ICCJ. Decizia nr. 5833/2010. Civil. Anulare act. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5833/2010

Dosar nr. 3308/3/2008

Şedinţa publică din 4 noiembrie 2010

Prin cererea înregistrată la data de 27 iulie 2006, ulterior completată, reclamanţii S.M., S.D.V. şi S.A. au chemat în judecată pe pârâţii S.V. şi I.M., solicitând: să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 330 din 5 martie 1996 emisă de Primarul General; să se constate nulitatea absolută a procesului-verbal de predare-primire nr. 2694 din 23 aprilie 1996, întocmit de Municipiul Bucureşti prin Administraţia Fondului Imobiliar; să se constate nulitatea absolută a tranzacţiei intervenite între cei doi pârâţi cu privire la imobilul situat în Bucureşti, B-dul Aviatorilor nr. 58, sector 1 (tranzacţie de care s-a luat act prin Sentinţa civilă nr. 4637 din 22 iunie 2004, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 7919/2004).

Pârâţii au formulat cerere reconvenţională solicitând: obligarea reclamanţilor să lase în deplină proprietate şi posesie pârâtului-reclamant S.V., ap. 2, et. 1 din imobilul în litigiu şi cota indiviză de 1/2 din întregul teren de 825 mp. de la adresa din Bucureşti, B-dul Aviatorilor nr. 58, sector 1, în contradictoriu şi cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General; constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 932 din 6 aprilie 2005 şi a Dispoziţiei nr. 990 din 18 aprilie 2005 emise de Primarul General; constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de predare-primire nr. 8992 din 23 mai 2005, întocmit de Municipiul Bucureşti prin Administraţia Fondului Imobiliar.

Prin Sentinţa civilă nr. 1917 din 23 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâţii-reclamanţi S.V. şi I.M.; a admis în parte acţiunea completată formulată de reclamanţii-pârâţi S.M., S.D.V. şi S.A., în contradictoriu cu pârâţii-reclamanţi S.V. şi I.M. şi cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General; a constatat nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 330 din 5 martie 1996 emisă de Primarul General, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2 de la etajul 1 şi cota indiviză de 1/2 din terenul în suprafaţă totală de 825 mp. din Bucureşti, B-dul Aviatorilor nr. 58, sector 1; a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de predare-primire nr. 2694 din 23 aprilie 1996, în ceea ce priveşte cota indiviză de 1/2 din terenul în suprafaţă totală de 825 mp.; a constatat nulitatea absolută a tranzacţiei de care s-a luat act prin Sentinţa civilă nr. 4637 din 22 iunie 2004 pronunţată în Dosarul civil nr. 7919/2004 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti; a respins celelalte pretenţii din acţiunea principală completată; a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională completată formulată de pârâţii-reclamanţi S.V. şi I.M. în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi S.M., S.D.V. şi S.A. şi cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General; s-a luat act că nu s-a solicitat plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, tribunalul a reţinut că, reclamanţii-pârâţi au formulat o acţiune de drept comun în constatarea nulităţii unor acte juridice civile, acţiune pusă la îndemâna oricărei persoane interesate.

Prin urmare, pentru dovedirea calităţii procesuale active în prezenta cauză este suficient ca reclamanţii-pârâţi să justifice un interes personal, direct, actual şi legitim de a obţine desfiinţarea actelor atacate.

S-a reţinut că reclamanţii-pârâţi, deţinători ai unui act de vânzare-cumpărare din anul 1950 pentru o parte din imobilul situat în Bucureşti, B-dul Aviatorilor nr. 58, sectorul 1, act recunoscut prin hotărâri judecătoreşti ulterioare, au un interes legitim de a anula actele prin care susţin că s-a adus atingere dreptului lor de proprietate sau care constituie impedimente în realizarea deplină a acestui drept.

Analizând acţiunea principală astfel cum a fost completată, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 3 aprilie 1950, numita I.M. a înstrăinat către autorii reclamanţilor-pârâţi S.V. şi S.E., printr-un act de vânzare-cumpărare sub semnătură privată atestată de avocat, apartamentul nr. 2 de la etajul 1 şi cota indiviză de 1/2 din terenul în suprafaţă totală de 825 mp. din Bucureşti, B-dul Generalissimul Stalin (actual B-dul Aviatorilor) nr. 58, sector 1.

Ulterior, întregul imobil de la adresa mai sus-menţionată a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, în anexă fiind menţionată ca proprietar I.M.

