ICCJ. Decizia nr. 3732/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3732/2010
Dosar nr. 39771/3/2007
Şedinţa publică din 15 iunie 2010
Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, reclamanta SC D. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să se constate că este proprietara imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din construcţii – corp A, B şi C şi terenul aferent acestora, solicitând totodată ca pârâtul să fie obligat să înceteze actele de administrare ale imobilului.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a primit în administrare imobilul de la fosta I.A.P.L. Bistriţa în baza deciziei nr. Primăriei Bucureşti nr. 1071 din 9 noiembrie 1990, odată cu transformarea fostei I.A.P.L. Bistriţa în SC D. SA, în baza Legii nr. 15/1990.
SC D. SA a fost înregistrată la Oficiul Registrul Comerţului, iar imobilul a fost inclus în capitalul său social.
Reclamanta a achitat impozite şi a administrat imobilul până când, prin adresa nr. 24396 din 7 noiembrie 2000, Primăria municipiului Bucureşti a anunţat-o că, începând cu data de 1 noiembrie 2000, imobilul va reintra în administrarea sa, conform notei Departamentului de Inspecţie nr. 18/9892 din 22 septembrie 2000, aprobată de Primarul General.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 şi art. 1075 C. civ. şi art. 111 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1482 din 4 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.
Prin decizia nr. 182 A din 12 aprilie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că a respins acţiunea. Prin aceeaşi decizie, a fost admisă cererea de intervenţie formulată de SC L.D. SRL în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti.
Prin decizia nr. 3348 din 5 mai 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC D. SA, a casat decizia recurată şi sentinţa tribunalului şi a trimis cauza aceluiaşi tribunal spre rejudecarea fondului, cu motivarea în esenţă, că nu a fost determinat obiectul şi temeiul juridic al acţiunii, astfel că părţile nu şi-au putut exercita în mod eficient dreptul la apărare, iar principiul contradictorialităţii a fost încălcat.
După rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin sentinţa civilă nr. 372 din 14 aprilie 2005, a admis excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active şi, în consecinţă, a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului, iar cel privind obligarea pârâtului să înceteze actele de administrare asupra bunului a fost respins ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel că nu se poate ca, pe calea unei acţiuni în constatare, să solicite statuarea că este titulara dreptului, o atare acţiune fiind inadmisibilă.
În condiţiile în care reclamanta nu a dobândit certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu şi nu are nici posesia acestuia, singura posibilitate pentru eventuala recunoaştere a dreptului său este introducerea unei acţiuni în realizare, în speţă, în revendicare.
În ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei să înceteze actele de administrare asupra imobilului, acesta este în strânsă legătură cu acţiunea în constatare şi, întrucât reclamanta nu deţine nici posesia şi nici un drept de proprietate asupra imobilului, îi lipseşte calitatea procesuală pentru a formula o atare solicitare.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins, cu o motivare asemănătoare, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 85 din 23 februarie 2006.
Prin decizia civilă nr. 1974 din 2 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta SC D. SA, a modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că, deşi instanţele au statuat că singura posibilitate pentru reclamantă de a formula o acţiune în constatare a dreptului ei de proprietate ar fi fost posesia asupra bunului, nu au avut în vedere că din probatoriile administrate rezultă că reclamanta deţine posesia asupra imobilului, în condiţiile şi pe temeiul Legii nr. 15/1990.
După rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1126 din 25 iunie 2008, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC D. SA şi a admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului, formulată de SC L.D. SRL.
Tribunalul a reţinut în considerentele sale că imobilul în litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 48, pe numele A.L., prin decizia nr. 327 din 17 martie 1981 a fostului Consiliu Popular al municipiului Bucureşti fiind dat în administrarea I.A.P.L. Bistriţa, devenită ulterior SC D. SA, prin reorganizare în baza Legii nr. 15/1990.
Instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost dobândit prin naţionalizare, astfel că nu se găseşte în textul reglementat de art. 20 din Legea nr. 15/1990, potrivit căruia bunurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprii, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.
De altfel, conform art. 4 din decizia nr. 1071 din 9 noiembrie 1990, prin care I.A.P.L. Bistriţa s-a transformat în SC D. SA, aceasta avea obligaţia de a-şi modifica în mod corespunzător capitalul social, pe baza reevaluării patrimoniului societăţii comerciale nou înfiinţate.
