ICCJ. Decizia nr. 3487/2010. Civil
| Comentarii |
|
I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 3487 din 3 iunie 2010
Prin cererea înregistrată la data de 6 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, petentul S.D.S.S.N.R. prin reprezentant legal C.M.E. a chemat în judecată pe intimata F.S.R. (FSR) şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună dizolvarea intimatei, întrucât aceasta funcţionează ilegal, cu încălcarea prevederilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 54/2003.
În motivarea cererii, petentul a arătat că Federaţia a fost constituită în anul 1991 sub incidenţa Legii nr. 54/1991 care prevedea în art. 42 alin. (2) că o federaţie se poate constitui din două sau mai multe sindicate din aceeaşi ramură de activitate sau profesie. Întrucât Legea nr. 54/1991 a fost abrogată expres prin art. 56 din Legea nr. 54/2003, intimata, prin structura sa efectivă de organizare şi funcţionare, încalcă dispoziţiile art. 41 alin. (2)din Legea nr. 54/2003 care prevăd că „două sau mai multe organizaţii sindicale constituite la nivelul unor unităţi diferite din aceeaşi ramură de activitate sau profesiune se pot asocia în vederea constituirii unei federaţii sindicale".
Intimata nu s-a aliniat prin statutul adoptat cerinţelor noilor prevederi legale în termenul de 90 de zile prevăzut de art. 55 din Legea nr. 54/2003 ceea ce face ca, în prezent, aceasta să funcţioneze în mod nelegal, motiv pentru care se solicită dizolvarea federaţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 469 din 1 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, s-au respins ca neîntemeiate atât excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea cererii, invocată de pârâta-intimată, cât şi acţiunea formulată de petentul S.D.S.S.N.R.
Sub aspectul excepţiei lipsei de interes în promovarea acţiunii, invocată de intimată, tribunalul a constatat că, în raport de motivele arătate prin cererea introductivă prin care se susţine că intimata ar funcţiona în prezent cu încălcarea unor dispoziţii constituţionale şi ale legii organice de constituire, fapt ce afectează interesul salariaţilor pe care îi reprezintă, dar şi siguranţa raporturilor juridice civile în care intimata ar putea fi parte, excepţia invocată este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor deduse judecăţii, Tribunalul a reţinut că, atâta vreme cât art. 41 alin. (2) din lege nu precizează că o condiţie premisă pentru înfiinţarea unei federaţii este ca organizaţiile sindicale ce o compun să facă parte din unităţi juridice diferite, ci numai din unităţi diferite, susţinerile petentului sunt nefondate şi exced textul de lege invocat.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel petentul S.D.S.S.N.R.
Prin decizia civilă nr. 563 din 05 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de petent şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis cererea şi a dispus dizolvarea F.S.R. şi efectuarea cuvenitelor menţiuni în Registrul special.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
F.S.R. a fost constituită sub imperiul Legii nr. 54/1991 în anul 1991, iar în art. 42 alin. (2) al acestei legi se prevedea că o federaţie se poate constitui din două sau mai multe sindicate, din „aceeaşi ramură” de activitate sau profesie.
Această lege a fost abrogată în mod expres prin art. 56 din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor care prevede că la data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, publicată în M.Of. nr. 164 din 7 august 1991, precum şi orice alte dispoziţii contrare.
Legea nr. 54/2003 conţine dispoziţii noi referitoare la constituirea federaţiilor sindicale, şi anume prin art. 41 alin. (2) se prevede că două sau mai multe organizaţii sindicale, constituite la nivelul unor „unităţi diferite" din aceeaşi ramură de activitate sau profesiune, se pot asocia pentru constituirea unei federaţii sindicale.
Aşadar, conform prevederilor legale în vigoare, Federaţia sindicală se poate constitui prin asocierea a două sau mai multe organizaţii sindicale, care fac parte din unităţi diferite, şi nu din aceeaşi unitate.
Pentru federaţiile sindicale deja existente, s-a acordat prin lege o perioadă de 90 de zile pentru intrarea în conformitate cu cerinţele noilor dispoziţii legale.
Conform art. 55 din Legea nr. 54/2003, în termen de 90 de zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial, organizaţiile sindicale „existente la data intrării în vigoare a prezentei legi” vor pune de acord statutele proprii cu prevederile acesteia.
În prezent, din componenţa federaţiei continuă să facă parte, cele patru organizaţii sindicale distincte, care sunt constituite însă la nivelul aceleiaşi unităţi, respectiv S.N.R. Astfel, cele patru sindicate care o compun, nu sunt constituite la nivelul unor unităţi diferite din aceeaşi ramură de activitate sau profesie, ci sunt constituite din patru subunităţi organizate după criteriul teritorial, şi care fac parte din aceeaşi unitate: S.N.R.