Reclamanţii-pârâţi au obţinut, în cadrul demersurilor făcute pentru redobândirea proprietăţii, după anul 1990, două hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Astfel, în urma unei acţiuni iniţiate la 19 octombrie 1990, în contradictoriu cu numita I.M. şi continuată, după decesul acesteia, împotriva moştenitoarei pârâtă-reclamantă I.M. s-a constatat în mod irevocabil valabil intervenită vânzarea-cumpărarea la 3 aprilie 1950, atât pentru apartamentul nr. 2, cât şi pentru cota indiviză de 1/2 din terenul de 825 mp., reţinându-se că la acea dată vânzarea imobilelor era guvernată de principiul consensualismului.

S-a reţinut că, în aceste condiţii, nu se mai poate pune în discuţie valabilitatea transmiterii acestui imobil din proprietatea autoarei pârâtului-reclamant I.M., în patrimoniul autorilor reclamanţilor-pârâţi, S.V. şi S.E., anterior naţionalizării.

Ca urmare a acţiunii promovate la 30 martie 1994 de autorii S.V. şi S.E. s-a dispus retrocedarea apartamentului nr. 2 şi a cotei indivize de 1 /2 din totalul terenului, reproducându-se textual descrierea din actul de vânzare-cumpărare din 1950.

Este, deci, vădit neîntemeiată susţinerea pârâtului-reclamant S.V. că reclamanţii-pârâţi nu ar justifica vreun titlu actual asupra terenului.

În considerarea acestor hotărâri judecătoreşti irevocabile, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General a emis Dispoziţia nr. 1016/1995 şi - prin D.A.F.I. - procesul-verbal de predare-primire nr. 10239 din 19 octombrie 1995, iar ulterior şi Dispoziţia nr. 932 din 6 aprilie 2005 îndreptată prin Dispoziţia nr. 990 din 18 aprilie 2005, precum şi procesul-verbal de predare-primire nr. 8992 din 23 mai 2005.

Tribunalul a mai reţinut din actele dosarului că, numita I.M. a iniţiat şi ea, la 18 aprilie 1994, o acţiune în retrocedarea întregului imobil din Bucureşti, B-dul Aviatorilor nr. 58, sector 1, prevalându-se de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 43913 din 1 decembrie 1947 şi „omiţând" să arate instanţei că înstrăinase ap. 2 şi jumătate din teren, motiv pentru care a putut obţine Sentinţa civilă nr. 8792 din 20 septembrie 1994 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti rămasă definitivă, după ce se dispusese în mod definitiv retrocedarea respectivei părţi din imobil către numiţii S.V. şi S.E. prin Sentinţa civilă nr. 9572/1994 (aspect cunoscut cel puţin de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti).

Pe baza acestei hotărâri, în favoarea numitei I.M. s-a emis Dispoziţia nr. 330 din 5 martie 1996 şi procesul-verbal de predare-primire nr. 2694 din 23 aprilie 1996, acesta din urmă fiind însă încheiat doar pentru ap. 1, parter, făcându-se menţiune despre faptul că ap. 2 de la etaj s-a restituit lui S.V. şi S.E.

Tribunalul a constatat că, nici în Sentinţa civilă nr. 8792 din 20 septembrie 1994, nici în cele două acte mai sus menţionate nu se face referire expresă la vreo suprafaţă de teren, în timp ce reclamanţii-pârâţi justifică prin acte, titlul lor vechi şi actual asupra unei cote indivize de 1/2 din teren.

Faţă de aceste împrejurări, tribunalul a constatat că Dispoziţia nr. 330 din 5 martie 1996 a Primarului General, deşi emisă în considerarea Sentinţei civile nr. 8792 din 20 septembrie 1994, este lovită de nulitate absolută în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2 de la etajul 1 şi cota indiviză de 1/2 din terenul în suprafaţă totală de 825 mp. din Bucureşti, B-dul Aviatorilor nr. 5B, sector 1, întrucât la data emiterii ei, această parte din imobil nu se mai afla în proprietatea sau posesia statului şi deci, autoritatea administraţiei publice locale nu mai putea dispune în mod valabil de ea, acest atribut aparţinând exclusiv proprietarului, conform art. 480 - 481 C. civ.

De altfel, imposibilitatea parţială de valorificare/punere în executare a acestei hotărâri judecătoreşti irevocabile este imputabilă exclusiv părţilor din procesul în care s-a pronunţat, Primăria Municipiului Bucureşti cunoscând că s-a pronunţat o hotărâre definitivă de retrocedare în favoarea altei persoane (Sentinţa civilă nr. 9572 din 7 octombrie 1994, definitivă în 1995), iar I.M. ascunzând instanţei faptul că înstrăinase imobilul înainte de naţionalizare, nemaiavând dreptul la restituire şi faptul că se află în litigiu cu cumpărătorii din anul 1990.