Solicitarea reclamantei privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului a fost respinsă de Primăria municipiului Bucureşti - Direcţia de Evidenţă a Proprietăţii, cu motivarea că nu deţine titlu de proprietate.
Deşi avea deschisă calea contenciosului administrativ, reclamanta nu a atacat respectiva decizie.
Pe de altă parte, prin Hotărârea nr. 113 din 30 mai 2005, Consiliul General al municipiului Bucureşti a hotărât revocarea dreptului de administrare al reclamantei asupra imobilului în litigiu, hotărâre care, de asemenea, nu a fost contestată de reclamantă.
Mai mult, la data de 5 iulie 2000, reclamanta a predat intervenientei imobilul în litigiu.
Concluzionând, tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, intrat în proprietatea statului prin naţionalizare şi care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Împotriva hotărârii tribunalului a declarat apel reclamanta DC D. SA.
Prin decizia nr. 388 din 9 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, cu opinie majoritară, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa apelată, iar pe fond a admis în parte acţiunea, a constatat că reclamanta este proprietara construcţiilor situate în Bucureşti, sector 2, constând în corpurile A, B şi C şi a obligat pe pârât să înceteze dreptul de administrare asupra acestor construcţii. Prin aceeaşi decizie, a fost respins capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiilor, precum şi cererea de intervenţie accesorie.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele sale că prin dispoziţiile art. 17 şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 a fost consacrat dreptul fostelor unităţi economice de se constitui în societăţi comerciale şi s-a realizat un transfer al dreptului de proprietate al statului către acestea, chiar dacă statul devenea unic acţionar.
Condiţia esenţială care trebuia îndeplinită de către unitatea economică socialistă pentru a deveni proprietara bunului era aceea de a fi beneficiara unui drept de administrare asupra acestui bun la data intrării în vigoare a legii.
În speţă, fosta I.A.P.L. Bistriţa deţinea dreptul de administrare asupra imobilului încă din anul 1981, în baza deciziei nr. 327 din 17 martie 1981 emisă de fostul Consiliu Popular al municipiului Bucureşti, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, aceasta s-a supus rigorilor stipulate în acest act normativ, în sensul că şi-a inventariat bunurile aflate în administrare, s-a constituit în SC D. SA, şi-a inclus în patrimoniu imobilul în litigiu, în care figura chiar sediul social, s-a înregistrat la Camera de Comerţ şi Industrie.
Aşa fiind, instanţa a reţinut că parte din imobil, respectiv construcţiile, au intrat sub incidenţa art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi au devenit proprietatea societăţii prin efectul legii, iar considerentul contrar reţinut de instanţa de fond este combătut de faptul că în anexa la Decretul nr. 92/1950, la poziţia 48 figurează naţionalizate de la A.L. trei apartamente situate în Bucureşti, adresa poştală a imobilului în litigiu figurând în perioada 1933 – 1964 în B-dul I. F. nr. 84 şi nu 68.
În ce priveşte terenul aferent construcţiilor, acesta nu a fost inclus în patrimoniul societăţii comerciale, procedura pentru stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestora fiind reglementată de H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, dată în aplicarea art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Reclamanta s-a supus rigorilor acestei hotărâri, dar documentaţia sa nu a fost avizată de Direcţia de Urbanism şi Amenajare a Teritoriului, astfel încât, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1465 mp, aferent construcţiilor, nu a fost eliberat.
În consecinţă, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. numai cu privire la construcţii întrucât reclamanta, titular al acţiunii în constatarea dreptului de proprietate, trebuie să facă dovada preexistenţei dreptului în patrimoniul său şi nu să încerce constituirea unui astfel de drept.
În opinia separată, dată în sensul respingerii apelului reclamantei, s-au reţinut următoarele considerente:
Cu ocazia rejudecării cauzei, reclamanta nu a modificat cadrul procesual şi nu a depus alte înscrisuri în susţinerea acţiunii, iar hotărârea pronunţată în fond prin care s-a respins acţiunea corespunde probelor administrate în cauză, potrivit cărora reclamanta nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, trecut în patrimoniul statului prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950.
