ICCJ. Decizia nr. 1358/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1358/2010
Dosar nr. 1552/36/2008
Şedinţa publică din 2 martie 2010
Deliberând, asupra recursului de fată, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele.
1. Instanţa de fond. Tribunalul Constanţa prin sentinţa civilă nr. 1836 din 15 noiembrie 2005 a admis contestaţia formulată de C.M., a anulat dispoziţia nr. 677 din 7 martie 2005 emisă de primarul Municipiului Constanţa şi a obligat pârâtul să emită o dispoziţie motivată asupra notificării nr. 19 din 21 mai 2001 prin acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii ori prin propunerea acordării unor despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobilul teren în suprafaţă de 404,03 situat în Mamaia lot 9, careu 30.
În motivarea acestei sentinţe s-a reţinut în esenţă că tatăl reclamantului, C.G. (conform certificatului de moştenitor 240/1954) a cumpărat prin act transcris sub nr. 8081/1936 la Grefa Tribunalului Constanţa suprafaţa de 404,03 mp lotul 9 careul 30 din staţiunea Mamaia judeţul Constanţa, pentru vânzare fiind achitat integral vânzătorului, Primăria municipiului Constanţa.
Ca urmare, actul translativ de proprietate nu a fost încheiat în baza Deciziei 25 din 30 noiembrie 1905 a Consiliului Comunal, cum s-a reţinut în referatul care a fundamentat dispoziţia contestată ci în anul 1936 iar la îndeplinirea termenului de 4 ani stabilit pentru ridicarea edificiului, nu a mai fost posibilă construcţia datorită contextului politic, fapt atestat şi în Decizia emisă de fostul Sfat Popular al oraşului Constanţa la 24 octombrie 1958.
S-a constatat astfel că osebit de obligativitatea în conformitate cu dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ., a constatării pe cale jurisdicţională a rezoluţiunii contractului, această încetare a efectelor contractului, fie că este dispusă fie că este constatată de către instanţă, nu poate opera decât în măsura în care partea interesată nu invocă în procedura jurisdicţională, impedimente obiective, ca în cazul forţei majore, care să facă inoperantă incidenţa clauzei rezolutorii.
S-a constatat, în mod egal că situaţia juridică prezentă a imobilului (teren ocupat de căi de circulaţie şi zone de acces către spaţiile hoteliere din Mamaia) nu mai face posibilă restituirea acestuia în natură şi ca urmare, anulându-se dispoziţia, a fost obligat primarul municipiului Constanţa să emită o nouă dispoziţie motivată în sensul acordării în compensare a altor terenuri sau servicii ori acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
2. Instanţa de apel.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 73/C din 16 aprilie 2006 a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa 1836/2005 şi a respins contestaţia de nefondată.
S-a apreciat că în speţă nu se poate reţine preluarea abuzivă a terenului, potrivit condiţiei impuse de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece autorul petentului nu şi-a respectat obligaţia contractuală de a ridica în termen de 6 ani, cu consecinţa rezilierii de plin drept a contractului prin efectul acestui pact comisoriu de gradul IV care operează de plin drept fără a fi nevoie de punere în întârziere şi de intervenţia justiţiei, ca o excepţie de la prevederile art. 1021 C. civ.
Nu s-a primit apărarea intimatului reclamant în sensul că autorul lui a fost împiedicat să construiască datorită intervenţiei războiului şi Legii zonelor militare şi Regulamentului de aplicare a acesteia, pe considerentul că legea amintită nu interzicea efectuarea lucrărilor de construcţii ci impunea obţinerea unui acord al Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului Aerului şi Marinei, în cauză intimatul neprezentând dovada conform art. 1169 C. civ. că autorul său a solicitat autorizaţia de construcţie în condiţiile speciale de război.
Decizia a fost completată prin Decizia 111/C din 14 iunie 2006 a aceleiaşi instanţe cu includerea în dispozitivul deciziei 73/C/2006 a obligaţiei intimatului reclamant la plata sumei de 400 lei cheltuieli de judecată către pârât.
