de tribunal, nu rezultă din vreun înscris că degradările s-au produs numai anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Reclamantul a arătat (generic) că imobilul s-a degradat de la data preluării de către stat (31 iulie 1986) şi până în prezent (23 iulie 2008 - data introducerii cererii de chemare în judecată), iar în Decizia nr. 3005 din 23 mai 2006 se menţionează că imobilul se afla la data formulării cererii de restituire (deci ulterior intrării în vigoare a legii) într-o avansată stare de degradare.
Rezultă, astfel, că reclamantul solicită despăgubiri pentru degradări produse în perioade de timp supuse unor reglementări distincte: perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (supusă dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ.) şi perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a legii şi cel al predării efective a imobilului (supusă dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001).
Reţinând pentru a respinge cererea de chemare în judecată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără a-şi întemeia concluziile pe vreun mijloc de probă şi în contradicţie cu susţinerile reclamantului, prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, pronunţând o sentinţă ce urmează a fi desfiinţată cu trimitere spre rejudecare.
Instanţa de apel a dispus ca, în rejudecare, instanţa de trimitere să aibă în vedere considerentele mai sus arătate şi să se pronunţe asupra excepţiilor invocate de pârâţi.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, citat în cauză în calitate de reprezentant al pârâtului Statului Român în baza mandatului şi delegaţiei de reprezentare din 21 iulie 2009.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.:
1. Recurentei nu i-a fost comunicată cererea de apel şi motivele acestuia, fiind astfel încălcat dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii.
2. Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant legal al Statului Român nu are calitate procesuală pasivă în cauză şi, prin urmare, nu poate fi obligat la acordarea de despăgubiri, de vreme ce imobilul nu s-a degradat din culpa acestuia.
Instanţa de apel a desfiinţat hotărârea Tribunalului Timiş şi a obligat prima instanţă să se pronunţe asupra celor două perioade de timp în considerentele deciziei, modificând astfel cererea de chemare în judecată.
Instanţa de fond în mod temeinic şi legal a reţinut că singurul temei legal aplicabil în cazul solicitării despăgubirilor pentru imobilul degradat este art. 41 din Legea nr. 10/2001 şi reclamantul nu a depus nici un document din care să rezulte că degradările au avut loc după intrarea în vigoare a acestui act normativ şi până la momentul predării bunului.
Ca atare, tribunalul a intrat în cercetarea fondului, nefiind aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) din C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
l. Într-adevăr, potrivit art. 289 alin. (2) C. proc. civ. "preşedintele va dispune să se comunice intimatului, o dată cu citaţia, o copie de pe cererea şi de pe motivele de apel (...)."
În cauză, însă, apelantul-reclamant a formulat cererea de apel fără a indica şi motivele de apel pe care se întemeiază calea de atac declarată, astfel încât dispoziţiile art. 289 alin. (2) C. proc. civ. nu au fost incidente în cauză.
Curtea de Apel a făcut aplicarea prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care în cazul "în care apelul nu se motivează (...), instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă."
Întrucât, în lipsa motivării apelului, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, instanţa de apel a avut în vedere în soluţionarea cauzei, susţinerile şi apărările invocate de părţi în primă instanţă, pe care acestea le cunoşteau din desfăşurarea primei faze procesuale a litigiului, nu a existat o încălcare a principiului contradictorialităţii şi al respectării dreptului la apărare, aşa cum, în mod neîntemeiat, se susţine prin recursul declarat.
2. Nu este întemeiată nici critica prin care recurentul pretinde că instanţa de apel, prin îndrumările date tribunalului pentru rejudecarea cauzei, a modificat cererea de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins acordarea de despăgubiri pentru degradarea imobilului, proprietatea sa, arătând că aceste degradări s-au produs de la data preluării bunului de către stat - prin Decizia nr. 2255 din 31 iulie 1986 emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974 - şi până la data promovării cererii de chemare în judecată, temeiul de drept invocat fiind dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Prin urmare, întrucât Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare pe parcursul perioadei scurse de la data preluării imobilului de către stat şi până la restituirea sa către reclamant în temeiul acestui act normativ, în mod corect instanţa de apel a concluzionat că reclamantul solicită despăgubiri pentru degradări produse în perioade de timp supuse unor reglementări distincte: perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (supusă dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ.) şi perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a Legii şi cel al predării efective a imobilului (supusă dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001).
Această concluzie nu se bazează pe o modificare a cererii de chemare în judecată, obiectul său rămânând neschimbat, ci are la bază verificarea normelor legale incidente în raport de pretenţiile formulate de reclamant şi de perioada de timp în care au fost produse pretinsele prejudicii.
Prin urmare, faţă de această delimitare corectă a dispoziţiilor legale incidente, în raport de aplicarea lor în timp, în mod legal instanţa de apel a reţinut că nu numai prevederile art. 41 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente în cauză.
Pentru perioada anterioară intrării în vigoare a acestei legi, litigiul rămâne supus legii generale în materie delictuală reprezentată de prevederile art. 998 - 999 C. civ.
Cum prima instanţă a considerat, în lipsa oricăror precizări în acest sens din partea petentului, că acesta solicită acordarea de despăgubiri pentru degradări şi distrugeri ale imobilului produse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi a concluzionat, fără a administra dovezi, că toate degradările şi distrugerile s-au produs anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, cum pretenţiile reclamantului pentru perioada de timp anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu au fost analizate de tribunal, în mod corect instanţa de apel a apreciat că fondul litigiului nu a fost cercetat şi a făcut aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Pe de altă parte, contrar celor susţinute prin motivele de recurs, Curtea de Apel nu putea da o dezlegare asupra calităţii procesual pasive în cauză, întrucât stabilirea calităţii procesual pasive în raportul dedus judecăţii este condiţionată de determinarea prealabilă a producerii prejudiciului, şi a perioadei de timp în care acesta a avut loc, aspecte care urmează a fi stabilite în primă instanţă de tribunal.
Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva Deciziei nr. 197 din 30 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3351/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3204/2010. Civil → |
|---|