Referitor la capătul de cerere privind nulitatea tranzacţiei, tribunalul a reţinut că, în contextul faptic şi juridic deja prezentat, la data de 23 ianuarie 1997, numita I.M. a vândut pârâtului-reclamant S.V., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 171/1997, ap. 1, parter, şi cota indiviză de 1/2 din teren.

După decesul numitei I.M. şi în timp ce pârâta-reclamantă I.M. (fiica acesteia) se afla în proces cu autorii reclamanţilor-pârâţi, S.V. şi S.E., la data de 11 mai 2004, pârâtul-reclamant promovează o acţiune de ieşire din indiviziune, susţinând că asupra terenului sunt coindivizari el şi numita I.M.

La prima zi de înfăţişare, 22 iunie 2004, pârâţii-reclamanţi din prezenta cauză au încheiat o tranzacţie de care instanţa a luat act fără a mai face verificări de fond, stingând procesul printr-o hotărâre de expedient (Sentinţa civilă nr. 4637 din 22 iunie 2004, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosar nr. 7919/2004, irevocabilă prin renunţare la exercitarea căii de atac).

Prin această „tranzacţie", părţile contractante au convenit ca întregul imobil - construcţie şi teren - de la adresa în litigiu să revină numitului S.V. cu plata unei sulte de 800.000 lei (cu termen de achitare integrală la 31 decembrie 2007), în condiţiile în care reclamanţii-pârâţi S.V. şi S.E. aveau deja hotărâre judecătorească definitivă (Decizia civilă nr. 1239 din 16 iunie 2004) pentru ap. 2 şi „jumătate din terenul total de 825 mp.", iar obiectul „tranzacţiei" l-a făcut inclusiv ap. 2 de la etaj, deşi nu exista vreo stare de indiviziune cu privire la construcţie, respectiv între cele două apartamente.

Această tranzacţie reprezintă un contract judiciar, el încheindu-se în faţa instanţei, dar fără a fi rezultatul unei judecăţi, consemnarea sa în dispozitivul hotărârii de expedient având valoarea unei autentificări şi efectul principal al stingerii litigiului început.

Acest contract judiciar a fost încheiat în mod evident în frauda drepturilor adevăraţilor proprietari ai ap. 2 şi ai cotei indivize aferente de 1/2 din teren.

Astfel, deşi teoretic a fost încheiat pentru stingerea unui pretins litigiu de ieşire din indiviziune, el se referă şi la o construcţie cu privire la care nu a existat niciodată stare de indiviziune, iar ambele părţi cunoşteau că ap. 2 aparţine altui proprietar şi - în plus - indiviziunea asupra terenului exista cel mult între numitul S.V. şi reclamanţii-pârâţi de azi, nu faţă de pârâta-reclamantă I.M.

Sub acest aspect, tribunalul a reţinut şi că autoarea acesteia din urmă, I.M. nu a solicitat niciodată constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare încheiat cu autorii reclamanţilor în 1950 ori a procurii în baza căreia s-a încheiat, sau declararea unei eventuale simulaţii, în schimb a acţionat (inclusiv prin intermediul fiicei sale, pârâta-reclamantă) pentru recuperarea şi apoi înstrăinarea imobilului anterior vândut, declarând mincinos sau, după caz, „omiţând" să arate autorităţilor administrative şi judiciare situaţia de fapt şi de drept reală.

De asemenea, moştenitoarea I.M. s-a prevalat la ieşirea din indiviziune de certificatul de calitate de moştenitor, deşi deţinea deja din 3 iunie 2004 certificatul de moştenitor propriu-zis, în care nu era menţionată în masa succesorală vreo parte din imobilul litigios.

Numitul S.V. a arătat în procesul de ieşire din indiviziune faptul că imobilul-construcţie este „nesemnificativ", fiind în stare avansată de degradare şi urmând a fi demolat, susţinere necontestată de pârâta I.M., pentru a induce ideea că se tranzacţionează practic numai cu privire la terenul „indiviz".

Tribunalul, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 1706 C. civ. şi art. 948 pct. a raportat la art. 968 C. civ., a apreciat că - sub sancţiunea nulităţii absolute („fraus omnia corrumpif”) - părţile sau una dintre ele nu trebuie să urmărească prin tranzacţie realizarea de scopuri ilicite ori fraudarea drepturilor terţi lor.

De asemenea, a apreciat că tranzacţia, chiar dacă este consacrată printr-o hotărâre judecătorească este susceptibilă, ca orice contract, de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare de drept comun, în acest sens fiind şi practica judiciară în materie a instanţei supreme (a se vedea Decizia civilă nr. 1880/1992, Decizia nr. 1031/1992 etc).