3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin sentinţa civilă 5178 din 25 iunie 2007 a admis contestaţia în anulare formulată de contestator C.M. împotriva deciziei 10041 din 7 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (prin care s-a respins recursul împotriva deciziei 111/C din 14 iunie 2006 a Curţii de Apel Constanţa de completare a dispozitivului deciziei 73/C/2006 şi rejudecând recursul a casat Decizia 73/C/2006 a Curţii de Apel Constanţa şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
In motivarea deciziei s-a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat numai pe recursul declarat împotriva deciziei de completare a dispozitivului ignorând cererea de recurs, existentă în dosar la fila 6, şi împotriva deciziei 73/C/2006.
S-a casat Decizia Curţii de Apel cu îndrumarea să se completeze probele cât priveşte vinovăţia autorului reclamantului în nerealizarea construcţiei şi pentru identificarea imobilului revendicat.
4. Instanţa de rejudecare a apelului.
Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă 168/C din 22 iunie 2009 rejudecând apelul a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot contestaţia ca nefondată şi a obligat pe intimatul reclamant la 357 lei cheltuieli de judecată.
S-a apreciat că manifestarea de voinţă a creditorului de a face efectivă sancţiunea rezoluţiunii contractul s-a exprimat prin Decizia 22043/1958, decizie care nu constituie un act abuziv de naţionalizare ci reprezintă doar manifestarea de voinţă a Primăriei Constanţa de a da eficienţă pactului comisoriu şi de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu ca urmare a rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumparare. S-a mai reţinut că în perioada cuprinsă între momentul încheierii actului de vânzare, 1936 şi anul 1941, când a izbucnit războiul, reclamantul nu a făcut dovada vreunui demers pentru obţinerea unei autorizaţii necesare edificării unei construcţii. După terminarea războiului, Primăria Constanţa prin deciziunea 15493 din 21 noiembrie 1945 a aprobat prelungirea termenului de construcţie până la 1 decembrie 1947.
S-a apreciat că dacă pentru perioada 1941- 1945 neexecutarea obligaţiei nu este culpabilă proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forţă majoră să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, clauza de înlăturare a răspunderii nu mai subzistă în perioada de până la apariţia deciziei 22048/1958 prin care vânzătorul şi-a manifestat voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu de gradul IV.
La solicitarea instanţei de a se produce de către Primăria Constanţa a dovezilor de achitare a preţului (copie de pe chitanţa 10568 din 8 decembrie 1937) prin care s-a achitat suma de 8528 reprezentând ultima rată din preţ, Primăria a comunicat că nu deţine documentul solicitat şi nici autorizaţia de construire pe perioada 1936 – 1946.
Lipsa acestor documente s-a apreciat ca irelevantă în raport de inserarea în contract a unui pact comisoriu de gradul IV, care are ca efecte rezoluţiunea de plin drept fără a mai fi necesară intervenţia instanţei, şi în lipsa vreunei obligaţii din partea vânzătorului a cărei neîndeplinire să aibă drept urmare rezoluţiunea contractului.
5. Recursul.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat, în termen, recurs invocând în drept motivele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
In esenţă în fapt, a fost criticată soluţia instanţei de apel pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., recte îndrumările deciziei de casare şi ignorarea problemelor de drept deja dezlegate. In acest sens s-a invocat faptul că prin Decizia 2122/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare nu are temei câtă vreme s-au ignorat obligaţiile pe care contractul le-a pus în sarcina ambelor părţi şi faptul că între părţi au existat neînţelegeri.
S-a mai arătat că instanţa de recurs a îndrumat instanţa de trimitere să examineze contractul şi în raport de obligaţiile fixate în sarcina vânzătorului (aprobarea planurilor de construcţie ,autorizaţie eliberată după întocmirea unui plan urbanistic de către Primărie, şi decontarea cheltuielilor edilitare pe baza de devize de lucrări efectuate).
S-a mai criticat inconsecvenţa instanţei care după ce a admis probele cu înscrisuri şi a acordat termen în acest scop, a considerat că aceste documente nu au relevanţă, ceea ce reprezintă o greşeală de judecată în raport de concluziile instanţei de recurs şi în raport de dispoziţiile art. 977- 985 C. civ.
S-a criticat şi concluzia dedusă din greşeala mai sus semnalată în sensul că în contract nu exista clauze de rezoluţiune care să se bazeze pe nerespectarea obligaţiilor vânzătorului deci pe culpa acestuia.
S-a criticat greşita apreciere a probelor din dosar şi greşita interpretare a poziţiei părţilor, în raport de acestea cu încălcarea regulilor prevăzute de art. 174 C. proc. civ.
S-a criticat Decizia pentru că este contrară legii şi jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în problema litigioasă.
Preluarea terenului în mod greşit a fost apreciată ca nefiind abuzivă - date fiind condiţiile concrete în care acesta a fost făcută, în lipsa oricăror elemente prin care să se stabilească culpa cumpărătorului, respectarea obligaţiilor contractuale ale vânzătorului şi considerarea manifestării voinţei unei părţi ca suficientă pentru desfiinţarea contractului.
In întâmpinarea la recurs intimatul pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. S-a arătat în esenţă că dispoziţia 22043/1958 nu reprezintă un act abuziv de autoritate pentru că ea a fost dată în „exercitarea unui drept existent şi recunoscut de ambele părţi prin semnarea contractului de vânzare-cumpărare" iar Decizia nu se referă la toate contractele ci numai la cele în care cumpărătorii nu şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale (plata preţului şi executarea construcţiei) iar în cauză petentul nu a dovedit îndeplinirea acestei obligaţii asumate.
In răspunsul la întâmpinare recurentul a combătut apărările arătate de reclamant, în raport de concluziile instanţei de recurs şi faţă de probele administrate în cauză şi a solicitat daune morale în sumă de 5000 Euro şi cheltuieli de judecată.
6. Analiza instanţei de recurs.
Analizând criticile formulate împotriva deciziei curţi de apel, în raport de documentele dosarului se constată că acestea sunt întemeiate, recursul urmând a fi admis pentru considerentele ce succed.
Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi ca urmare aplicare a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 315 C. proc. civ.
In Decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs (Decizia 2122 din 31 martie 2008) s-a constatat că sunt greşite atât soluţia curţi de apel cât şi motivarea acesteia, potrivit căreia contractul de vânzare cumpărare încheiat între tatăl reclamantului şi Primăria municipiului Constanţa a fost desfiinţat de plin drept ca o consecinţă a clauzei de construire care constituie un pact comisoriu de gradul IV fără a mai fi necesar ca desfiinţarea să fie cerută înaintea instanţei.
Instanţa de casare a stabilit că deşi rolul instanţei de judecată este redus atunci când în contract este prevăzut un pact comisoriu de gradul IV, el nu poate fi exclus în totalitate. Nici cât priveşte forţa pactului comisoriu încheiat de părţi care depinde de modul de redactare a acestuia dar şi cât priveşte eventualele neînţelegeri care pot apare între părţi în legătură cu îndeplinirea condiţiilor necesare pentru desfiinţarea contractului (concretizate fie în nerespectarea obligaţiilor contractuale fie în stabilirea vinovăţiei părţilor contractuale într-o atare atitudine).
Instanţa de casare a trimis cauza spre rejudecare în vederea completării probelor în dovedirea îndeplinirii şi a obligaţiilor prevăzute în contract pentru vânzător (faţă de pretinsa încălcare expresă a acestea, inclusiv efectuarea unei expertize de identificare a imobilului), împrejurări după elucidarea cărora ar urma să se stabiescă de către instanţă dacă contractul a fost desfiinţat de plin drept şi dacă reclamantul este persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, la reparaţii pentru imobilul pierdut.
Prin modul de soluţionare a apelului pârâtului, instanţa a pronunţat o soluţie nelegală cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente.
In acest sens se observă în primul rând că s-au încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării probelor sunt obligatorii pentru judecători fondului.
Or instanţa de apel a concluzionat - contrar celor stabilite de instanţa de recurs mai sus evocată - că existenţa unui pact comisoriu de gradul IV a condus la desfiinţarea de drept a contractului de vânzare cumpărare prin simplul fapt al needificării construcţiei, pentru vânzător neexistând nicio obligaţie care să aibă ca urmare desfiinţarea contractului încheiat.
