ICCJ. Decizia nr. 3756/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3756/2010
Dosar nr. 107/2/2001
Şedinţa publică din 16 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Cerere de chemare în judecată.
1.1. Obiect.
Prin cererea înregistrată la data de 27 mai 1999, reclamantul E.A.E. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, H.N. şi H.R., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de pârâţi cu privire la apartamentul situat în Bucureşti, sector 1 şi obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul menţionat, compus din 4 camere şi dependinţe, împreună cu cota indiviză de 28,71 % din părţile de folosinţă de uz comun ale întregului imobil şi din terenul aferent.
1.2. În fapt.
În motivarea cererii reclamantul a învederat că imobilul menţionat, dobândit de antecesoarea sa, A.P. prin cumpărare de la A.G., în baza actului de vânzare-cumpărare de Tribunalul Ilfov, a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 pe numele P.G., figurând înscris la poziţia nr. 5884 în lista anexă la decret.
Singurul moştenitor al proprietarei, în prezent decedată este R.E., potrivit menţiunilor din certificatul de moştenitor nr. 469/1984, de asemenea decedată, al cărei unic moştenitor este reclamantul, în conformitate cu dispoziţiile certificatului de moştenitor nr. 853/1990.
A susţinut reclamantul că măsura naţionalizării bunului în litigiu este nulă, neexistând identitate între persoana menţionată ca proprietar în listele anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului.
1.3. În drept.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa nr. 221 din 07 martie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul R.A.E. şi au fost obligaţi pârâţii H.N. şi H.R. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul din imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 prin care pârâţii H. au cumpărat apartamentul.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele P.G., deşi proprietar la data naţionalizării era autoarea reclamantului, A.P.
Din adresele care cuprind situaţia juridică a imobilului rezultă că acesta a fost naţionalizat de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, astfel încât bunul este deţinut de stat fără titlu, proprietarul iniţial şi moştenitorii acestuia păstrându-şi dreptul de proprietate asupra acestuia, drept inalienabil şi imprescriptibil, motiv pentru care acţiunea în revendicare formulată de reclamant este întemeiată, fiind admisă ca atare.
Cât priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, s-a reţinut că în favoarea pârâţilor H. operează principiul bunei credinţe, bună credinţă care se prezumă şi care nu a fost răsturnată de reclamant, nefiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 91 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, invocate în cauză.
3. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia nr. 300/ A din 13 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în opinie majoritară a respins ca nefondate apelurile părţilor împotriva sentinţei primei instanţe care a fost păstrată.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în cauză din probaţiunea administrată (certificate de moştenitor, act de vânzare-cumpărare, raport de expertiză tehnică) rezultă că reclamantul a făcut dovada calităţii de proprietar al bunului litigios a autoarei sale.
Faptul că în decretul de naţionalizare apare menţionată o altă persoană, nu este de natură să conducă la concluzia că P.G. a fost proprietarul „imobilului, dovada dreptului de proprietate făcându-se cu acte translative de proprietate şi numai prin înscrierea acestora în registrele de carte funciară sau la alte autorităţi.
De asemenea, faptul că numele autoarei reclamantului este A. în unele acte şi A. în altele reprezintă o eroare materială, care nu este de natură să creeze dubiu în ceea ce priveşte identitatea acesteia.
Cat priveşte valabilitatea titlului statului, s-a reţinut că imobilul în litigiu deşi constituia proprietatea autoarei reclamantului, a trecut în proprietatea statului pe numele altei persoane, respectiv P.G., fiind astfel preluat de stat fără titlu.
Susţinerile pârâţilor în sensul că A.P. ar fi fost comerciant şi că ar fi avut ca activitate comercială vânzarea de imobile, nu au fost probate şi nu conduc, de asemenea, chiar dacă ar fi reale, în lipsa unor acte translative de proprietate, la concluzia că imobilul în litigiu ar fi fost vândut lui P.G.
Analizând titlul statului din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, Curtea de apel a constatat că dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 contravin Constituţiei din anul. 1948, care prin art. 8, 10 şi 16 dispunea că proprietatea particulară se bucură de protecţie, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau numai în baza legii şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
De asemenea, prevederile actului de naţionalizare contravin şi art. 481 C. civ., precum şi dispoziţiilor din tratatele internaţionale la care România era parte privitoare la proprietate şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Nu a fost primit nici motivul de apel privind soluţia cererii de revendicare, în raport de normele legale aplicabile raportului juridic litigios, născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sens în care s-a constatat incidenţa dispoziţiilor dreptului comun în materia revendicării invocate de reclamant, art. 480 C. civ.