Totodată, tribunalul a reţinut - în legătură cu nulitatea tranzacţiei - că în doctrină şi jurisprudenţă s-a precizat constant faptul că această nulitate se întinde asupra întregului contract, deoarece acesta este format din clauze indivizibile, deci nu se poate anula sau modifica o singură clauză, pentru că s-ar rupe echilibrul vizat de părţi în ansamblul contraprestaţiilor.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională completată formulată de pârâţii-reclamanţi tribunalul a constatat că, prin Dispoziţia nr. 932 din 6 aprilie 2005 s-a adus doar o lămurire Dispoziţiei nr. 1016 din 04 iulie 1995, iar Dispoziţia nr. 990 din 18 aprilie 2005 cuprinde o simplă îndreptare de eroare materială, astfel încât nu pot fi primite susţinerile de fond ale pârâţilor-reclamanţi cu privire la cele două acte, câtă vreme nu a fost contestată şi Dispoziţia nr. 1016/1991 prin care s-a dispus restituirea propriu-zisă (aceasta fiind de altfel emisă şi ulterior, confirmată în baza unei hotărâri judecătoreşti lămurite şi irevocabile).

Dimpotrivă, Dispoziţia nr. 330 din 5 martie 1996, de care se prevalează pârâţi-reclamanţi a fost, aşa cum s-a arătat, emisă la un moment la care autoritatea administrativ teritorială nu mai putea dispune de imobil, pe acest aspect fundamentându-se soluţia din prezenta cauză, de constatare a nulităţii absolute a acestui act (nulitate care produce efecte retroactive).

Faptul că pârâtul-reclamant şi-a intabulat dreptul de proprietate anterior emiterii celor două dispoziţii atacate este lipsit de relevanţă, în contextul în care înscrierea în Cartea funciară - pe de o parte - nu are efecte constitutive de drept de proprietate, iar pe de altă parte, s-a făcut în temeiul unor acte pentru care, în parte, tribunalul a constatat nulitatea absolută.

În ceea ce priveşte capătul de cerere reconvenţională având ca obiect revendicarea de către pârâtul-reclamant S.V. a apartamentului nr. 2 şi a cotei indivize de teren de 1/2 aparţinând reclamanţilor-pârâţi, tribunalul a constatat că, pârâtul-reclamant invocă drept titlu tranzacţia încheiată cu un pretins proprietar, tranzacţie având la bază Dispoziţia nr. 330/1996 şi procesul-verbal emis în aplicarea acesteia.

Or, toate aceste acte au fost constatate nule, pentru motivele arătate deja în analizarea acţiunii principale din prezenta cauză.

Nu se poate pune deci problema comparării unui titlu nul (inexistent din punct de vedere juridic) cu un titlu valabil şi, cu atât mai puţin, a considerării dreptului pârâtului-reclamant ca fiind preferabil dreptului reclamanţilor-pârâţi, căci pârâtului-reclamant îi lipseşte tocmai dreptul de proprietate aşa cum este el definit de art. 480 C. civ.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi pârâţii-reclamanţi S.V. şi I.M.

Prin Decizia nr. 676A din 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate apelurile.

Cu privire la apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a constatat că, prima instanţă a reţinut corect că interesul legitim al reclamanţilor-pârâţi pentru a iniţia acest demers judiciar este neîndoielnic, derivând din deţinerea unui act de vânzare-cumpărare din anul 1950 pentru o parte din imobilul situat în Bucureşti, B-dul Aviatorilor nr. 58, sectorul 1, act recunoscut prin hotărâri judecătoreşti ulterioare.

Nu pot fi primite deci susţinerile apelantului referitoare la efectuarea naţionalizării ulterioare a imobilului în acest context, având în vedere, pe de o parte, cele statuate prin Decizia civilă nr. 1239 din 16 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, modificată parţial prin Decizia civilă nr. 3002R din 15 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, referitor la valabilitate transmiterii acestui imobil din proprietatea autoarei pârâtului-reclamant I.M., în patrimoniul autorilor reclamanţilor-pârâţi, iar, pe de altă parte, Sentinţa civilă nr. 9572 din 7 octombrie 1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti rămasă irevocabilă, prin care s-a dispus retrocedarea apartamentului nr. 2 şi a cotei indivize de 1/2 din totalul terenului, conform actului de vânzare-cumpărare din 1950.

