ICCJ. Decizia nr. 3351/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3351/2010
Dosar nr. 41942/3/2007
Şedinţa din 28 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 66 din 16 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes şi a respins cererea formulată de reclamanta SC "G.P." SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, ca lipsită de interes.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că asupra excepţiei lipsei de interes, ce a fost soluţionată cu prioritate, în raport de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum era în vigoare la data introducerii acţiunii - 27 noiembrie 2007, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8 din lege, precum şi orice persoană interesată care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii. În acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile de stabilire a cuantumului acestora.
Tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanţă, prevăzându-se în mod imperativ faptul că în urma primirii rezultatului expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî. Despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare de cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.
Din aceste dispoziţii legale, instanţa a apreciat că rezultă necesitatea existenţei unui raport juridic premergător soluţionării contestaţiei, respectiv stabilirea despăgubirii de către expropriator şi comunicarea ofertei de despăgubire, şi ulterior, comunicarea acordului persoanei expropriate în vederea încasării despăgubirii, pe de o parte, sau pe de altă parte, comunicarea faptului că persoana expropriată nu este de acord cu despăgubirea stabilită, situaţie în care se procedează la consemnarea sumei stabilite ca despăgubire, care nu va mai putea fi ridicată decât în baza documentelor prevăzute limitativ de lege (art. 8 din Legea nr. 184/2008).
În prezenta cauza, prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 58 din 29 octombrie 2007 a fost stabilită o sumă pentru terenul expropriat aparţinând reclamantei, acordarea despăgubirii aferente efectuându-se prin consemnare, întrucât prin cererea formulată la data de 23 martie 2007, aflată la dosar, reclamanta a declarat în mod expres că nu este de acord cu oferta şi condiţiile exproprierii.
Prin urmare, în termenul legal, reclamanta a contestat cuantumul despăgubirii stabilite, cerere ce a fost judecată potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.
Pe parcursul judecării cauzei, reclamanta a dat declaraţia autentificată din 05 ianuarie 2009, în care, ca efect al obligaţiei instituite prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004, publicată în M. Of. nr. 740/31.10.2008, a declarat că este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro pe mp, conform hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, emise în baza Legii nr. 198/2004, H.G. nr. 681/2007 şi H.G. nr. 428/2008, acordate pentru exproprierea unui număr de 22 terenuri situate în intravilanul Mogoşoaia, judeţul Ilfov, pe tarlaua 605, conform tabelului redactat în cuprinsul declaraţiei, tabel ce include şi terenul în litigiu.
Prin aceeaşi declaraţie, reclamanta a arătat că renunţă la judecată în dosarele arătate în tabel, având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor precum şi la drepturile ce rezultă din hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte cauze, respectiv Dosarele nr. 41939/3/2007 şi 41943/3/2007.
Tribunalul a apreciat că această renunţare la judecată, chiar dacă a fost dată în forma autentică nu poate fi avută în vedere, întrucât reclamanta nu a înţeles să o invoce în fata instanţei, declaraţia autentificată fiind depusă de pârât, şi nici renunţarea la drepturile rezultate din alte hotărâri, întrucât nu poate fi analizată decât de instanţa care a pronunţat acele hotărâri, reclamanta "revocând" această renunţare prin intermediul altei declaraţii, precum şi în faţa instanţei.
Prin adresa din 08 ianuarie 2009 emisă de C.B. SA - Agenţia Lipscani, comunicată către G.N.A.D.N.R. SA s-a confirmat că sumele stabilite ca despăgubiri şi consemnate pe numele reclamantei în calitate de persoană expropriată, au fost deblocate şi transferate societăţii reclamante la data de 08 ianuarie 2009. Încasarea sumei stabilite ca despăgubire în prezenta cauză fiind confirmată şi de către reclamantă.
Ulterior, reclamanta a dat o nouă declaraţie din 07 ianuarie 2009 prin care a arătat că nu renunţă la judecată în dosarele din tabelul întocmit în cuprinsul declaraţiei, că nu renunţă la drepturile ce rezultă din cele două dosare arătate, şi că nu este de acord cu cuantumul despăgubirii, declaraţia autentificată din 05 ianuarie 2009 fiind nulă şi pe cale de consecinţă, a înţeles să revoce renunţarea la judecată şi la drepturi.
Tribunalul a stabilit ce efecte a produs declaraţia autentificată din 5 ianuarie 2009, cu menţiunea arătată mai sus cu privire la renunţarea la judecată şi la drepturi.
Astfel, a constatat că această declaraţie a fost dată "ca efect al obligaţiei instituite prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008", dispoziţii potrivit cărora despăgubirea consemnată va fi eliberată în baza cereri formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţie autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii.
Prin urmare, dacă Legea nr. 198/2004 nu reglementa această ultimă posibilitate, tribunalul a constatat că prin legea de modificare s-a prevăzut posibilitatea acceptării cuantumului despăgubirii chiar anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, cu condiţia de a fi exprimată printr-o declaraţie autentică.