Problema controversată în dosar, constând în includerea imobilului în capitalul social, este contrazisă de adresa nr. 150739 din 31 martie 2009 a Oficiului Registrului Comerţului Bucureşti conform căreia până la data de 31 martie 2009 SC D. SA nu a înregistrat o cerere de înregistrare menţiuni referitoare la includerea imobilului în capitalul social, deşi în Decizia nr. 1071 din 9 noiembrie 1990, prin care I.A.P.L. Bistriţa s-a transformat în SC D. SA, la art. 4 s-a prevăzut reglementarea potrivit căreia „capitalul social iniţial va fi modificat corespunzător pe baza reevaluării patrimoniului societăţilor comerciale înfiinţate, care se va finaliza până la 1 decembrie 1990.”
Pe de altă parte, prin Hotărârea nr. 113 din 30 mai 2005 a Consiliului General al municipiului Bucureşti, reclamantei i s-a revocat dreptul de administrare asupra imobilului, hotărâre ce nu a fost contestată de aceasta.
Rezultă astfel că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamanta nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar intervenienta SC L.D. SRL a probat prin proces verbal de impunere şi ordine de plată achitarea impozitului pentru imobilul pe care îl deţine.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti şi intervenienta SC L.D. SRL, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care au formulat aceleaşi critici cu privire la decizia recurată, respectiv:
În mod greşit a considerat instanţa de apel că a operat un transfer al dreptului de proprietate de la fosta I.A.P.L. Bistriţa către reclamantă întrucât, în lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu se poate considera că a operat un transfer al dreptului de proprietate.
Astfel cum în mod corect se susţine în opinia separată, problema controversată în dosar o reprezintă includerea imobilului în capitalul social al reclamantei, astfel cum aceasta pretinde, susţinere contrazisă de adresa nr. 150739 din 31 martie 2009 a Oficiului Registrului Comerţului Bucureşti, potrivit căreia, până la data de 31 martie 2009, SC D. SA nu a înregistrat vreo menţiune privind includerea imobilului în capitalul social.
Pentru a obţine dreptul de proprietate asupra imobilului, reclamanta a solicitat eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, însă Primăria municipiului Bucureşti i-a respins documentaţia.
În condiţiile respingerii documentaţiei privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 834/1991, în lipsa vreunei menţiuni la Direcţia Evidenţa Proprietăţii sau la Oficiul Registrului Comerţului în sensul includerii imobilului în capitalul social, reclamanta nu poate dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, prin Hotărârea nr. 113 din 30 mai 2005 a Consiliului General al municipiului Bucureşti, reclamantei i s-a revocat dreptul de administrare asupra imobilului, iar această hotărâre nu a fost niciodată contestată în contencios administrativ.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de fond.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:
Este cert că reclamanta este succesoarea în drepturi a fostei I.A.P.L. Bistriţa, în baza deciziei nr. 1071 din 09 noiembrie 1990 a Primăriei municipiului Bucureşti, dată în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat, a regiilor autonome şi societăţilor comerciale.
Este de asemenea necontestat faptul că I.A.P.L. Bistriţa a deţinut, în baza deciziei nr. 327 din 17 martie 1981 a fostului Consiliu Popular al municipiului Bucureşti, un drept de administrare directă asupra imobilului situat în Bucureşti.
Ceea ce se critică însă de către recurenţi este dreptul de proprietate al intimatei-reclamante asupra imobilului, preluat de în baza Legii nr. 15/1990.
Art. 645 C. civ. prevede că legea este unul din modurile în care se poate dobândi proprietatea.
Transformarea fostelor întreprinderi si organizaţii economice socialiste în regii autonome şi societăţi comerciale s-a făcut în baza Legii nr. 15/1990.
Art. 17 din acest act normativ prevede că unităţile economice de interes republican se organizează ca societăţi comerciale prin hotărâre a guvernului, iar cele de interes local, prin decizia organului administraţiei locale de stat, iar art. 18 stipulează că prin actul de înfiinţare se aprobă statutul societăţii comerciale şi se vor stabili forma juridică, obiectul de activitate, denumirea, sediul, capitalul social subscris, precum şi modalitatea de prelucrare a activului şi pasivului. În baza actului de înfiinţare, societatea comercială se înscrie la Registrul Comerţului.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din aceeaşi lege, iniţial capitalul social al societăţilor comerciale era deţinut integral de Statul Român, sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport de forma juridică a societăţii, iar conform art. 20 alin. (2), bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale erau proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.