Aşa fiind, s-a reţinut că în mod corect prima instanţă, în operaţiunea de comparare a celor două titluri de proprietate exhibate de părţi, a acordat preferabilitate titlului de proprietate al reclamantului, care este anterior celui opus de pârâţi şi neafectat de vicii. Titlul pârâţilor este ulterior, provine de la stat, care nu a deţinut niciodată un titlu de proprietate valabil.
Această soluţie este în acord şi cu jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât la data promovării acţiunii reclamantul avea o „speranţă legitimă" de restituire a bunului, imobilul fiind preluat de stat fără titlu şi cu nerespectarea criteriului proporţionalităţii.
Deşi reclamantul a formulat notificarea în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu a primit nici un răspuns până în prezent.
În măsura în care se prevede despăgubirea foştilor proprietari, aceasta trebuie să fie clară şi concretă pentru a evita insecuritatea juridică şi incertitudinea, aspect sancţionat de instanţa europeană care a statuat totodată şi că vânzarea de către stat a bunurilor altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună credinţă şi chiar dacă are loc anterior confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altei persoane, proprietarul bunului, constituie o privare de bun, care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii este contrară art. 1 din Protocolul nr. I adiţional la Convenţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că eventuala bună credinţă a chiriaşilor în momentul contractării cu autoritatea administrativă nu are nici o relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar şi, implicit, a violării art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, ceea ce conduce la înlăturarea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ca efect al normei convenţionale evocate, normă pe care judecătorul naţional are obligaţia a o aplica în mod prioritar în raport cu legea naţională, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Nu a fost primită nici critica din apelul reclamantului întrucât probele administrate în cauză nu au confirmat existenţa relei credinţe a pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
S-a reţinut astfel ca respectate dispoziţiile art. 9 din Legii nr. 112/1995 justificat de faptul că la momentul semnării contractului părţile aveau convingerea că statul este adevăratul proprietar al bunului întrucât reclamantul până la acea dată nu a contestat titlul statului şi nici nu şi-a manifestat intenţia de a redobândi bunul.
Mai mult, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, în vigoare la data semnării contractului, prevedeau că Decretul nr. 92/1950 reprezintă o preluare cu titlu pentru stat.
Titlul statului a fost contestat de o altă persoană, respectiv de moştenitorii lui G.A.Ş. şi E., actul de transmisiune fiind încheiat după finalizarea litigiului prin Decizia nr. 2800 din 18 septembrie 1996 de către Curtea Supremă de Justiţie care, în urma admiterii recursului în anulare, a respins acţiunea în revendicare, ceea ce consolidează concluzia că la momentul contractării ambele părţi aveau convingerea că statul este adevăratul proprietar al imobilului.
4. Recursul.
4.1. Motive.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs părţile criticând-o pentru nelegalitate, sens în care invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au solicitat modificarea deciziei curţii de apel cu consecinţa respingerii acţiunii în revendicare faţă de pârâţi, respectiv de constatare a nulităţii actului de vânzare-cumpărare în recursul reclamantului.
Dezvoltând recursul său, reclamantul a susţinut, după indicarea considerentelor pentru care preluarea bunului litigios s-a făcut cu respectarea normelor interne şi internaţionale în materie, că operaţiunea de vânzare a apartamentului a fost încheiată-în fraudarea drepturilor sale şi pe riscul cumpărătorilor, fiind astfel lovită de nulitate absolută în virtutea adagiului „fraus anm corrunpif".
Preluarea bunului fără titlu de către stat, în modalitatea necontestată de probele administrate - pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar - exclude buna credinţă a vânzătorului care încheind actul de vânzare în condiţiile date a întocmit actul cu rea credinţă şi în scop speculativ, cu consecinţa nevalabilităţii vânzării, lovită de nulitate absolută.
În mod greşit s-a reţinut că pârâţii au fost de bună credinţă la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, întrucât în materia vânzării lucrului altuia, buna credinţă a cumpărătorului constă în convingerea sa fermă că încheie actul cu adevăratul proprietar.
Analiza bunei credinţe a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu se poate face fără cercetarea regimului juridic al imobilului.