Or, reclamanta a acceptat cuantumul despăgubirii stabilite prin hotărârea contestată în cauză, declaraţia autentică ce a produs efecte prin primirea sumei consemnate, şi în lipsa căreia suma nu ar fi putut fi încasată de către reclamantă până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile în prezenta cauză, fiind lipsită de relevanţă declaraţia de renunţare la judecată şi respectiv "revocarea" acestei renunţări.
Aşa fiind, tribunalul a apreciat că interesul reclamantei în soluţionarea contestaţiei formulate, interes care trebuie să subziste pe tot parcursul procesului, nu mai îndeplineşte condiţiile obligatorii, respectiv pe aceea de a fi legitim şi de a fi actual.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelanta SC "G.P." SRL, criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, respectiv în mod greşit a fost admisă excepţia lipsei de interes dat fiind faptul că interesul procesual este legitim, actual şi despăgubirea primită nu este dreaptă.
Prin Decizia civilă nr. 480A din 12 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC "G.P." SRL împotriva Sentinţei civile nr. 66 din 16 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Compania de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA de sub Autoritatea Ministerului Transporturilor.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate motivele de apel formulate de reclamantă, întrucât în mod corect prima instanţă a constatat că este întemeiată excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii în condiţiile în care aceasta a încasat, după formularea cererii, sumele stabilite ca despăgubiri pentru terenul expropriat, cuantum stabilit prin hotărârea contestată.
Faptul că reclamanta a încasat despăgubirea a rezultat din adresa din 8 ianuarie 2009 emisă de C.B. SA - Agenţia Lipscani, aspect confirmat şi prin motivele de apel depuse în faţa Curţii de Apel.
S-a mai reţinut că în conformitate cu Legea nr. 198/2004, reclamanta a dat o declaraţie autentică la data de 5 ianuarie 2009 în baza căreia a încasat despăgubirile, astfel încât interesul acesteia în soluţionarea contestaţiei nu mai este legitim şi actual.
Împotriva deciziei respective, la data de 26 noiembrie 2009, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC "G.P." SRL Bucureşti, criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând casarea acesteia cu consecinţa trimiterii cauzei la prima instanţă, în vederea soluţionării pe fond a cererii formulate, având ca obiect despăgubiri decurgând din expropriere.
Prin motivele de recurs s-au invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinându-se faptul că instanţa de apel nu şi-a întemeiat în drept decizia recurată, presupunerile şi extrapolările doctrinei sau jurisprudenţei neputând constitui un asemenea temei; în mod greşit s-a considerat ca fiind o cerere legală declaraţia autentificată din data de 5 ianuarie 2009, care însă a fost revocată pe data de 7 ianuarie 2009, în condiţiile în care în mod constant a subliniat faptul, prin toate actele procesuale îndeplinite, că voinţa sa a fost aceea de a continua judecata; decizia recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-au arătat următoarele critici:
1. Consemnarea valorii minime acordate de stat reprezintă o despăgubire parţială, astfel încât nu poate valora o despăgubire prealabilă, întrucât au fost lipsiţi de folosinţa banilor. Pentru acest motiv şi pe fondul crizei economice, coroborate cu o acută nevoie de numerar au început demersurile pentru eliberarea sumelor consemnate, iar în cursul acestor demersuri au fost forţaţi să declare că renunţă la o serie de drepturi, fapt ce rezultă din corespondenţa purtată cu expropriatorul.
2. Declaraţia autentificată din 5 ianuarie 2009 este lipsită de efecte juridice sub mai multe aspecte în ceea ce priveşte revocarea actului juridic unilateral, a succesiunii actelor şi în privinţa interesului.
Astfel, s-a arătat că nu există nicio normă juridică care să interzică revocarea declaraţiei din data de 5 ianuarie 2009, revocare ce a avut loc pe data de 7 ianuarie 2009 şi abia apoi au fost ridicaţi banii, care trebuiau plătiţi de la început şi nu doar consemnaţi.
Sub acest aspect s-a arătat că în luna decembrie a anului 2007 asupra imobilului expropriat nu exista niciun litigiu, dată la care Legea nr. 198/2004 nu fusese modificată de Legea nr. 184/2008, prin consemnarea sumelor de bani expropriatorul procedând nelegal, nelegalitatea fiind oprită prin procedura efectului constând în încasarea sumei consemnate.
În ceea ce priveşte succesiunea actelor, s-a arătat că sumele consemnate au fost încasate după revocarea declaraţiei iniţiale şi după comunicarea către expropriator, iar interesul promovării acţiunii este actual şi evident, urmărindu-se obţinerea efectivă a unei despăgubiri corespunzătoare valorii bunului expropriat, şi nu o plată parţială.
S-a mai arătat că interesul a subzistat pe tot parcursul promovării şi susţinerii acţiunii, interes ce reiese şi din actul exproprierii şi dispoziţiile Legii nr. 33/1994, ale Constituţiei României prin art. 44 şi ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol Adiţional alături de prevederile art. 6 din aceeaşi Convenţie.
