ICCJ. Decizia nr. 3645/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 3645/2010

Dosar nr. 825/211/2008

Şedinţa publică de la 11 iunie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 264/ A din 14 octombrie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta G.A.V.împotriva sentinţei civile nr. 214 din 9 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj şi a obligat apelanta la plata sumei de 5.950 lei cheltuieli de judecată în apel intimatei H.G.C.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 214 din 09 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantei, tardivităţii în ceea ce priveşte constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect radierea şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, autorităţii de lucru judecat şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului H.T.

Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta G.A.V. împotriva pârâţilor P.V., P.V., U.N.R., S.L.C., SC M.I.E. SRL, H.G.C., H.C.A., P.M., H.A., Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect acţiune în constatare.

Reclamanta a fost obligată să plătească pârâţilor P.V. şi P.V. suma de 11.900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâtei S.L.C. suma de 2.153,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâtei SC M.I.E. SRL suma de 8.615,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâtei P.M. suma de 3.570 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; pârâţilor H.G.C., H.C.A. suma de 2.975 lei cu titlu de cheltuieli de judecată şi pârâtului H.A. suma de 2.153,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele:

Acţiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, raportat la prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Problema de principiu supusă analizei în cauza dedusă judecăţii o constituie aceea a admisibilităţii acţiunii în revendicare în privinţa imobilelor preluate de Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introdusă după intrarea în vigoare Legii nr. 10/2001.

A considera ab iniţio acţiunea reclamantei ca fiind inadmisibilă fără a analiza pe fond aspectele concrete ale cazului dedus judecăţii se aduce în acest fel atingere, în persoana reclamantei, a dreptului de acces la o instanţă imparţială consacrat prin dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România la data de 20 iunie 1994, dată de la care face parte din dreptul intern, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Constituţia României.

Potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut, statele dispunând de o marjă de apreciere în limitarea lui, o eventuală restricţionare nefiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie, însă cu respectarea a trei condiţii: restricţionarea să nu aducă atingere substanţei dreptului, ea să urmărească un scop legitim şi, să existe un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Prin urmare, limitele impuse de actele normative interne nu restrâng dreptul la o instanţă, în sensul Convenţiei, în aşa măsură încât dreptul în discuţie să fie atins însăşi în substanţa lui. Ori aceasta presupune o analizare a cauzei pe fondul ei, cu luarea în considerare a particularităţilor pe care le prezintă.

O astfel de concluzie rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor legale din dreptul intern, condiţionat ca o astfel de interpretare să se realizeze prin raportare la prevederile Convenţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Conform prevederilor art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanță cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Reclamanta a formulat o acţiune întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispoziţiile art. 480 C. civ., urmărind dobândirea proprietăţii imobilului preluat de la antecesorii săi în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.

Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. urmează a se face atât prin raportare la dispoziţiile legale speciale în materie cât şi ţinând seama de prevederile cu aplicabilitate prioritară conţinute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi, respectiv, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care în alin. (1) prevede că orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Prin acţiunea formulată, în calitate de succesoare după defuncţii P.P. (tată) şi P.G.P. (frate), reclamanta urmăreşte redobândirea proprietăţii asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, format din 6 apartamente şi teren în suprafaţa de 1.131 mp; nu trebuie confundată cerinţa interesului de a fi actual cu condiţia de exercitare a dreptului în sensul ca acesta să fie unul actual.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect radierea şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere a fost formulat ca accesoriu petitului de revendicare, astfel că soarta admisibilităţii lui depinde de soluţia pronunţată asupra capătului de cerere principal; astfel că, nefiind o veritabilă cerere în rectificarea înscrierilor de carte funciară în sensul dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 7/1996, neavând un caracter independent, nu se poate considera ca fiind operantă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

De asemenea, cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 este una accesorie petitului privind nevalabilitatea titlului statului prin prisma considerării Decretului nr. 92/1950 ca fiind lovit de nulitate absolută, acesta fiind formulat în cadrul acţiunii deduse judecăţii, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun; astfel că, nu operează termenul special de prescripţie prevăzut prin dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 republicată.

Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost invocată raportat la faptul că anterior introducerii acţiunii reclamanta a uzat de procedura administrativă obligatorie prevăzută prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată prin dispoziţia emisă de primar. Procedura administrativă s-a desfăşurat în faţa autorităţii deţinătoare, actul final al acesteia nu a fost supus controlului judiciar, printr-o acţiune la instanţă, astfel că nu este întrunită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză raportat la prevederile art. 1201 C. civ.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului H.T., problema invocată prin întâmpinarea pârâţilor S.L.C. şi SC M.I.E. SRL, raportat la situaţia actuală de carte funciară cu privire la apartamentul din imobil, tribunalul a constatat că acest pârât a fost chemat în judecată în calitate de cumpărător al apartamentului, având în vedere faptul că reclamanta a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, neprezentând relevanţă, sub aspectul calităţii procesuale pasive a pârâtului, transmiterea ulterioară a dreptului de proprietate în favoarea altei persoane.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanta, în calitate de succesoare după defuncţii P.P. (tată) şi P.G.P. (frate), a înţeles să revendice proprietatea asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, format din 6 apartamente şi teren în suprafaţa de 1.131 mp, preluat de la antecesorii săi, în temeiul Decretului 92/ 1950.

În termenul special prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reclamanta a înregistrat notificare potrivit procedurii administrative prevăzută de acest act normativ, notificarea fiind soluţionată prin dispoziţia emisă de primar, care nu a fost atacată în condiţiile prevăzute de art. 26 din Legea 10/2001.

Prin Dispoziţia din 18 decembrie 2003 s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a ap.din imobilul situat în Cluj-Napoca, pentru restul de 4 apartamente, care au fost înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/1995, fiind stabilite despăgubiri băneşti.

Dosarul privind notificarea reclamantei se află la C.C.S.D. în vederea stabilirii despăgubirilor pentru cele 4 apartamente înstrăinate în favoarea pârâţilor.

Ca atare, reclamanta a avut posibilitatea, uzând de prevederile Legii nr. 10/2001 să obţină şi restituirea apartamentului pârâţilor, în măsură în care promova în termen legal o acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare şi dovedea reaua-credinţă a pârâţilor la încheierea acestuia.

Dimpotrivă, reclamanta nu a promovat o astfel de acţiune, mai mult, nici nu a atacat în instanţă dispoziţia prin care s-au stabilit în favoarea sa doar măsuri reparatorii pentru celelalte 4 apartamente din imobil, fiind practic de acord cu soluţia adoptată de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.

Prin acţiune, reclamanta a solicitat să se constate că Decretul nr. 92/1950 este lovit de nulitate absolută şi, prin urmare, titlul statului român prin care a intrat în proprietatea imobilului, nu este unul valabil.

În procedura administrativă, în cadrul căreia s-a recunoscut calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, s-a analizat inclusiv această problemă a nevalabilităţii titlului statului, preluarea fiind considerată ca având caracter abuziv prin însăşi dispoziţiile legale, astfel cum se menţionează în mod expres în art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicata, cu referire la imobilele naţionalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În ceea ce priveşte constatarea că reclamanta este unica moştenitoare după defuncţii P.P. şi P.G.P., acest capăt de cerere este în parte lipsit de obiect, întrucât prin Certificatul de moştenitor eliberat la 3 mai 1990 de către fostul notariat Judeţean de Stat Cluj s-a constatat că după defuncţii P.V.A. decedată şi P.P. decedat, ambii foşti cu ultimul domiciliul în municipiul Cluj-Napoca, este unica moştenitoare reclamanta G.A., în calitate de fiică.

Referitor la celelalte petite ale acţiunii, referitoare la redobândirea proprietăţii asupra imobilului şi a posesiei asupra acestuia, concomitent constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi rectificarea înscrierilor de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor şi al Statului român şi, de asemenea, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, tribunalul a constatat că acestea nu pot fi primite.

Astfel, s-a constatat că, într-adevăr, imobilul din litigiu a fost preluat în mod abuziv de la antecesorii reclamantei, iar apartamentele componente ale acestuia, cu excepţia apartamentului nr. 2, au fost înstrăinate în temeiul Legii 112/1995 în favoarea pârâţilor persoane fizice care şi-au intabulat dreptul de proprietate în C.F., titlul pârâţilor astfel dobândit intrând în circuitul civil.

De asemenea, reclamanta a uzat de procedura administrativă prevăzută prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001; a ales una din căile procedurale legale, privind obţinerea de măsuri reparatorii, procedură ce fost finalizată prin dispoziţia emisă de primar, dar care nu a fost atacată în instanţă în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea acesteia.

Măsurile reparatorii stabilite în cadrul procedurii administrative, în ceea ce priveşte imobilul din litigiu, parţial prin restituirea în natură, parţial sub forma despăgubirilor, au dobândit un caracter definitiv, consolidând implicit dreptul de proprietate al pârâţilor dobândit în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare, astfel că în prezent reclamanta nu mai deţine drept actual, care să creeze în favoarea sa vocaţia la redobândirea proprietăţii în natură, urmând ca satisfacerea dreptului său să-şi găsea aplicare prin intermediul despăgubirilor care vor reflecta valoarea proprietăţii de care a fost privată.