Nu sunt întemeiate nici afirmaţiile apelantului-pârât vizând corectitudinea emiterii Deciziei nr. 330 din 5 martie 1996 în raport de Sentinţa civilă nr. 8792 din 20 septembrie 1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în condiţiile în care la data emiterii actului respectiv apartamentul nr. 2 de la etajul 1 şi cota indiviză de 1/2 din terenul în suprafaţă totală de 825 mp. din Bucureşti, B-dul Aviatorilor nr. 5B, sector 1, nu se mai afla în proprietatea sau posesia statului şi, prin urmare, apelantul nu mai putea dispune de imobil, în dauna adevăratului proprietar, unicul titular al acestei prerogative a dreptului său real.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtului trebuie reţinută în cadrul acţiunii de faţă şi cu privire la celelalte capete de cerere ale acesteia, ţinând seama că procesul- verbal de predare-primire nr. 2694 din 23 aprilie 1996 a fost întocmit de Administraţia Fondului Imobiliar, ca „administrator al Municipiului Bucureşti" (astfel cum chiar apelantul susţine), titularul patrimoniului în care se regăsea în fapt imobilul fiind deci unitatea administrativ-teritorială, iar constatarea nulităţii tranzacţiei de care s-a luat act prin Sentinţa civilă nr. 4637 din 22 iunie 2004 pronunţată în Dosarul nr. 7919/2004 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, implică şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În ceea ce priveşte motivele de apel formulate de apelanţii pârâţi-reclamanţi S.V. şi I.M. curtea de apel a constatat că, prima instanţă a reţinut corect că tranzacţia invocată ca titlu de proprietate de către apelanţi reprezintă un contract judiciar ce a fost însă perfectat în frauda drepturilor adevăraţilor proprietari ai ap. 2 şi ai cotei indivize aferente de 1/2 din teren, împrejurare ce rezultă fără echivoc din împrejurările încheierii actului.

Or, în această situaţie criticile apelanţilor referitoare la faptul că înstrăinări succesive ale aceluiaşi lucru către persoane diferite ar implica în mod necondiţionat în opinia instanţei de fond nulitatea absolută a celei de-a doua înstrăinări sunt vădit neîntemeiate. Prin sentinţa apelată s-a apreciat că motivul de nulitate absolută este perfectarea actului de înstrăinare în condiţiile în care vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, neputând aşadar transmite dreptul ce face obiectul contractului, iar această împrejurare a fost cunoscută de ambele părţi care au „depăşit" cu uşurinţă acest impediment, încheind astfel, în cunoştinţă de cauză, o operaţiune juridică în frauda dreptului adevăratului proprietar.

Reţinând în concluzie că, sancţiunea civilă ce a intervenit este nulitatea absolută, având în vedere că prin tranzacţie s-a urmărit realizarea de scopuri ilicite, inclusiv fraudarea drepturilor altei persoane, nu au fost primite nici criticile referitoare la încălcarea principiului relativităţii efectelor contractelor, fiind indiscutabilă legitimarea procesuală a terţilor vătămaţi prin actul juridic nul în promovarea unei acţiuni privind constatarea acestei sancţiuni - putând solicita declararea de către instanţă a nulităţii contractului orice persoană ce dovedeşte un interes legitim în acest sens.

Principiul ocrotirii dobânditorului de bună-credinţă, invocat de apelanţi nu îşi găseşte aplicarea în speţă, ţinând seama că această atitudine subiectivă presupune că cel puţin cel ce cumpără bunul nu ştia şi nici nu putea să afle, în condiţii obişnuite, care este adevăratul titular al dreptului de proprietate, deoarece buna credinţă trebuie să fie perfectă, lipsită de orice îndoială imputabilă sau de orice culpă.

S-a reţinut că se impune, prin urmare, analizarea acestei conduite cu mai multă stricteţe, prin raportare la aceea a unei persoane prudente şi diligente (cu atât mai mult cu cât nu se pune problema în speţă să se asimileze buna credinţă, ca element subiectiv, cu un caracter individual, cu existenţa unei situaţii în care părţile să se fi aflat într-o eroare comună şi invincibilă, aşadar un element obiectiv, cu un caracter colectiv).

De altfel, excepţia situaţiei subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros a unui imobil nu este consacrată ca atare, în plan legislativ, cu aplicare generală în materia înstrăinărilor de imobile, doar în sistemul actual al cărţilor funciare, sistemul publicităţii materiale, garantându-se atât existenţa, cât şi valabilitatea drepturilor reale înscrise în folosul terţilor dobânditori, dar numai dacă aceştia sunt de bună-credinţă, respectiv dacă în momentul dobândirii dreptului nu a fost înscrisă în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă nu a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate (conform art. 33-34 din Legea nr. 7/1996).