Osebit de încălcarea art. 315 C. proc. civ., soluţia instanţei de apel - astfel argumentată - încalcă şi alte norme legale în vigoare şi anume:
În primul rând dispoziţiile art. 1294 C. civ. care reglementează contractul de vânzare cumpărare, contract bilateral sau sinalagmatic care, potrivit definiţiei date de art. 943 C. civ. este acel contract în care părţile se obligă reciproc una faţă de alta. De esenţa contractului sinalagmatic sunt obligaţiile reciproce, obligaţii care subzistă chiar şi în ipoteza în care ele nu ar fi expres menţionate în contract, dar care sunt subînţelese datorită naturii contractului, potrivit reguli de interpretare a convenţiilor, prevăzute de art. 981 C. civ.
In cazul contractului ce urma a fi analizat în cauză obligaţiile vânzătorului sunt expres prevăzute - aşa cum au fost interpretate şi de instanţa de recurs în detaliu.
Au fost greşit interpretate şi dispoziţiile art. 1020-1921 C. civ. care reglementează contractele în care îşi produce efecte condiţia rezolutorie.
Art. 1020 C. civ. prevede în mod expres că această condiţie este subânţeleasă în toate contractele sinalagmatice în cazul în care una dintre părţi nu îndeplineşte angajamentul său. Ca urmare şi nerespectarea de către vânzător a obligaţiilor sale contractuale poate atrage desfiinţarea contractului deşi nu s-a prevăzut în privinţa lui în mod expres o atare clauză.
Art. 1021 C. civ. arată efectele judiciare ale acestei clauze corespunzător celor patru grade ale pactelor comisorii posibile - interpretarea corectă a acestui articol fiind dată de instanţa de fond, în sensul că rezoluţiunea contractului are întotdeauna o natură judiciară. ,,Desfiinţarea trebuie să se ceara înaintea instanţei, care după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate".
In cauză, contractul de vânzare-cumparare nu s-a desfiinţat în instanţă şi, contrar dispoziţiilor mai sus arătate s-a „declarat desfiinţat şi reziliat de plin drept" prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 2958, emisă de fostul Sfat Popular al Oraşului Constanţa care, potrivit citatului reprodus în Referatul nr. 50813 din 15 aprilie 2004 care a stat la baza emiterii dispoziţiei nr. 677 din 7 martie 2005, în art. 1 „a declarat desfiinţate şi reziliate de plin drept toate actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia pentru neexecutarea clauzelor prevăzute în actele normative şi în contractele de vânzare, atât cu privire la neplata preţului cât şi cu privire la neefectuarea construcţiilor în termenele fixate".
Ca urmare, preluarea în proprietatea statului s-a făcut printr-un act abuziv - Decizia 22043 din 24 octombrie 1998 - al autorităţii sub două aspecte:
In primul rând desfiinţarea s-a făcut cu încălcarea atribuţiilor legal conferite autorităţilor judecătoreşti, de către o autoritate administrativă, cu depăşirea atribuţiilor de exerciţiu şi în dispreţul unor acte convenţionale cu putere de lege, fără să fi participat la încheierea lor.
In al doilea rând desfiinţarea a privit mai multe contracte legal întocmite de vânzare-cumpărare, măsura fiind decisă „în bloc" pentru motive generice - neplata preţului şi respectiv neexecutarea contractului în termenele prevăzute - fără circumstanţierea situaţiilor particulare pentru fiecare caz în parte şi pentru aceasta în mod evident abuzivă.
Ca urmare în mod eronat s-a considerat de instanţa de apel că desfiinţarea contractului, autorului reclamantului a fost corectă, preluarea fiind consecinţa nerespectării contractului.
In cauză s-a dovedit că preluarea s-a făcut prin dispoziţia 22043 din 24 octombrie 1958 a Sfatului Popular al Oraşului Constanţa, şi a reprezentat un act abuziv de putere cum s-a arătat mai sus.
Ca urmare, în mod greşit s-a apreciat că actul de preluare al terenului în litigiu nu se încadrează în dispoziţiile art.2 din Legea nr. 10/2001 şi drept consecinţă reclamantul nu este persoană îndreptăţită la măsurile de reparaţie prevăzute de Legea nr. 10/2001 în înţelesul art. 3 şi art. 4 din această lege.
Osebit de caracterul abuziv al actului de preluare prin probele administrate s-au făcut suficiente dovezi cât priveşte valabilitatea contractului deţinut de autorul reclamantului la momentul când acesta a fost abuziv desfiinţat.
