ICCJ. Decizia nr. 3854/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3854/2010
Dosar nr. 652/1/2001
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 octombrie 1998 sub nr. 19189/1998 pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, reclamantul A.M. a solicitat, în temeiul art. 481 C. civ. şi art. 35 din Legea nr. 33/1994, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, retrocedarea terenului în suprafaţă de 236,40 mp situat în Bucureşti, P.J., str. A.
Prin Sentinţa civilă nr. 4627 din 23 martie 1999, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 1728/1999.
Prin cererea precizatoare depusă în şedinţă publică la data de 21 aprilie 2000, reclamantul a solicitat citarea în calitate de pârât a Serviciului Român de Informaţii Externe, pentru ca în contradictoriu cu acesta să se dispună obligarea acestuia de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în litigiu.
Prin Sentinţa civilă nr. 952 din 29 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Sector 1 Bucureşti şi a respins ca nefondată acţiunea reclamantului, reţinând că terenul revendicat a fost expropriat în temeiul Decretului prezidenţial nr. 34/1974, iar scopul exproprierii a fost realizat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, arătând că pricina s-a judecat cu lipsă de procedură faţă de Ministerul Finanţelor, care nu a fost citat, au fost depuse acte doveditoare ale calităţii procesuale active, iar terenul în litigiu nu este afectat de investiţii.
Prin Decizia civilă nr. 781/A din 14 decembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reţinând că lipsa de procedură trebuia invocată numai de partea care nu a fost citată, în situaţia în care se simţea prejudiciată; instanţa de fond nu a reţinut lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, ci dimpotrivă, faptul că acesta şi-a dovedit calitatea de succesor al autorilor săi, care au fost proprietarii terenului revendicat; terenul revendicat a fost trecut legal în proprietatea statului, întrucât scopul exproprierii s-a realizat, respectiv, pe acesta sunt edificate construcţii ce sunt folosite în prezent de Serviciul Român de Informaţii Externe.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8, 11 şi 10 C. proc. civ. şi a vizat următoarele aspecte:
I. Încălcarea formelor de procedură cu privire la pârâtul Ministerul Finanţelor, acesta nefiind legal citat la judecata în fond, în condiţiile în care nu s-a luat act de renunţarea la judecată cu acest pârât şi nici de solicitarea reclamantului şi a pârâtului SIE de reintroducere în cauză a pârâtului lipsă.
Lipsa de procedură cu pârâtul Ministerul Finanţelor este o cauză de nulitate absolută, putând fi invocată de oricare dintre părţi, chiar şi direct în faţa instanţei de recurs.
II. Greşita reţinere a faptului că H.G. nr. 851/1994 reprezintă un act juridic prin care pârâtul SIE a devenit proprietar al terenului în litigiu, cu toate că acest teren este situat în Bucureşti, P.J., str. A., iar imobilul la care se face referire în această hotărâre este situat în Bucureşti, str. T., sector 1, nefăcându-se dovada că cele două terenuri s-ar fi suprapus.
III. Instanţa nu s-a pronunţat asupra mijloacelor de apărare ale reclamantului şi nici asupra dovezilor administrate de acesta, reţinând în mod greşit că s-a realizat scopul pentru care terenul a fost expropriat.
În acest sens, a arătat că din anul 1974 şi până la momentul judecării recursului nu s-a dovedit că Primăria municipiului Bucureşti ori pârâtul SIE ar fi făcut vreo investiţie, în condiţii legale, pe acest teren, nefiind luate în considerare adresele existente la dosarul cauzei din care rezultă că pe terenul în litigiu nu există investiţii, fiind folosit fără titlu de pârât.
Prin încheierea de şedinţă din 19 octombrie 2001, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, la solicitarea reclamantului.
La data de 6 ianuarie 2006 apărătorul reclamantului a solicitat menţinerea suspendării recursului, însă instanţa a acordat termen la 28 aprilie 2006 pentru a se depune dovezi cu privire la stadiul de soluţionare al procedurii iniţiate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin încheierea de şedinţă din 28 aprilie 2006 s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că soluţionarea prezentului recurs, promovat într-o cauză întemeiată pe dreptul comun, depindea de dezlegarea unei alte cauze, aflată în derulare, întemeiată pe dispoziţiile legii speciale.
La data de 20 aprilie 2010, din oficiu, cauza a fost repusă pe rol în vederea discutării excepţiei perimării recursului la termenul din 18 iunie 2010.
Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul reclamantului a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală la data de 27 decembrie 2000, judecata acestuia fiind suspendată iniţial, la data de 19 octombrie 2001, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, iar ulterior, la data de 28 aprilie 2006, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., dată de la care nici una din părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252(1) C. proc. civ., părţile fiind legal citate pentru termenul din 18 iunie 2010.
Potrivit art. 248(1) C. proc. civ., incident în cauză, "orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii mai mult de un an".
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
În speţă, de la data când a intervenit ultima suspendare, respectiv, 28 aprilie 2006, şi până la data repunerii pe rol din oficiu, şi anume, 20 aprilie 2010, nici una din părţi nu a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare recursul.
Faţă de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, Înalta Curte constată incidenţa art. 248(1) C. proc. civ. şi perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimat recursul declarat de reclamantul A.M. împotriva Deciziei nr. 781/A din 14 decembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3859/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5833/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