Interpretarea noţiunii de unitate, nu trebuie ruptă de contextul legilor organice în care a fost emisă şi Legea nr. 54/2003, fiind necesar să se ţină cont de ansamblul dispoziţiilor legale din materia legislaţiei muncii şi a sindicatelor.
Se impune astfel, a analiza sensul acestui concept, în contextul analizei dispoziţiilor legale privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială, legi în care, prin unitate se înţelege angajatorul - persoană juridică. Este necesară folosirea unui sens unitar al noţiunii de unitate, atât pentru codul muncii, cât şi pentru legea contractelor colective de muncă şi legea soluţionării conflictelor de muncă.
Astfel, în Legea nr. 130/1996 republicată, în art. 1 se prevede că persoanele juridice care angajează salariaţi, sunt denumite şi unităţi, iar în art. 3 se arată că negocierea colectivă la nivel de unitate, este obligatorie. Potrivit art. 14 al acestei legi, părţile contractului colectiv de muncă sunt patronul şi salariaţii, reprezentate după cum urmează: a) patronul, la nivel de unitate, de către organul de conducere al acesteia, iar la nivel de grup, grup de unităţi, de ramură şi la nivel naţional, de către asociaţiile patronale legal constituite şi b) salariaţii, la nivel de unitate, sunt reprezentaţi de către organizaţiile sindicale legal constituite, sau prin reprezentanţii aleşi ai salariaţilor.
În art. 19 al acestei legi se arată că la nivelul ramurilor de activitate ale economiei naţionale, fiecare organizaţie sindicală de tip confederativ şi fiecare asociaţie de unităţi, care sunt reprezentative la nivel naţional vor desemna o singură organizaţie sindicală, respectiv „asociaţie de unităţi reprezentativă” să participe la negocierea şi la încheierea contractelor colective de muncă.
În art. 20 se arată că, în fapt, contractul colectiv de muncă se poate încheia şi în „unităţile” în care nu există organizaţii sindicale sau acestea nu îndeplinesc condiţiile de reprezentativitate prevăzute de art. 18 alin. (2).
F.S.R. a negociat la nivel de unitate, şi nu la nivel de ramură de activitate, cuprinzând în componenţa sa, organizaţii sindicale constituite la nivelul aceleiaşi unităţi: S.N.R. şi nu la nivel de unităţi diferite, conform dispoziţiilor legale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs intimata F.S.R.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., se formulează următoarele critici de nelegalitate:
Petentul S.D.S.S.N.R. a învestit instanţa cu o cerere prin care solicită desfiinţarea Federaţiei Sindicatelor Radiocomunicaţii, invocând încălcarea de către intimată a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Legea 54/2003.
Într-adevăr, F.S.R. s-a înfiinţat sub imperiul Legii nr. 54/1991, care la art. 42 prevede: „Sindicatele au dreptul de a-şi constitui structuri proprii pe unitate, ramură, profesie sau teritoriu”.
Două sau mai multe sindicate din aceeaşi ramură de activitate sau profesie se pot asocia în vederea constituirii unei federaţii profesionale”.
În accepţiunea noii reglementări (Legea nr. 54/2003), textul capătă următoarea formulare: „Organizaţiile sindicale legal constituite se pot asocia după criteriul ramurii de activitate, al profesiunii sau după criteriul teritorial.
Două sau mai multe organizaţii sindicale constituite la nivelul unor unităţi diferite din aceeaşi ramură de activitate sau profesiune se pot asocia în vederea constituirii unei federaţii sindicale”.
Omiţându-se principiul fundamental al asocierii - şi anume criteriul ramurii de activitate, al profesiunii sau criteriul teritorial , - instanţa de apel (preluând interpretarea S.D.S.R.) schimbă sensul cuvântului de "unitate" utilizat de lege cu acela de unitate - entitate cu personalitate juridică, făcând o nouă împărţire, ruptă de realitate a structurii organizatorice a federaţiei.
Astfel, se ajunge paradoxal la concluzia că recurenta este o federaţie în a cărei componenţă intră „patru subunităţi...care fac parte din aceeaşi unitate”.