In cazul particular al acestui contract nu erau întrunite niciuna din cele două motive pentru ca s-a emis actul abuziv Decizia 22043 din 24 octombrie 1958.
Cât priveşte plata preţului, chiar pe contractul existent în copie la dosarul de fond, la fila 23 exista menţiunea achitării în totalitate a preţului vânzării în valoare de 8258 lei indicându-se numărul şi data recipisei consemnatoare de plată.
Sub acest aspect împrejurarea că pârâta nu a putut produce dovezi ale achitării preţului şi nici nu răspunde la solicitările petentului, în acest scop au fost greşit interpretate ca lipsă de dovadă pentru achitarea preţului - cu neobservarea prezumţiei de dovada instituită de art. 174 C. proc. civ.
Cât priveşte neridicarea construcţiei în termenul stabilit (4 ani) şi ulterior prelungit (la 6 ani), în contract s-a făcut dovada cu probele administrate că nerealizarea acestor clauze contractuale nu îi sunt imputabile cumpărătorului terenului.
În primul rând obligaţia de construire a fost, prin clauzele contractului, circumscrisă mai multor condiţii a căror îndeplinire antrena şi participarea vânzătorului - prin diferite acţiuni - cum s-a arătat în mod concret în Decizia de casare, obligaţii a căror îndeplinire de către vânzător, Primăria oraşului Constanţa (parte contractuală), nu au fost dovedite a fi fost îndeplinite.
La această situaţie derivată din neînţelegerea părţilor s-a adăugat elementul de forţă majoră pe care 1-a reprezentat conflagraţia mondială în care a fost antrenată şi România, din punctul de vedere al consecinţelor şi care a îngreunat în mod evident - dacă nu chiar imposibil prin starea de pericol major şi de lipsuri de la alimente la materiale de construcţii - posibilitatea realizării construcţiei unui imobil pe malul mării, şi care presupunea, conform legislaţiei speciale din acel moment şi obţinerea unor avize şi autorizaţii speciale (din puterea autorităţilor militare, navale, aeriene).
Particularităţile unei instabilităţi sociale economice şi politice care a urmat în societatea românească după terminarea războiului au adus şi ele un grad de dificultate în demersurile unui proprietar de teren confruntat cu o atare obligaţie, altfel uzuală şi lipsită de dificultăţi în timp de pace.
La toate acestea s-a adăugat elementul esenţial al nelegalei „desfiinţării" a contractului de vânzare cumpărare al autorului reclamantului ceea ce a făcut ca în mod corect prima instanţă să constate că preluarea abuzivă a terenului proprietatea tatălui reclamantului (teren individualizat conform expertizei efectuate în cauză), îndreptăţeşte pe reclamant la obţinerea unei reparări în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru considerentele arătate, constatând că Decizia atacată este nelegală şi netemeinică, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se va admite recursul şi pe cale de consecinţă se va modifica Decizia atacată în sensul că se va respinge ca nefondat apelul pârâtului împotriva sentinţei civile 1836 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Constanţa cu consecinţa menţinerii acestei sentinţe.
Cererea formulată de recurent în răspunsul la întâmpinarea intimatului de acordarea unor daune morale de 5000 Euro, cerere pe care recurentul de altfel nu a mai susţinut-o în cuvântul ce i s-a acordat în dezbaterea recursului - la judecarea cauzei - nu poate fi primită şi deci nici analizată în această fază - în care nu se pot face alte cereri noi potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile aplicabile şi judecăţii în recurs, conform art. 316 C. proc. civ.
In temeiul art. 274 C. proc. civ. va fi obligat recurentul pârât la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată solicitate de intimatul reclamant, cererea acestuia fiind dovedită cu chitanţa din 17 noiembrie 2009 în sumă de 1000 lei reprezentând onorariu de expertiză topografică efectuată în dosarul 1552/36/2008 al Tribunalului Constanţa (în care nu i-au fost acordate reclamantului cheltuieli de judecată).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 168/C din 22 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pe care o modifică în sensul ca respinge apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 1836 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Constanţa.
Obligă intimatul - pârât la 1000 lei cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1377/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 108/2010. Civil → |
|---|