Convingerea subiectivă a cumpărătorului trebuie să fie fundamentată pe rezultatul unor minime diligente efectuate de către acesta, lipsa totală de diligentă echivalând cu cumpărarea bunului pe riscul său, cu consecinţa înlăturării prezumţiei relative a bunei credinţe.
Atitudinea subiectivă a cumpărătorului trebuie fundamentată pe cercetări privind regimul juridic al imobilului, precum şi a calităţii de proprietar al celui cu care urmează să încheie actul de vânzare-cumpărare.
Or, pârâţii H. nu numai că nu au manifestat diligenta pretinsă de lege, dar mai mult, au cunoscut regimul juridic al apartamentului în litigiu, încheind actul de transmisiune în condiţiile arătate pe riscul lor.
S-a arătat că edificatoare în acest sens este poziţia părţilor exprimată în răspunsul la interogatoriu şi în care au relevat inexistenţa riscului la încheierea operaţiunii de vânzare, în condiţiile în care au cumpărat de la stat şi că foştii proprietari ai bunului erau, la momentul cumpărării, decedaţi.
Buna credinţă a cumpărătorilor reprezintă un element care trebuie analizat separat, independent de demersurile întreprinse de fostul proprietar, care şi-a păstrat această calitate, imobilul neintrând niciodată în proprietatea statului.
Pentru a putea fi consideraţi de bună credinţă şi a fi aplicabil principiul „envr in awrvruns facit ius", cumpărătorii erau datori să facă demersuri în vederea aflării modului de preluare a imobilului pentru a observa dacă acesta putea constitui obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, mai ales că însăşi Legea nr. 112/1995 prevede că se vând numai imobilele preluate de stat cu titlu valabil.
Or, în speţă, pârâţii nu au făcut nici un demers în scopul aflării situaţiei juridice a imobilului şi nici nu au considerat a fi necesar acest lucru, motiv pentru care nu pot fi consideraţi ca fiind de bună credinţă, indiferent de ceea ce ar fi întreprins fostul proprietar, ceea ce atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare astfel întocmit.
În recursul lor pârâţii au susţinut nelegalitatea deciziei atacate în raport de soluţia dată cererii de revendicare, cu referire la care s-a arătat că în mod greşit s-a reţinut că reclamantul are un bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. şi prin urmare, în operaţiunea de comparare a titlurilor părţilor, este preferabil ce repus de reclamant.
S-a învederat că până în anul 1999 reclamantul nu şi-a manifestat voinţa de a contesta titlul statului, deşi ştia sau trebuia să ştie că apartamentul pretins este ocupat de chiriaşi care erau îndreptăţiţi în temeiul Legii nr. 112/1995 să-l cumpere.
Prin pasivitatea lui, reclamantul a permis pârâţilor să-şi exercite drepturile legale prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi să dobândească un bun prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În analiza acţiunii în revendicare dedusă judecăţii nu poate fi omisă legislaţia naţională incidenţă (Legea nr. 1/2009, Legea nr. 10/2001), hotărârea pronunţată în cauză privind imobilul litigios care a statuat irevocabil în sensul transferului proprietăţii bunului către stat ca efect al naţionalizării sale, dar şi dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - care a decis în sensul prevalentei legii speciale în concursul cu legea generală şi a respectării principiului securităţii juridice civile prin ocrotirea subdobânditorilor de bună credinţă ai bunurilor preluate de stat, printre altele, şi în modalitatea dispusă în cauză.
Au mai susţinut de asemenea existenţa unor dubii privind atât identitatea bunului proprietatea antecesoarei reclamantului cu cel pretins în prezenta procedură, dar şi a titularului dreptului de proprietate, cu referire la care probele nu au stabilit fără echivoc că ar fi antecesoarea revendicatorului.
4.2. Analizată de instanţa de recurs.
Recursurile declarate de pârâţi sunt fondate şi urmează a fi admise pentru considerentele ce succed:
Soluţionând în fond acţiunea în revendicare dedusă judecăţii prin raportare la normele legale incidente la momentul declanşării procedurii judiciare, instanţele au procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia. României şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În atare situaţie critica pârâţilor privind ^admisibilitatea acţiunii în revendicare având ca obiect un bun preluat de stat, prin raportare la norme legale (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2009), respectiv decizii ale instanţei supreme şi instanţei de contencios constituţional (ulterioare naşterii raportului juridic litigios) corect nu a fost primită de instanţa de apel şi, prin consecinţă, nu poate fi primită nici de instanţa de recurs, decât cu riscul încălcării principiului neretroactivităţii legii civile (art. 1 C. civ. şi art. 15 din Constituţia României), ceea ce nu este admisibil.
În analiza făcută acţiunii în revendicare instanţele s-au raportat însă exclusiv şi trunchiat la jurisprudenţa instanţei europene cu referire la aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, omiţând ca în viziunea acestei instanţe atât reclamantul cât şi pârâţii trebuie să beneficieze de garanţiile conferite de Convenţie.
În acest sens se reţine că, dimpotrivă, în speţă cei ce deţin un bun în sensul Convenţiei sunt pârâţii, deoarece au cumpărat spaţiul locativ în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care reclamantul nu contestase valabilitatea titlului cu care statul dobândise bunul şi nu formulase cerere de restituire în natură a imobilului.
Împrejurarea că o altă persoană, M.I. formulase la momentul arătat cerere de revendicare a imobilului situat la adresa menţionată, nu are nici o relevanţă cu privire la raportul juridic litigios,. întrucât pe de o parte, irevocabil, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut valabilitatea titlului statului de preluare a bunului ca efect al naţionalizării, iar pe de altă parte, pârâţii au încheiat actul de transmisiune a bunului în litigiu numai după epuizarea acestei proceduri judiciare, ceea ce le-a consolidat convingerea că au contractat cu proprietarul bunului în temeiul unui act normativ ce le recunoştea dreptul de a cumpăra un asemenea bun.
Pe de altă parte, nu poate fi omisă nici împrejurarea că reclamantul nu a acţionat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a imobilului. O atare cerere ar fi împiedicat sau cel puţin temporizat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, conform art. 9 din actul normativ menţionat, iar încheierea contractului înainte de soluţionarea cererii reclamantului şi în condiţiile contestării valabilităţii titlului statului, ar fi creat premizele contestării valabilităţii contractului atât din perspectiva încălcării legii, cât şi din cea a relei credinţe a părţilor contractante.
Prin urmare, însăşi pasivitatea reclamantului a contribuit hotărâtor la crearea actualei situaţii.
În acest fel, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, aşa cum de altfel au reţinut şi instanţele care au constatat valabilitatea convenţiei de vânzare-cumpărare, iar aceştia au dobândit, totodată, speranţa legitimă conferită de lege în vigoare că, nefiindu-le anulat contractul de vânzare sunt îndreptăţiţi să păstreze bunul care astfel nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.
Preferabilitatea titlului pârâţilor derivă şi din perspectiva normelor convenţionale şi a jurisprudenţei C.E.D.O. care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, principiu ce se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.
Totodată, a avut în vedere faptul că legea specială de reparaţie, de care s-a prevalat de altfel şi reclamantul în cauză, a prevăzut posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent ce urmează a fi stabilită la valoarea de piaţă a imobilului.
Faptul că organismul (înfiinţat de stat în scopul dezdăunării foştilor proprietari nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a asigura efectivitatea despăgubirii, nu poate constitui nici el temei pentru admiterea acţiunii în revendicare, întrucât ar însemna ca, pentru culpa statului de a nu fi implementat suficient de coerent dispoziţiile legii reparatorii, sancţionată de altfel în repetate rânduri de C.E.D.O., consecinţele să fie suportate nu de stat, ci de particulari, ale căror drepturi sunt deopotrivă ocrotite de Convenţie.
Convenţia nu impune statelor contractante nici o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. l nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
În virtutea marjei de apreciere de care dispune, recunoscută de altfel de Convenţie, Statul Român a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist optând în principal pentru restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari şi, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terţe persoane de bună credinţă, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, acestea din urmă stabilite la valoarea de piaţă a imobilului.
Ca urmare şi pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile pârâţilor vor fi admise potrivit celor consemnate în dispozitivul deciziei iar cel al reclamantului, pentru considerentele enunţate, va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, H.R. şi H.N. împotriva Deciziei nr. 300/ A din 13 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie pe care o modifică în parte în sensul că admite apelurile declarate de pârâţi împotriva sentinţei nr. 221 din 07 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă pe care p schimbă în parte în sensul că respinge acţiunea în revendicare formulată de reclamantul R.A.E.
Împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti, H.R. şi H.N.
Păstrează restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.A.E. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3917/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3407/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