Instanţele judecătoreşti învestite să analizeze menţinerea structurii recurentei, ca si legalitatea înfiinţării acesteia, nu pot ignora un principiu fundamental al interpretării normelor juridice, potrivit căruia „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
Atâta vreme cât legea nu precizează, în cuprinsul art. 41 alin. (2) din Legea nr. 54/2003, ca o condiţie premisă pentru înfiinţarea unei federaţii faptul că organizaţiile sindicale care o compun să facă parte din unităţi juridice diferite, ci numai din unităţi diferite, nu se poate aprecia că voinţa legiuitorului este alta.
Or, prin prisma unei interpretări corecte a dispoziţiilor legale în materia constituirii federaţiilor, nu se poate ajunge decât la concluzia că F.S.R. funcţionează legal, sindicatele (părţi componente ale acesteia) aparţinând în fapt unor unităţi distincte, direcţii (la înfiinţare), sucursale (în prezent).
De altfel, este firesc ca mai multe sindicate din cadrul aceleiaşi entităţi juridice să se unească, tocmai pentru a nu se crea diferenţe între măsurile negociate de salariaţii aceleiaşi societăţi comerciale, dar membrii ai unor sindicate diferite. O concluzie contrară ar nesocoti dispoziţii legale (interpretându-le arbitrar), şi ar ignora scopul, efectele fireşti pe care le produce o normă legală în aplicarea ei.
Se solicită admiterea recursului, desfiinţarea deciziei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii formulată de S.D.S.S.N.R.
Printr-un memoriu depus ulterior, recurenta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în raport de prevederile art. 36 din Legea nr. 54/2003 potrivit cu care, calitate procesuală în cererea de dizolvare a organizaţiilor sindicale o au numai membrii organizaţiei sau delegaţii acesteia, petentul neîncadrându-se în nici una din aceste categorii. Se arată totodată că România, ca stat membru al Organizaţiei Internaţionale a Muncii are obligaţia de a se supune prevederilor internaţionale.
Intimatul S.D.S.S.N.R. a formulat întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În cuprinsul întâmpinării se arată că, prin prevederile art. 36 din Legea nr. 54/2003, legiuitorul a făcut trimitere la situaţia unei dizolvări voluntare, fără ca textul de lege să fie restrictiv şi să excludă alte forme de dizolvare cum este cea de drept, susţinută prin cererea de chemare în judecată. În plus, funcţionarea nelegală a intimatei vizează o nulitate absolută care poate fi invocată de orice persoană interesată.
În ceea ce priveşte recursul declarat, intimatul arată că acesta este nul pentru că nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate. Se susţine şi netemeinicia criticilor formulate cu motivarea că instanţei învestite cu înregistrarea F.S.R. nu i s-a adus la cunoştinţă că cele patru sindicate asociate în componenţa federaţiei fac parte din aceeaşi unitate (sentinţa civilă nr. 5/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti), că hotărârea judecătorească prin care instanţa a admis cererea F.S.R. de modificare a statului este lovită de dol şi că interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 este corectă, noţiunea de unitate fiind cea care rezultă din ansamblul dispoziţiilor legale aplicabile în această materie. Se arată, totodată, că admiterea cererii formulate nu ar însemna nerespectarea unor tratate internaţionale la care România este parte.
Prin încheierea pronunţată la termenul de judecată din data de 22 aprilie 2010, în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ.., Înalta Curte a admis cererea recurentei şi a dispus suspendarea executării deciziei recurate până la judecarea recursului, iar prin încheierea de la termenul de judecată din data de 06 mai 2010, a respins cererea formulată de intimatul-petent de revenire asupra acestei măsuri.
Deşi la termenul de judecată din data de 20 mai 2010, intimatul a formulat o nouă cerere de revenire asupra măsurii suspendării executării anterior dispuse, faţă de împrejurarea că la acel termen de judecată, instanţa a acordat cuvântul în cadrul dezbaterilor, rămânând în pronunţare asupra recursului, Înalta Curte a apreciat că nu se mai justifică soluţionarea acestei cererii, măsura suspendării fiind dispusă până la judecarea recursului.
Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârâtă cuprinde critici de nelgalitate cu privire la decizia pronunţată de instanţa de apel, ceea ce împiedică constatarea cererii de recurs, şi, analizând decizia recurată în limita acestor criticilor, constată următoarele:
Prin memoriul depus, recurenta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului S.D.S.S.N.R., invocând în susţinerea acestei excepţii dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 54 din 24 ianuarie 2003.
Analizând cu prioritate această excepţie, faţă de dispoziţiile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este nefondată, urmând a fi respinsă.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 54/2003, „organizaţiile sindicale se pot dizolva prin hotărârea membrilor sau a delegaţilor acestora, adoptată conform statutelor proprii.”