Declaraţiile părţilor în faţa autorităţilor, folosirea certificatului de calitate de moştenitor în condiţiile în care se eliberase deja certificatul de moştenitor cuprinzând menţiunile corespunzătoare referitoare la masa succesorală, susţinerile şi apărările părţilor în faţa instanţei cu prilejul procesului de „ieşire din indiviziune", momentul perfectării tranzacţiei în raport de procesele referitoare la imobil aflate pe rolul instanţelor sunt aspecte neechivoce referitoare la conduita părţilor reţinute de prima instanţă în contextul analizat din care reiese că ambele părţi cunoşteau că apartamentul nr. 2 din imobil aparţinea altui proprietar.

Instanţa de apel a reţinut că, este neîntemeiat şi motivul de apel privind nepronunţarea instanţei de fond asupra unei apărări considerată de apelanţi ca fiind esenţială pentru corecta soluţionare a litigiului dedus judecăţii, anume inexistenţa unui transfer efectiv de proprietate în baza „actului de vindere-cumpărare" din 3 aprilie 1950, act despre care se susţine că ar avea un caracter fictiv.

Astfel, tribunalul a reţinut corect în motivarea hotărârii apelate că I.M. nu a solicitat niciodată constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare încheiat cu autorii reclamanţilor în 1950 ori a procurii în baza căreia s-a încheiat actul, sau declararea unei eventuale simulaţii a vânzării, situaţie faţă de care curtea de apel a constatat că şi capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului a fost analizat corect de prima instanţă, apreciindu-se că nu se poate proceda la compararea titlurilor exhibate de părţile litigante -fiind evident că o asemenea comparare a titlurilor are loc într-un litigiu de revendicare numai atunci când şi pârâtul prezintă un titlu de proprietate valabil pentru bunul imobil revendicat, ceea ce nu este cazul în speţă, faţă de împrejurarea că s-a constatat în prealabil nulitatea tranzacţiei situaţie care face inutilă o examinare comparativă a acestuia în raport de titlul reclamantei.

Faţă de Decizia civilă nr. 1239 din 16 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizie irevocabilă prin care s-a statuat asupra valabilităţii transmiterii dreptului asupra imobilului în litigiu la data de 3 aprilie 1950, apreciindu-se că la acea dată vânzarea imobilelor era guvernată de principiul consensualismului, instanţa pronunţându-se deci, indirect, asupra întrunirii tuturor cerinţelor de validitate ale actului de vânzare-cumpărare, tribunalul nu mai putea pune în discuţie transmiterea acestui imobil din proprietatea autoarei pârâtului-reclamant, I.M., în patrimoniul autorilor reclamanţilor-pârâţi, S.V. şi S.E., anterior naţionalizării, cum se susţine de către apelanţi.

Nu ar putea fi reţinut nici caracterul fictiv al acestui act, legitimat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, această apărare a apelanţilor fiind deci neîntemeiată în lipsa unei alte hotărâri judecătoreşti de constatare a unei operaţiuni simulate, cum deja s-a arătat - tribunalul făcând o corectă interpretare şi aplicare a legii şi cu privire la acest aspect în analiza pretenţiilor formulate în cauză pe calea cererii reconvenţionale.

Împotriva acestei din urmă decizii, au exercitat calea de atac a recursului, pârâţii S.V. şi I.M., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

}n motivarea recursului, pârâţii au formulat următoarele critici:

Instanţele au considerat în mod nelegal că încheierea unui act juridic translativ de proprietate în condiţiile în care ambele părţi cunoşteau că asupra imobilului o a treia persoană pretinde un drept de proprietate conduce automat la nulitatea actului juridic translativ de proprietate.

Conform doctrinei şi jurisprudenţei, coexistenţa a două titluri de proprietate emanând de la acelaşi proprietar constituie una dintre premisele acţiunii în revendicare, urmând a se proceda nu la invalidarea automată a celui mai recent titlu, ci ambele titluri fiind considerate valide, se va da preferinţă dobânditorului care a îndeplinit mai întâi formalităţile de publicitate imobiliară.

Totodată, doctrina şi jurisprudenţa recunosc valabilitatea vânzării lucrului altuia, indiferent după cum ambele părţi sau numai una dintre acestea cunosc ori nu cunosc că vânzătorul nu are calitatea de proprietar.

}n speţă, pretinsa lipsă a calităţii de proprietar a recurentei-pârâte M.I. nu constituia un motiv de nulitate absolută a tranzacţiei contestate.

Instanţele au încălcat principiul relativităţii efectelor contractelor, considerând că terţii ar avea calitate procesuală activă în promovarea unei acţiuni privind constatarea nulităţii unui act juridic care, în realitate nu le produce nicio vătămare.