În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată într-un recurs în interesul legii.

Potrivit statuărilor instanţei supreme concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice.

Constatând astfel că reclamanta a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată iar dispoziţia dată în soluţionarea notificării reclamantei nu a fost atacată în instanţă, măsurile reparatorii stabilite în favoarea reclamantei dobândind astfel un caracter definitiv, iar prezentul demers judiciar formulat în condiţiile dreptului comun, în forma unei veritabile acţiuni în revendicare, aduce atingere securităţii raporturilor juridice în sensul că, a da curs pretenţiilor reclamantei ar însemna practic prelungirea sine die a unei stări de incertitudine, dacă s-ar acorda fostului proprietar posibilitatea de a solicita oricând redobândirea imobilului în natură, aducându-se astfel atingere dreptului concurent de proprietate al pârâţilor cumpărători, al căror titlu a intrat în circuitul civil, tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamantă.

Cauza a rămas în pronunţare în apel în data de 7 octombrie 2009, iar instanţa a dispus amânarea pronunţării pentru data de 14 octombrie 2009. În acest interval au depus la dosar întâmpinare intimaţii P.M., S.L. şi SC M.I.E. SRL. Intimaţii P.V. şi P.V. au depus concluzii scrise şi cere de aderare la apel în baza art. 293 C. proc. civ. Instanţa nu a procedat la analizarea cererii de aderare la apel şi s-a pronunţat asupra ei, având în vedere că nu a fost depusă înainte de închiderea dezbaterilor pentru a putea fi comunicată părţilor şi a putea pusă în discuţia acestora.

Examinând apelul declarat, Curtea a apreciat că acesta este nefondat şi, în consecinţă, în baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ., l-a respins, pentru următoarele motive.

Imobilul revendicat de reclamantă prin prezenta acţiune este situat în Cluj-Napoca, este format din 6 apartamente şi teren în suprafaţă de 1.131 mp, ce a fost preluat de la antecesorii acestora în baza Decretului nr. 92/1950.

Reclamanta nu a solicitat imobilul în baza Legii nr. 112/1995.

Urmare apariţiei Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare soluţionată de Primarul municipiului Cluj-Napoca prin dispoziţia din decembrie 2003, prin care s-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. 2 din imobil, pentru restul apartamentelor ce au fost înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/1995 fiind stabilite despăgubiri băneşti.

Dispoziţia din decembrie2003 a Primarului municipiului Cluj-Napoca a rămas definitivă prin neatacarea ei de către reclamantă, dosarul aflându-se la C.C.S.D. în vederea stabilirii despăgubirilor pentru cele 4 apartamente nerestituite.

Reclamanta nu a promovat acţiune pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi în baza art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, limitându-se la a promova prezenta acţiune pe calea dreptului comun, prin care solicită să se constate că Decretul nr. 92/1950 este lovit de nulitate absolută, astfel că titlul statului nu este unul valabil şi, în consecinţă, şi nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părţi în baza Legii nr. 112/1995.

Referitor la primul aspect, regimul juridic al bunului preluat în baza Decretului nr. 92/1950, este fără îndoială că suntem în prezenţa unei preluări abuzive şi, prin urmare, regimul juridic al acestuia este guvernat de legea specială privind stabilirea şi acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 20 decembrie 1989.

Imobilul nu a fost solicitat spre restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 şi, oricum, nu era liber, cu excepţia apartamentului nr. 2, nici la data de 22 decembrie 1989, nici la data intrării în vigoare a legii speciale, fiind ocupat de pârâţii persoane fizice, în temeiul contractelor închiriere, iar ulterior în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998.

Distincţia referitoare la perioada de timp în care au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare prezintă importanţă, nu doar din punct de vedere al modului de interpretare a bunei credinţe, ci şi al probaţiunii acesteia, întrucât, în ceea ce priveşte perioada de după intrarea în vigoare a legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, buna credinţă a cumpărătorului nu se mai prezumă; de fapt, majoritatea preluărilor au fost făcute fără titlu valabil în sensul legii, pentru că legile de preluare contraveneau constituţiilor ce ocroteau proprietatea particulară şi tratatelor la care România era parte, cumpărătorii neputând invoca necunoaşterea legii.

În ce priveşte buna credinţă a cumpărătorilor, problema care se pune este aceea a aplicării dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a normelor de aplicare a acestor texte, precum şi a Legii nr. 112/1995.