În cauză, însă, nu se solicită dizolvarea unei organizaţii sindicale. Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit dizolvarea unei federaţii sindicale, iar cauza cererii formulate a reprezentat-o funcţionarea ilegală a fundaţiei atrasă de încălcarea art. 41 alin. (2) din Legea nr. 54/2003, astfel încât excepţia invocată, astfel cum a fost întemeiată, nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte fondul recursului, Înalta Curte constată următoarele:
F.S.R. a fost înregistrată ca persoană juridică prin sentinţa civilă nr. 4/1991 a Tribunalului Bucureşti, fiind înscrisă în registrul special al acestei instanţe. Federaţia cuprinde în structura sa patru organizaţii sindicale, respectiv S.L.D.R.T.V. Bucureşti, S.L.D.R.T.V. Cluj, S.L.D.R.T.V. Iaşi şi S.L.D.R.T.V. Timişoara, fiecare din această organizaţie sindicală fiind, la rândul său, înregistrată ca persoană juridică în baza unei hotărâri judecătoreşti.
Petentul susţine funcţionarea ilegală a federaţiei, solicitând dizolvarea ei pentru încălcarea art. 41 alin. (2) din Legea nr. 54/2003.
La data înfiinţării Federaţiei, legea în vigoare – Legea nr. 54/1991 – prevedea la art. 42 că „două sau mai multe sindicate din aceeaşi ramură de activitate sau profesie se pot asocia în vederea constituirii unei federaţii profesionale.
Acest act normativ a fost expres abrogat prin art. 56 al Legii nr. 54/2003. Totodată, legea nouă aplicabilă în materie, a prevăzut că „două sau mai multe organizaţii sindicale constituite la nivelul unor unităţi diferite din aceeaşi ramură de activitate sau profesiune se pot asocia în vederea constituirii unei federaţii sindicale”.
Pornind de la interpretarea ce ar trebui dată, în opinia reclamantului, noţiunii de „unitate” folosită de legiuitor în cuprinsul textul de lege menţionat, prin cererea de chemare în judecată se susţine că F.S.R. funcţionează ilegal, fiind constituită din organizaţii sindicale din aceeaşi unitate, respectiv S.N.R., iar nu din unităţi diferite în sensul noii legi a sindicatelor. Cum, susţine reclamantul, recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 55 din Legea 54/2003 şi anume aceea de a-şi pune de acord statutul propriu cu prevederile noii legi, sancţiunea care intervine este dizolvarea, urmând ca aceasta să fie constatată prin hotărâre judecătorească.
Pretenţiile petentului au fost în mod greşit apreciate ca fiind fondate prin decizia pronunţată de instanţa de apel.
Într-adevăr, potrivit art. 55 din Legea nr. 54/2003, în termen de 90 de zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial, „organizaţiile sindicale” existente la data intrării în vigoare a legii vor pune de acord statutele proprii cu prevederile acesteia.
Textul invocat de petent are în vedere, aşa cum în mod expres o dispune, „organizaţiile sindicale”, pentru aceste subiecte de drept, legiuitorul instituind obligaţia de a-şi pune de acord statutele proprii cu prevederile noii legi. Legiuitorul nu face însă referire la federaţiile sindicale, subiecte de drept distincte de organizaţiile sindicale care le compun şi, prin urmare, aplicarea în cauză a textului de lege unui subiect de drept pe care norma legală nu-l vizează ar excede voinţei legiuitorului.
În plus, aplicarea prevederilor menţionate anterior în ceea ce priveşte o federaţie sindicală ar fi una nelegală şi pentru că, aşa cum susţine şi recurenta prin motivele de recurs, F.S.R. funcţionează legal.
În interpretarea pe care petentul o propune noţiunii de unitate din cuprinsul art. 41 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 (interpretare însuşită de instanţa de apel), aplicarea prevederilor art. 55 din acelaşi act normativ, respectiv adaptarea statului federaţiei la noile prevederi legale, nu ar fi realizabilă. Admiţând că organizaţiile sindicale ce compun F.S.R. ar funcţiona, aşa cum susţine reclamantul, la nivelul unei singure unităţi şi având în vedere că noile reglementări impun condiţia ca o federaţie sindicală să fie formată din două sau mai multe organizaţii sindicale constituite la nivelul unor unităţi diferite, pentru recurentă nu ar exista posibilitatea adaptării statului. Interpretarea propusă de reclamant şi îmbrăţişată de instanţa de apel ar determina dizolvarea federaţiei pentru imposibilitatea de plano a acesteia de a respecta prevederile art. 55 din Legea nr. 54/2003, ar conduce la situaţia la care federaţia sindicală să nu mai poată exista ca subiect de drept. Aceasta deoarece nu există posibilitatea ca federaţia să-şi păstreze actuala componenţă sub aspectul organizaţiilor sindicale ce o compun şi, în acelaşi timp, să-şi adapteze statutul pentru respectarea prevederilor art. 41 alin. (2) din Lege, în sensul dat de instanţa de apel acestor din urmă norme legale.