}n situaţia în care s-ar admite, pur ipotetic că la data încheierii tranzacţiei, intimaţii-reclamanţi S. ar fi fost proprietarii bunului ce a format obiectul material al tranzacţiei încheiate între recurenţii-pârâţi M.l. şi S.V., aceştia nu aveau interes şi, prin urmare, nici calitate procesuală activă în promovarea unei acţiuni în anularea tranzacţiei, aceasta nefiind de natură să-i vatăme.

Intimaţii-reclamanţi S. nu aveau deschisă calea unei acţiuni în constatarea nulităţii tranzacţiei, act juridic faţă de care aveau calitatea de terţi desăvârşiţi şi care, prin el însuşi, nu avea cum să aducă atingere pretinsului lor drept de proprietate sau să constituie impedimente în realizarea deplină a acestui pretins drept.

Instanţa de apel a considerat în mod nelegal că titlul recurentului-pârât S.V. este nevalabil, încălcând şi principiul ocrotirii dobânditorului de bună-credinţă, nu a mai procedat la compararea celor două titluri de proprietate.

În speţă, în privinţa recurentului-pârât S.V. nu s-a demonstrat că ar fi urmărit, la rândul lui, un scop ilicit sau că ar fi fost complice la fraudă, buna sa credinţă nefiind pusă la îndoială.

În cererea reconvenţională având ca obiect revendicarea imobilului, titlu de proprietate al recurentului-pârât S.V. era preferabil celui invocat de către intimaţii-reclamanţi S., datorită îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară.

În fine, recurenţii-pârâţi au susţinut inexistenţa unui transfer efectiv de proprietate în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1950, dat fiind caracterul fictiv al acestuia. Demersul pripit al proprietarei I.M. a vizat evitarea naţionalizării iminente, iar caracterul fictiv al actului reiese din maniera lipsită de echivoc în care autoarea recurentei-pârâte M.I. s-a comportat în mod constant ca un verus dominus, asumându-i riscuri considerabile şi adresând în mod repetat autorităţilor comuniste petiţii vizând revenirea supra măsurii naţionalizării, opus atitudinii de pasivitate totală a autorilor reclamanţilor „cumpărători".

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 3 aprilie 1950, prin care I.M. (autoarea recurentei M.I.) a vândut autorilor intimaţilor S., apartamentul nr. 2 şi cota indiviză de 1/2 din terenul în suprafaţă de 825 m.p. aparţinând imobilului în litigiu, a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 1239 din 16 iunie 2004, rămasă irevocabilă. Aşadar, instanţele judecătoreşti au stabilit validitatea actului de înstrăinare încheiat la acea dată, acest aspect intrând în puterea lucrului judecat.

Ca urmare, stabilind situaţia de fapt în cauză, în urma analizării şi coroborării întregului material probator administrat, instanţa de apel în mod corect a reţinut nulitatea absolută a contractului judiciar ce face obiectul tranzacţiei încheiate între pârâţii I. şi S., pe care aceştia îl invocă ca titlu de proprietate asupra imobilului litigios.

Aceasta, întrucât vânzătorul (I.M.) nu este proprietarul lucrului vândut, neputând transmite valabil dreptul ce face obiectul contractului, situaţie în care perfectarea actului de înstrăinare este lovită de nulitate absolută.

În cazul vânzării lucrului altuia, vânzarea unui bun făcută de un neproprietar este nulă. Nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind că lucrul vândut nu este proprietatea vânzătorului şi că aparţine altei persoane. În acest caz, contractul încheiat ascunzând intenţia de a aduce altuia o pagubă, este un act juridic intenţional, fondat pe o cauză ilicită sau fraudă, ambele având ca numitor comun reaua-credinţă a părţilor, împrejurări ce justifică nulitatea contractului.

În contextul stabilit în speţă, adevăraţii proprietarii ai ap. nr. 2 situat la etajul imobilului fiind reclamanţii-intimaţi S. (în baza contractului valabil încheiat în anul 1950), este evident că tranzacţia intervenită a fost încheiată în frauda drepturilor proprietarilor bunului în discuţie, ambele părţi ale contractului cunoscând situaţia reală a imobilului asupra căruia „au tranzacţionat", după cum rezultă fără echivoc din circumstanţele concrete ale cauzei.

Nu poate fi primit nici motivul de recurs ce priveşte încălcarea principiului relativităţii efectelor contractelor.

Tranzacţia constituie un contract judiciar, iar hotărârea prin care s-a luat act de aceasta poate fi desfiinţată, în condiţiile dreptului comun. Dispozitivul hotărârilor date în baza art. 217 C. proc. civ., consfinţind învoiala părţilor, reprezintă de fapt redarea convenţiei acestora, ceea ce nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe. De aceea, chiar consacrată printr-o hotărâre judecătorească, este susceptibilă, ca orice contract, de a fi atacată pentru motivele de nulitate prevăzute de lege.