Contractele din cauză au fost încheiate în anul 1997, anterior normelor de aplicare a Legii nr. 112/1995, care au prevăzut că preluarea în baza Decretului nr. 92/1950 nu mai reprezintă preluare cu titlu şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998. Prin urmare, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, faţă de faptul că statul era proprietar tabular, că chiriaşii nu aveau posibilitatea de a verifica calitatea foştilor proprietari de persoane exceptate de la naţionalizare, că imobilul a fost ocupat în baza unor contracte de închiriere înainte de 1989, pârâţii au fost de bună credinţă la momentul încheierii contractelor.

Cu privire la aplicarea principiului desfiinţării actului subsecvent, prin buna credinţă a subdobânditorului interpretată în sensul legilor speciale de restituire, în prezent, instanţa se raportează şi la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în condiţiile art. 329 C. proc. civ., care a stabilit că, în caz de neconcordanţă între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are prioritate Convenţia, prioritate ce poate fi dată în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, însă aplicarea altor dispoziţii decât cele ale legii speciale trebuind să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane ori securităţii raporturilor juridice.

În ce priveşte titlul terţului subdobânditor, instanţa supremă a statuat că, în ce priveşte titlul terţului subdobânditor, „atunci când există neconcordanţă între legea internă şi prevederile Constituţiei, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioare prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acest sens dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţei constantă pe acest aspect; dacă acţiunea în revendicare poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului".

Prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut că instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate titlului uneia dintre părţi, trebuie să ţină seama de principiul securităţii raporturilor juridice, că „aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a aduce atingere drepturile apărate de Convenţie, aparţinând altor persoane".

Prin neatacarea contractului de vânzare-cumpărare, intimaţii au un „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional Convenţie, situaţie în care, admiterea acţiunii ar constitui o ingerinţă a dreptului garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În speţă, nu s-a invocat vreun motiv care să justifice privarea de proprietate a pârâţilor pentru cauză de utilitate publică.

Faptul că apelanţii reclamanţi au formulat acţiunea în revendicare după ce au declanşat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură finalizată prin neatacarea dispoziţiei emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, invocând dreptul lor dobândit de la adevăratul proprietar, nu constituie motiv care să justifice privarea de proprietate a subdobânditorilor, raportat la art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.

Faţă de faptul că dreptul de proprietate al pârâţilor există în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare care nu au fost atacate în temeiul dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi este apărat de Convenţie, corect a reţinut instanţa de fond că prin admiterea acţiunii formulate de reclamanţii-pârâţi ar fi privaţi de „un bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene şi s-ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice (lipsirea de bun a pârâţilor).

Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. (înlăturându-se astfel nulitatea recursului invocată în cauză):

- S-a solicitat prin acţiune constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru că statul nu a avut un titlu asupra a ceea ce a vândut.

Faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil rezultă din considerentele sentinţei primei instanţe, menţinute de instanţa de apel, fără să se acorde acestei împrejurări consecinţele juridice pe care trebuie să le genereze.

Statul a vândut ceea ce nu deţinea în mod legal, iar chiar Legea nr. 112/1995 permitea să fie vândute imobilele preluate de Stat cu titlu.În aceste condiţii, vânzarea imobilului de către un proprietar este lovită de nulitate absolută.

- Argumentele ambelor instanţe s-au redus la reproducerea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, protejând drepturile pârâţilor, fără a se spune ce se întâmplă cu dreptul reclamantei.

Toate argumentele cuprinse în decizia atacată ar fi fost pe deplin justificate dacă ar fi fost vorba despre un imobil preluat de Stat cu titlu valabil şi apoi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Omisiunea de a fi atacat contractele de vânzare-cumpărare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 i s-ar fi putut imputa dacă preluarea imobilului s-ar fi făcut în temeiul unui titlu valabil. Cum imobilul a fost preluat de Stat fără titlu valabil, reclamanta nu este supusă termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.

În chiar cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 se arată că în caz de neconcordanţă între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Ambele instanţe au considerat însă că o asemenea prioritate nu poate fi acordată în cazul de faţă întrucât s-ar aduce atingere drepturilor altor persoane sau securităţii raporturilor juridice.

S-a argumentat de instanţe că şi terţul subdobânditor are un bun în înţelesul Convenţiei.

Curtea a statuată însă (cazurile Jujescu şi Străin împotriva României, precum şi altele asemenea) că, în situaţii precum cea de faţă, nu contează buna sau reaua-credinţă a subdobânditorului şi nu i se poate recunoaşte acestuia drept de preferinţă faţă de reclamant, atât timp cât naţionalizarea a fost abuzivă, iar privarea reclamantului de proprietate combinată cu lipsa totală a despăgubirilor constituie o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu respectarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din primul Protocol Adiţional la Convenţie. Legea nr. 112/1995 nu permitea statului să vândă un bun naţionalizat abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului. Curtea a constatat că aceste vânzări împiedică reclamantul să se bucure de dreptul său de proprietate. Cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a primit despăgubiri nici în temeiul Legii nr. 10/2001.