S-a mai arătat că cele două instanţe nu şi-au motivat în drept hotărârile pronunţate, iar recurenta-reclamantă are dreptul de a primi o justă despăgubire, ce reprezintă valoarea terenurilor expropriate.
Analizând recursul declarat de reclamantă din perspectiva criticilor formulate şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că este nefondat, şi-l va respinge, avându-se în vedere considerentele ce vor urma:
Astfel, în primul rând se va constata faptul că prin hotărârea primei instanţe, menţinută prin decizia atacată, acţiunea civilă în despăgubiri formulată de reclamantă a fost respinsă, pe excepţie, reţinându-se ca fiind întemeiată excepţia lipsei de interes a cererii promovate, motivat de faptul că au fost încasate despăgubirile consemnate, astfel încât motivele de recurs invocate vor fi analizate numai prin prisma acestei excepţii.
Ori, această excepţie a lipsei de interes a fost reţinută corect de către cele două instanţe, potrivit următoarelor considerente:
Interesul reprezintă o cerinţă necesară pentru existenţa dreptului la acţiune. Astfel spus, interesul conferă calitatea de parte.
Pentru a justifica sesizarea instanţei de judecată, interesul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii precum: să fie legitim, corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale, în sensul în care se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv, a unui interes ocrotit de lege, şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut; interesul să fie născut şi actual, trebuind să existe la data formulării cererii şi să subziste pe tot parcursul soluţionării acesteia.
Raportând aceste dispoziţii de ordin teoretic la datele speţei, cele două instanţe în mod corect au reţinut că atâta vreme cât reclamanta a încasat despăgubirile consemnate ce au decurs din actul exproprierii, interesul acesteia nu mai este legitim şi actual.
Aceasta întrucât, atunci când instanţa este învestită cu o cerere având ca obiect contestarea despăgubirilor stabilite de către expropriator prin hotărârea contestată, expropriatul poate reveni asupra deciziei de a contesta despăgubirile propuse, acceptând să primească suma stabilită, aşa cum s-a întâmplat în cauză.
Prin urmare, acceptarea de către intimată a ofertei de despăgubire propusă de către intimată a ofertei de despăgubire propusă de expropriator reprezintă un act unilateral de voinţă ce are drept consecinţă eliberarea sumelor stabilite ca despăgubire, iar prin încasarea acestora de către persoana îndreptăţită se stinge orice litigiu dintre părţi, legat de acest cuantum, conform prevederilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004.
Această manifestare de voinţă a contestatoarei, prin acceptarea sumei stabilite drept despăgubire, manifestare arătată pe parcursul soluţionării contestaţiei, face ca să nu mai subziste condiţia prealabilă a interesului, existentă la data promovării cererii, în ceea ce priveşte contestarea cuantumului despăgubirii stabilite prin hotărârea de expropriere - în condiţiile în care actul prealabil de acceptare a despăgubirii, reprezintă un act juridic unilateral şi irevocabil, atâta vreme cât despăgubirile au fost încasate.
Se poate spune în acest sens că oferta s-a întâlnit cu acceptarea, astfel încât, ulterior încasării despăgubirilor, acceptarea ofertei nu mai poate fi retractată.
O eventuală retractare, aşa cum s-a întâmplat în cauză, prin declaraţia autentificată din data de 7 ianuarie 2009, prin care s-a revocat declaraţia autentică iniţială de acceptare a ofertei despăgubirilor din data de 5 ianuarie 2009, nemaiputând să producă efecte juridice.
Pe de altă parte, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Legea nr. 198/2004, modificată prin Legea nr. 184/2008, nu reiese faptul că este permisă o plată parţială, pentru suma oferită ca despăgubire, pentru ca ulterior să se plătească o eventuală diferenţă stabilită în urma admiterii contestaţiei, situaţie ce ar putea justifica interesul recurentei în continuarea acţiunii.
În acelaşi timp, din interpretarea pe ansamblu a celor două legi menţionate, nu rezultă faptul că există posibilitatea revocării ulterioare a declaraţiilor de acceptare a sumei oferite de expropriator.
În consecinţă, Înalta Curte va reţine aplicabilitatea principiului irevocabilităţii actului juridic unilateral, cât şi lipsirea de efecte juridice, conform legii speciale, a revocării acceptării despăgubirilor propuse de expropriator, astfel încât se va constata că, prin acceptarea şi încasarea despăgubirilor provenind din expropriere reclamanta-recurentă este lipsită de interes în continuarea judecăţii, având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii.
Pe baza aceloraşi argumente, se va reţine faptul că prin decizia recurată, care a menţinut hotărârea primei instanţe, care a soluţionat cauza pe baza excepţiei lipsei de interes, nu au fost încălcate prevederile art. 44 din Constituţia României, ale art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la aceeaşi Convenţie.
Faţă de cele arătate, se constată că nu subzistă motivele de modificare invocate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.P. SRL împotriva Deciziei nr. 480 din 12 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3405/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3336/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