Prin urmare, dacă ar fi respectată obligaţia de a-şi adapta statutul noilor prevederi legale şi dacă aceste prevederi legale ar fi interpretate în sensul că o federaţie poate fi alcătuită din organizaţii sindicale constituite la nivelul unor unităţi juridice distincte, atunci pentru recurenta F.S.R. nu ar exista decât posibilitatea dizolvării, actuala sa compunere nefiind conformă noilor reglementări în interpretarea dată de instanţa de apel acestora, sau obligaţia de a atrage în compunerea sa cel puţin o nouă organizaţie sindicală, constituită la nivelul unei alte unităţi cu personalitate juridică.
Aceste modalităţi de respectare a prevederilor legale nu pot fi primite, ele atrăgând încălcarea unor principii de drept şi fiind contrare scopului urmărit de legiuitor.
Astfel, nu se poate admite că intenţia legiuitorului a fost aceea ca, de la intrarea în vigoare a noii legi, toate federaţiile sindicale care nu sunt formate din organizaţii sindicale constituite la nivelul unor unităţi cu personalitate juridică diferite, să fie dizolvate.
Recurenta a dobândit personalitate juridică în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ale cărei efecte nu pot fi înlăturate prin instituirea unor condiţii noi de acordare a personalităţii juridice, care nu erau legal reglementate la data pronunţării acelei hotărâri judecătoreşti.
În plus, dreptul la asociere al subiectelor de drept care compun federaţia, reglementat constituţional şi respectat prin hotărârea judecătorească de înfiinţare a federaţiei nu poate fi încălcat prin obligarea federaţiei la dizolvare sau obligarea organizaţiilor sindicale ce o compun la asociere cu alte organizaţii sindicale în situaţia în care, la data constituirii federaţiei o astfel de asociere nu s-a dorit şi nici nu era legal obligatorie.
Legea trebuie interpretată în sensul aplicării sale şi, în respectarea în cauză a acestui principiu precum şi a aceluia al interpretării sistematice a dispoziţiilor legale, trebuie admis că prevederile art. 41 din Legea nr. 54/2003 care instituie condiţii de fond pentru constituirea unei federaţii sindicale, indiferent de interpretarea dată noţiunii de unitate din cuprinsul alin. (2) al articolului, sunt aplicabile acelor federaţii care doresc să dobândească personalitate juridică după intrarea în vigoare a Legii nr. 54/2003. Tocmai de aceea, art. 42 prevede în continuare, condiţiile formale pe care federaţiile constituite conform art. 41 din lege trebuie să le îndeplinească pentru a dobândi personalitate juridică, iar nu pentru a-şi continua activitatea, excluzând astfel federaţiile sindicale care au dobândit deja personalitate juridică până la intrarea în vigoare a legii. Adaptarea statutelor existente la noile prevederi legale, obligaţie reglementată prin art. 55 din Lege, nu poate avea ca obiect decât acele prevederi statutare care pot fi modificate fără ca prin aceasta să fie afectată existenţa subiectului de drept căruia, prin hotărâre judecătorească anterioară, i s-a recunoscut personalitatea juridică.
De aceea, interpretarea prevederilor art. 41 alin. (2) şi art. 55 din Legea nr. 54/2003, în sensul reţinut de instanţa de apel nu este legală în cazul recurentei, federaţie sindicală a cărei personalitate juridică a fost acordată prin hotărâre judecătorească anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Susţinerile formulate de intimat prin întâmpinare vizând viciile hotărârii prin care a fost înregistrată F.S.R. şi ale hotărârilor prin care au fost admise cererile de modificare a statutului, nu pot fi primite, ele putând fi invocate numai în căile de atac exercitate împotriva respectivelor hotărâri.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.. şi art. 49 C. proc. civ. Înalta Curte a admis recursul declarat şi cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentei, iar în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., a modificat decizia recurată în sensul că a respins apelul declarat de S.D.S.S.N.R. împotriva sentinţei civile nr. 469 din 1 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., intimatul reclamant S.D.S.S.N.R. a fost obligat la plata sumei de 30.555 lei, cheltuieli de judecată către recurenta pârâtă F.S.R., reprezentând onorariul de avocat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3685/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1358/2010. Civil → |
|---|