Dispoziţia din art. 20 alin. (2) nu descrie ea înseşi relaţia dintre patrimoniul întreprinderii socialiste si societatea comercială nou înfiinţată pe baza acesteia, însă instituie o prezumţie potrivit căreia, atâta timp cât în actele de constituire ale societăţii comerciale nu este identificat un alt titlu cu care se face transferul de patrimoniu, atunci este prezumat că acel titlu este cel de proprietar.
Având în vedere această prezumţie se poate trage concluzia, susţinută juridic, că regula este a unei preluări cu titlu de proprietar. Deci, ceea ce au preluat in patrimoniu societăţile comerciale constituite in temeiul Legii 15/1990 nu este dreptul de administrare al fostelor întreprinderi socialiste, ci chiar un drept de proprietate asupra bunurilor respective.
Un alt argument care conduce la aceeaşi concluzie este art. 53 din Legea 15/1990 care reglementează destinaţia bunurilor care rămân in proprietatea statului. per a contrario, înseamnă că restul bunurilor despre care se face vorbire in Legea 15/1990 sunt bunuri care au ieşit din proprietatea statului, deci titlul cu care s-a făcut transferul de la întreprinderile socialiste la societăţile comerciale este cel de proprietate.
În acest sens a fost tranşată problema şi de Curtea Constituţională care, prin mai multe decizii a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990.
Astfel, în Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, publicată în M.Of., Partea I nr. 141 din 8 iulie 1996, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990 „reglementează două componente distincte ale patrimoniului societăţilor comerciale: bunuri aflate în proprietate şi bunuri dobândite cu alt titlu”, iar interpretarea acestei ultimei părţi a textului este de competenţa instanţelor de judecată.
În speţă, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, în anexa la Decretul nr. 92/1950 este prevăzut un imobil situat la o altă adresă poştală decât cea a imobilului în litigiu, astfel că nu se poate trage concluzia că imobilul a fost naţionalizat în baza acestui act normativ.
Aşa fiind, în ce priveşte construcţiile, sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în sensul că acestea au fost preluate de reclamantă cu titlu de proprietate.
Recurenţii consideră că problema controversată a prezentei speţe este aceea că imobilul în discuţie nu a fost inclus în capitalul social al reclamantei, fapt confirmat de adresa nr. 150739 din 31 martie 2009 a Oficiului Registrului Comerţului Bucureşti.
Atâta timp cât din anexa la decizia nr. 1071/1990 a Primăriei Bucureşti, prin care s-a dispus constituirea SC D. SA rezultă că valoarea capitalului social transmis de I.A.P.L. Bistriţa societăţii reclamante este de 116.691 mii lei, aceeaşi valoare regăsindu-se în documentele prin care SC D. SA s-a înscris la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti, instanţa de recurs consideră că, în baza Legii nr. 15/1990 a fost transmis întregul patrimoniu deţinut de fosta societate.
Aşa fiind, parte din imobil, respectiv construcţiile, au intrat sub incidenţa art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi au devenit proprietatea societăţii reclamante prin efectul legii.
Critica vizând revocarea dreptului de administrare al reclamantei - intimate asupra imobilului prin Hotărârea nr. 113 din 30 mai 2005 a Consiliului General al municipiului Bucureşti, nu prezintă relevanţă asupra dreptului de proprietate, întrucât condiţia deţinerii unui drept de administrare a fost impusă de Legea nr. 15/1990 numai cu privire la fosta unitate socialistă, care trebuia să deţină un asemenea drept la data apariţiei legii.
În ce priveşte critica privind faptul că reclamanta nu deţine drept de proprietate asupra terenului întrucât i s-a respins documentaţia privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, aceasta este formală, întrucât curtea de apel, admiţând apelul, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei numai cu privire la construcţii, cu motivarea justă că acesta nu a fost inclus în patrimoniul societăţii privatizate deoarece, deşi s-a supus rigorilor H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991, reclamanta nu a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Pentru considerentele expuse, recursurile apar ca nefondate şi vor fi respinse ca atare, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi de intervenienta SC L.D. SRL împotriva deciziei nr. 388 din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6757/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5144/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