Posibilitatea de a cere anularea unei hotărâri de expedient este recunoscută şi terţilor, atunci când tranzacţia s-a încheiat în scopul vădit al fraudării sau intereselor legitime. În aceste condiţii, terţii au calitatea de a cere constatarea nulităţii absolute a tranzacţiei despre care susţin că a fost încheiată în scopul fraudării drepturilor lor.

În cauză, aşa cum deja s-a reţinut, din datele concrete ale speţei rezultă că acest contract judiciar s-a încheiat în frauda drepturilor adevăraţilor proprietari ai imobilului în litigiu, aceştia având calitatea procesuală a terţilor vătămaţi prin încheierea contractului, în promovarea unei acţiuni în constatarea nulităţii.

Aşadar, reclamanţii-intimaţi fiind prejudiciaţi (prin tranzacţie „partajându-se" un bun ce le aparţine), dovedesc un interes legitim, ce îndeplineşte toate condiţiile pentru promovarea unei astfel de acţiuni.

În ceea ce priveşte principiul ocrotirii dobânditorului de bună-credinţă, este de reţinut că subdobânditorul trebuie să probeze că a ieşit din pasivitate şi a făcut toate verificările apte a confirma existenţa în condiţii ireproşabile a dreptului celui de la care achiziţionează. Buna-credinţă poate exista doar dacă se iau toate diligentele posibile pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului. Buna-credinţă a dobânditorului trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia, pentru ca prezumţia de bună-credinţă să poată opera în favoarea sa.

Or, în cauză, nu s-a făcut dovada acestor verificări la momentul încheierii contractului. Dimpotrivă, situaţia de fapt stabilită în cauză în baza probelor administrate, relevă că ambele părţi contractante cunoşteau faptul că apartamentul nr. 2 din imobil aparţine unui alt proprietar.

Astfel, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor-pârâţi privind aplicarea în cauză a principiul bunei-credinţe.

Mai mult, pârâtul-recurent S.V. nu putea dobândi în mod valabil dreptul de proprietate de la un neproprietar (I.M.), care nu putea transmite ceea ce nu avea - - nemo dat qvod non habet şi nemoplus iuris ad alium transferrae potest qvam ibse habet.

Solicitând compararea titlurilor de proprietate, recurentul S.V. invocă drept titlu tranzacţia, act constatat nul, situaţie în care nu se poate proceda la compararea acestui titlu nul cu un titlu valabil.

De altfel, nu s-ar putea da preferinţă dreptului pârâtului-recurent, deoarece înscrierea în cartea funciară a acestui drept nu are efecte constitutive de drept de proprietate şi s-a făcut în baza unor acte a căror nulitate absolută a fost constatată.

De asemenea, nu se poate da eficienţă, în mod necondiţionat, principiului ocrotirii bunei-credinţe în materia drepturilor reale, întrucât aceasta ar însemna acceptarea regulii că orice subdobânditor de bună-credinţă de la un neproprietar devine, prin simpla sa bună credinţă, proprietar legitim, soluţie care nu poate fi admisă în lumina dispoziţiilor art. 480 C. civ., ale art. 44 alin. (1)-(3) din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului. Totodată, buna credinţă, invocată de pârâtul-recurent S., nu poate constitui, prin ea însăşi – per se, un mod de dobândire a proprietăţii.

În fine, nu poate fi primită nici critica prin care recurenţii susţin caracterul fictiv al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1950, deoarece aşa cum în mod corect au reţinut instanţele, vânzătoarea I.M. nu a solicitat niciodată constatarea nulităţii absolute a acestui act de înstrăinare a imobilului şi nici declararea unei eventuale simulaţii a vânzării. În timp ce pârâţii-recurenţi nu au făcut o astfel de dovadă, reclamanţii-intimaţi au o hotărâre judecătorească care confirmă valabilitatea transmiterii dreptului de proprietate prin actul încheiat în 1950, dată la care vânzarea imobilelor era guvernată de principiul consensualismului.

Ca urmare, susţinerile pârâtei I.M. (continuată de succesoarea M.I.), în sensul că încheierea actului a fost determinată de iminenta măsurii naţionalizării imobilului şi că ulterior s-a comportat în mod constant ca un verus dominus, rămân simple afirmaţii nedovedite prin niciun mijloc de probă.

Faţă de cele ce preced, rezultă că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., impunându-se respingerea recursului, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii S.V. şi M.I. împotriva Deciziei nr. 676A din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3854/2010. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 3846/2010. Civil. Marcă. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5833/2010. Civil. Anulare act. Recurs