Nu s-a arătat care este temeiul legal pentru care un principiu de drept - al securităţii raporturilor juridice, acoperă o cauză de nulitate absolută.

Prin hotărârile pronunţate în cauză s-au încălcat dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie care acordă prioritate tratatelor internaţionale la care România este semnatară în caz de neconcordonaţă cu legile interne. S-au ignorat dispoziţiile art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană.

- S-a ignorat faptul că suntem în prezenţa unei preluări fără titlu, omiţându-se să se motiveze temeiul juridic ce fac valabilă vânzarea - aducându-se astfel atingere dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţiei.

În jurisprudenţa Curţii Europene (Albina contra României, Jujescu contra României) s-a arătat că în situaţii precum cea de faţă trebuie să se procedeze la un examen amănunţit al argumentelor şi mijloacelor de probă aparţinând părţii. Or, din hotărârea atacată nu reiese care este temeiul juridic în baza căruia preluarea fără titlu urmată de vânzare fără temei legal au devenit valabile.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:

- Prin acţiunea formulată şi înregistrată la data de 23 ianuarie 2008 pe rolul instanţei de judecată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilul în litigiu.

După cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, contractele de vânzare-cumpărare trebuiau atacate în temeiul dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit normelor legale menţionate, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa acestei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării (alin. (1)), iar cele având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.

Art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii (termenul fiind prelungit ulterior succesiv cu câte trei luni prin O.U.G. nr. 109/2001 şi nr. 145/2001).

Prin urmare, după expirarea termenului special, derogator de la dreptul comun, prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu se mai poate pune în discuţie valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare pentru imobilele preluate atât fără titlu cât şi cu titlu de către stat, ce fac obiectul acestei legi.

- În ceea ce priveşte dreptul reclamantei, instanţa a reţinut în motivare că prin dispoziţia din 2003 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca s-au stabilit despăgubiri băneşti pentru apartamentele care au fost înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/1995, dosarul aflându-se la C.C.S.D. - restituindu-se în natură unul dintre apartamentele din imobil.

Referitor la omisiunea de a ataca contractele de vânzare-cumpărare, în mod nejustificat recurenta limitează dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care acest articol are în vedere imobilele ce intră sub incidenţa legii, adică preluate în mod abuziv-în accepţiunea legii încadrându-se în această categorie preluările cu titlu cât şi fără titlu.

În soluţionarea cauzei instanţa de apel a făcut trimitere la decizia în interesul legii nr. 33/2008, care este obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile formulate de recurentă privind modul de aplicare a deciziei în interesul legii sunt de asemenea nefondate.

Potrivit acestei decizii, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate; această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Prin urmare, atunci când instanţa a înlăturat această prioritate, nu a făcut decât să aplice decizia în interesul legii, reţinând dispoziţiile sale integrale.

În condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desfiinţate, în mod corect s-a reţinut în cauză că titularii acestora deţin un bun în sensul convenţiei, iar în aplicarea deciziei în interesul legii aceştia sunt protejaţi în faţa unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun - admiterea unor asemenea acţiuni lipsindu-i de dreptul de proprietate şi aducând atingere securităţii raporturilor juridice. În soluţionarea cauzei nu trebuie omis faptul că la data încheierii contractelor nu era înregistrată pe rolul instanţei o acţiune în revendicare, iar reclamantul nu îşi manifestase în niciun fel intenţia de a redobândi bunul, nedeţinând de altfel o hotărâre prin care să se constate preluarea fără titlu şi să se dispună restituirea imobilului.

În decizia în interesul legii aplicată în cauză se face referire la relevanţa Hotărârii C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe, în care s-a arătat că:

„Curtea acceptă ca obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri” (parag. 58, citat şi în cauza Raicu contra României).

- Nu s-au încălcat în cauză nici dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât în motivarea deciziei de apel s-au arătat argumentele pentru care titlurile pârâţilor sunt valabile, iar în temeiul lor aceştia deţin un bun în sensul Convenţiei.

Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.

Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata sumei de 7856,63 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care119 lei către H.A., 119 lei către S.L. şi 7618,63 lei către SC M.I.E. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.A.V. împotriva Deciziei nr. 264/ A din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.

Obligă pe recurentă la 7.856,63 lei cheltuieli de judecată din care 119 lei către H.A., 119 lei către S.L. şi 7.618,63 lei către SC M.I.E. SRL.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4001/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3469/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: