ICCJ. Decizia nr. 3859/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3859/2010
Dosar nr. 2912/110/2006
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1060/D din 3 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia civilă, în rejudecare, după casarea cu trimitere dispusă prin Decizia civilă nr. 1631 din 14 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă contestaţia formulată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Moineşti.
A fost anulată Dispoziţia nr. 1216 din 28 aprilie 2004 emisă de Primarul Municipiului Moineşti şi s-a dispus restituirea în natură a suprafeţelor de teren situate în str. Z. şi respectiv, str. G., potrivit dispozitivului sentinţei; s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru suprafeţele de teren de 985 mp şi, respectiv 1.424 mp.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Contestatoarea P.A. este moştenitoarea legală a defuncţilor C.G. şi C.A.
Prin Decretul nr. 197/1987 autorii contestatoarei au fost expropriaţi de construcţia în suprafaţă de 52,80 mp şi terenul în suprafaţă de 67,62 mp, situate în Moineşti, str. M., în prezent, strada G., iar prin Decretul de expropriere nr. 107/1984, aceiaşi proprietari au fost deposedaţi de construcţia în suprafaţă de 66,5 mp şi terenul în suprafaţă de 150 mp, situate pe strada F., în prezent, str. Z.
În actele de preluare abuzivă, nu au fost menţionate suprafeţele de teren aferente până la diferenţa de 3.200 mp pe strada M., respectiv, până la 2.400 mp pe strada Z., însă, din adresa Consiliului Local al oraşului Moineşti din 09 martie 1995 a rezultat că defunctul C.G. a figurat în registrul agricol din anii 1959 - 1963 cu o suprafaţa de 0,32 ha pe strada M. şi cu suprafaţa de 0,24 ha pe strada F., înscris coroborat şi cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.
Atât H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data soluţionării contestaţiei, cât şi H.G. nr. 250/2007 privind normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevăd expres la art. 23 lit. d) că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate, se înţelege inclusiv extrasul de rol agricol.
Prima instanţă a apreciat că în mod nejustificat pârâtul a reţinut că nu s-a făcut dovada proprietăţii autorilor contestatoarei, astfel că s-a concluzionat că diferenţele de teren menţionate au fost preluate de stat fără temei legal, fiind aplicabile prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 (pentru construcţiile şi suprafeţele de teren menţionate în actele de expropriere) şi, respectiv art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 pentru diferenţele de teren.
Din expertiza efectuată în cauză a reieşit că în prezent construcţiile au fost demolate, iar terenurile sunt libere parţial, restul suprafeţelor fiind ocupate de un bloc de locuinţe, o parcare publică şi de drumuri de acces.
În aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a apreciat că se impune restituirea în natură suprafeţelor de teren rămase libere şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent conform procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru restul suprafeţelor de teren, astfel cum acestea au fost identificate de către expert în cele două schiţe anexă la raportul de expertiză.
S-a reţinut totodată, că în cauză îşi găsesc aplicarea şi prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât acelaşi raport de expertiză a stabilit că pe suprafaţa de 140 mp de pe str. G. există câteva garaje particulare, acestea fiind construcţii uşoare, în sensul legii, ce nu împiedică restituirea în natură.
S-a înlăturat ca nefondată apărarea pârâtului în sensul că suprafaţa de 1.250 mp din strada Z. nu poate fi restituită în natură deoarece aparţine domeniului public, întrucât instanţa a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu condiţionează restituirea în natură de apartenenţa imobilelor la domeniul privat al statului, art. 6 alin. (1) din lege care defineşte noţiunea de imobile, nefăcând această distincţie.
S-a considerat a fi lipsit de relevanţă şi faptul că suprafaţa de 1.140 mp de pe Str. G. este în administrarea Ministerului de Interne (situaţie revelată doar cu ocazia efectuării raportului de expertiză), întrucât nici în acest caz nu este incident vreun impediment la restituirea în natură, iar pe de altă parte, pârâtul nu a făcut vreo dovadă în sensul că această suprafaţă este afectată exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, pentru a se analiza incidenţa art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Pentru construcţiile demolate nu s-a dispus acordarea de despăgubiri, întrucât acestea nu au fost solicitate de către contestatoare.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe pârâtul Primarul Municipiului Moineşti a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 168 din 10 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, apelul a fost admis, sentinţa atacată a fost schimbată în tot, astfel admis în parte contestaţia formulată, numai cu privire la suprafaţa de 2.400 mp teren situat în str. Z. (fostă F.), pentru care s-a admis Notificarea şi s-a dispus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; totodată, s-a admis şi cererea de intervenţie în interesul apelantului, formulată de C.G.N.
Pe parcursul soluţionării cauzei în apel, au formulat cereri de intervenţie în interes propriu numiţii F.L. şi C.G.N., cereri respinse ca inadmisibile, în baza dispoziţiilor art. 50 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 28 mai 2008.
La termenul din 07 mai 2008, a formulat cerere de intervenţie în interesul apelantului, C.G.N. - solicitând admiterea apelului, cel puţin pentru suprafaţa din str. Z., deoarece o porţiune din teren se află în proprietatea sa, conform documentaţiei cadastrale pe care a depus-o la dosar.
A justificat intervenţia sa prin aceea că terenul de la adresa menţionată, nefiind în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, nu poate face obiectul obligaţiei de restituire către intimată; cererea de intervenţie accesorie a fost încuviinţată în principiu potrivit art. 51 C. proc. civ., prin încheierea din 28 mai 2008.
În apel, s-a dispus efectuarea unei noi expertize topo-cadastrale, cu obiectivele stabilite prin încheierea din 23 ianuarie 2008.
La ultimul termen de judecată în apel, pârâtul apelant a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de intervenţie, excepţie care, în baza prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a fost analizată cu prioritate de instanţa de apel, fiind respinsă ca neîntemeiată.
S-a reţinut din acest punct de vedere, că, deşi pricina are ca obiect o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, intervenţia în interes alăturat, este o cerere incidentală, prin intermediul căreia o terţă persoană, interesată în soluţionarea unui litigiu intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor uneia dintre părţile principale şi întrucât nicio dispoziţie procedurală nu o limitează în mod expres, cererea este admisibilă şi în cauza de faţă, intervenientul precizând că prin cerere sprijină apărarea apelantei, privitoare la situaţia terenurilor ce se solicită a fi restituite.
Şi excepţia invocată de intervenient, a lipsei capacităţii de folosinţă a apelantei (Primăria Municipiului Moineşti) a fost respinsă ca nefondată, deoarece în cauză a fost citat Primarul municipiului Moineşti, ca reprezentant al localităţii (şi emitent al dispoziţiei contestate), iar nu în nume propriu; pe de altă parte, s-a constatat că intervenientul invocă excepţia în contradictoriu chiar cu partea în interesul căreia a intervenit, astfel încât, nici interesul său procesual nu ar putea fi reţinut din acest puncte de vedere.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că potrivit actelor dosarului, autorii reclamantei au deţinut pe raza municipiului Moineşti un teren în suprafaţă de 0,24 ha, situat în Str. F., actuală Str. Z., teren expropriat prin Decret nr. 107/1984.
Chiar dacă din anexa la decret rezultă că s-a expropriat o suprafaţă mai mică de teren, instanţa de apel, la rândul său, prin coroborarea acestei menţiuni cu istoricul de rol fiscal şi extrasul de registru agricol, în aplicarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, a apreciat că reclamanta a făcut dovada suprafeţei de teren de la această adresă (2.400 mp), pentru care s-a solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Din lucrările expertizei efectuate în apel, s-a reţinut că, pe o parte, pe acest teren sunt edificate blocurile de locatari nr. 1, 10, 9 şi 8, drum de acces şi spaţii necesare utilizării blocurilor, parcări betonate, iar pe de altă parte, o altă suprafaţă este deţinută de o persoană fizică - C.N., astfel încât, terenul nu este liber, situaţie în care, curtea de apel a stabilit că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri în condiţiile legii speciale.
În ceea ce priveşte cealaltă suprafaţă de teren de 0,32 ha, instanţa a constatat că potrivit evidenţelor Primăriei, aceasta s-ar fi aflat pe str. M., însă, reclamanta a indicat un alt amplasament - respectiv, str. G. (fostă E. şi nu M., cum greşit a reţinut prima instanţă).
S-a apreciat că instanţa de fond a avut în vedere doar cele susţinute de contestatoare şi au fost evidenţiate ca atare pe un alt amplasament, nefăcându-se dovezi cu privire la existenţa terenului pe str. M. S-a mai reţinut că, de altfel, la această adresă în listele anexă ale Decretului de expropriere nr. 197/1987, era în evidenţiată numai construcţia.
Prin urmare, identificarea s-a făcut doar pe baza susţinerilor contestatoarei, situaţie reflectată în mod detaliat şi în expertiza efectuată în apel, instanţa a menţinut soluţia dispusă de pârât prin dispoziţia contestată, în sensul respingerii notificării reclamantei pentru terenul şi construcţia ce erau situate la adresa din Str. M.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta, în esenţă, a susţinut că:
1. Instanţa de apel s-a pronunţat asupra unei sentinţe anterior date în cauză, respectiv împotriva Sentinţei civile nr. 930 din 22 decembrie 2004, care în precedentul ciclu procesual a fost casată prin Decizia civilă nr. 1631 din 14 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru aceste motive, recurenta invocă nulitatea deciziei recurate, întrucât instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui alt apel decât cel cu care a fost învestită prin calea de atac declarată de Primarul Municipiului Moineşti.
2. Soluţia instanţei de apel nu se întemeiază pe niciun text din Legea nr. 10/2001, caz în care, aceasta este lipsită de temei legal.
Prin dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Moineşti i-a fost respinsă notificarea, reţinându-se că petenta nu a prezentat actele doveditoare pentru cele două suprafeţe de teren pretinse prin notificare.
Recurenta susţine că a completat înscrisurile doveditoare ale drepturilor pretinse, respectiv, pentru suprafaţa de teren de 0,24 ha pe str. Z. (fostă F.) ca şi pentru terenul de 0,32 ha de pe str. G. (fostă M.), depunând în acest sens extras de rol agricol, conform adeverinţei eliberate din 9 martie 1995, dar şi copii ale Decretelor de expropriere nr. 197/1987 şi Decretul nr. 107/1984; or, aceste înscrisuri fac dovada că autorii săi C.G. şi C.A. au deţinut aceste imobile pe raza Municipiului Moineşti, la cele două adrese în litigiu.
Se mai învederează că actele doveditoare de care s-a prevalat sunt cele prevăzute de art. 23 lit. c), d), e) şi f) din H.G. nr. 250/2007, iar ele existau în evidenţele Primăriei la data la care intimatul pârât a respins notificarea pentru motivul arătat.
În aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să sancţioneze abuzul unităţii administrativ-teritoriale notificate, însă, la rândul său a constatat că prin actele depuse, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate doar în ce priveşte imobilul situat în Moineşti, str. Z. (fostă F.), expropriat prin Decretul nr. 10/1984.
Cu toate că pentru celălalt teren care era situat pe str. M., pentru care a depus acelaşi gen de acte (registru agricol şi Decretul de expropriere nr. 197/1987), instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate.
Pentru respingerea pretenţiei pentru acest imobil instanţa a constatat totodată, că în anexa Decretului de expropriere nr. 197/1987 s-a prevăzut doar construcţia.
Prin urmare, curtea de apel a dat dovadă de inconsecvenţă, dând soluţii diferite prin aceeaşi hotărâre pentru cele două cereri formulate prin notificare şi astfel recurenta este privată, fără nicio justificare, de drepturile sale la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu privire la terenul de 0,32 ha din intravilanul Municipiului Moineşti.
3. Pe de altă parte, instanţa de apel nu a motivat în niciun fel respingerea cererii de restituire în natură a suprafeţelor de teren rămase libere şi care nu au fost afectate lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, ca urmare a admiterii apelului împotriva sentinţei prin care s-a dispus restituirea în natură de prima instanţă, soluţia fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, care dispune în acest sens.
Deşi expertizele întocmite în cauză au evidenţiat existenţa unor suprafeţe de teren libere pentru imobilul situat în str. Z. (fostă F.), s-a respins cererea de restituire în natură şi s-a schimbat soluţia primei instanţe în mod nelegal, acordându-se doar despăgubiri pentru întreaga suprafaţă de 2.400 mp teren.
Recurenta mai susţine că instanţa de apel în mod neprocedural a admis o nouă expertiză topo, proba nefiind solicitată prin motivele de apel, ci a fost invocată printr-o adresă transmisă de apelant prin fax la prima zi de înfăţişare din faţa curţii de apel, iar reclamanta s-a opus la administrarea acestei probe; în plus, deşi a solicitat instanţei de apel la acelaşi termen emiterea unei adrese la Primăria Municipiului Moineşti pentru a se depune la dosar dovezi în legătură cu amplasamentul străzilor pentru a se verifica situaţia străzii M., curtea de apel a admis doar proba cu expertiză, fără a solicita şi relaţiile astfel cum a cerut reclamanta.
Drept urmare, deşi din expertiza efectuată în apel a rezultat că pe, str. Z. se găseşte o suprafaţă de teren liberă de 1.211 mp care nu este ocupată de construcţii, instanţa de apel a acordat reclamantei în mod nelegal doar despăgubiri pentru aceste teren de 2.400 mp din str. Z.
Prin soluţia pronunţată instanţa de apel confirmă o situaţie nelegală, reţinând că acest teren din str. Z. este în posesia şi proprietatea unei persoane fizice, fără a constata că la momentul punerii în posesie a intimatului intervenient C.N. în baza Sentinţei civile nr. 3536/2000, s-a realizat o modificare a amplasamentului care i s-a stabilit prin hotărârea judecătorească; acesta a depus la dosarul cauzei o autorizaţie de construire ce i-a fost eliberată pentru terenul din Str. V., iar nu pentru str. Z.
4. În contradicţie cu probele cauzei instanţa de apel a admis cererea de intervenţie în interesul apelantului pârât Primarul Municipiului Moineşti, cerere formulată de C.N., în condiţiile în care acesta şi-a susţinut propriul interes, iar nu poziţia procesuală a Primăriei.
Este motivul pentru care recurenta a invocat în faţa instanţei de apel excepţia inadmisibilităţii acestei cereri, pe de o parte, pentru că ea nu a fost formulată de o persoană care a formulat la rândul său o notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, aşa cum deja s-a învederat, intervenientul şi-a susţinut propriul său interes, iar nu pe cel al Primăriei; în consecinţă, instanţa de apel a greşit această cerere drept o intervenţie accesorie, iar nu în interes propriu; de altfel, iniţial, la dosarul cauzei numitul C.N. a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu respinsă ca inadmisibilă de instanţa de apel, după care a formulat aceeaşi cerere denumind-o în interes alăturat, admisă însă în mod nelegal de instanţă.
5. Această ultimă critică formulată de recurentă, reprezintă o reluare a unui motiv anterior (critica nr. 3) privind absenţa indicării unui temei legal de către instanţa de apel pentru a dispune schimbarea sentinţei primei instanţe prin care reclamantei i s-au acordat anumite porţiuni de teren în natură din terenul situat pe str. Z., şi nu s-a pronunţat cu privire la cererea de restituire a terenului din Str. M., în condiţiile în care probele administrate nu au putut conduce la stabilirea unei noi situaţii de fapt.
Intimatul intervenient C.N., la 9 iunie 2009 a înaintat întâmpinare la motivele de recurs ale reclamantei prin care a solicitat menţinerea soluţiei instanţei de apel, susţinând că recurenta formulează critici nefondate.
La 30 octombrie 2009 şi intimatul pârât Primarul Municipiului Moineşti a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale reclamantei; totodată, s-a anexat întâmpinării, copie a Dispoziţiei nr. 1027 din 18 iunie 2009 pe care a emis-o în favoarea recurentei, prin care a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru construcţia în suprafaţă de 66,50 mp, în prezent demolată şi pentru terenul în suprafaţă de 150 mp situat în Moineşti str. Z., expropriat autorilor săi în baza Decretului nr. 107/1984.
Înalta Curte constată că dispoziţia anterior menţionată nu este emisă în executarea deciziei instanţei de apel, nefiind conformă cu cele statuate de instanţă, deşi hotărârea recurată, a Curţii de Apel Bacău, definitivă fiind, avea putere de lucru judecat, chiar dacă relativă (până la soluţionarea prezentului recurs) şi obliga Primarul la emiterea unei dispoziţii cu un alt conţinut referitor la terenul ce a aparţinut autorilor reclamantei situat în Municipiul Moineşti, Str. Z. (fostă str. F.).
La termenul de judecată din 6 noiembrie 2009, Înalta Curte, din oficiu, faţă de criticile susţinute prin motivele de recurs, a pus în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei adrese la Primăria Municipiului Moineşti pentru a se face precizări cu privire la evoluţia adresei poştale a celui de-al doilea teren ce a format obiectul notificării, situat în Municipiul Moineşti, Str. M., evoluţie care să aibă în vedere perioada 1963 la zi; intimatul pârât a comunicat instanţei că această arteră a avut aceeaşi denumire în intervalul precizat.
Recursul formulat este fondat şi va fi admis pentru motivele ce urmează, în limitele ce se vor preciza.
Se constată că deşi recurenta a invocat şi ipotezele de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 6, şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu a identificat între criticile dezvoltate motive susceptibile de încadrare în aceste teze de recurs, astfel că, recursul va fi analizat în baza prevederilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., urmând a fi înlăturate motivele de netemeinicie susţinute de recurentă.
l. În ce priveşte prima critică formulată prin care s-a invocat excepţia nulităţii deciziei recurate, se constată că instanţa de apel, într-adevăr a menţionat în cuprinsul dispozitivului hotărârii că apelul formulat de pârât priveşte Sentinţa civilă nr. 930 din 22 decembrie 2004 a Tribunalului Bacău, sentinţă care, la data judecării apelului era deja casată prin Decizia civilă nr. 1631 din 14 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Obiectul apelului soluţionat de instanţa anterioară privea sentinţa pronunţată în al doilea ciclu procesual, respectiv, Sentinţa civilă nr. 1060/D din 3 iunie 2007 a Tribunalului Bacău, secţia civilă, soluţie care a fost analizată de curtea de apel, pe baza criticilor susţinute de pârâtul Municipiul Moineşti în motivarea căii de atac.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că dintr-o simplă eroare materială curtea de apel a menţionat numărul sentinţei casate de instanţa de recurs, eroare ce este susceptibilă de îndreptare potrivit dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ. din oficiu sau la cererea oricărei părţi.
Excepţia nulităţii deciziei nu este incidenţă, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pretinsul motiv de nulitate trebuie să fi pricinuit părţii care îl invocă, o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată, cerinţă care nu se verifică în cauză, întrucât aşa cum s-a arătat instanţa de apel a analizat motivele de apel formulate de pârât împotriva Sentinţei civile nr. 1060/D din 3 iunie 2007 a primei instanţe.
2, 3 şi 5. Obiectul notificării reclamantei a purtat asupra a două imobile ce au aparţinut autorilor ei C.G. şi A., situate în Municipiul Moineşti, unul pe str. Z. (fostă F.), în suprafaţă de 2.400 mp, iar celălalt în suprafaţă de 3.200 mp, situat în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, pe str. M., atât la data realizării evidenţelor în registrul agricol (1963), cât şi ulterior, în anul 1987, data Decretului de expropriere nr. 197/1987 când autorii reclamantei au fost deposedaţi de proprietatea de la această adresă.
Referitor la imobilul de pe str. Z., instanţele de fond au constatat dovedit dreptul de proprietate al autorilor reclamantei la data preluării abuzive a acestei proprietăţi prin Decretul nr. 107/1984, calitatea reclamantei de succesoare în drepturi a acestora, prin urmare, calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte întinderea acestui drept, deşi în anexa actului de preluare autorii săi figurează expropriaţi cu imobil compus din teren în suprafaţă de 150 mp teren şi construcţie de 66,50 mp, instanţa de apel în mod legal a reţinut că întinderea reală a dreptului de proprietate cu privire la teren este de 2.400 mp, reţinând ca relevantă din acest punct de vedere adeverinţa din 9 martie 1995 emisă de pârât, anume extras din registrul agricol, evidenţă corespunzătoare perioade 1959 - 1963 care confirma această suprafaţă.
Aceeaşi adeverinţă la care recurenta a făcut referire, atesta că în aceeaşi perioadă, aceiaşi autori ai reclamantei au figurat în evidenţele agricole şi cu suprafaţa de teren de 0,32 ha în Moineşti, Str. M.
Precizarea anterioară este utilă în justificarea soluţiei adoptate de Înalta Curte cu privire la terenul de la această ultimă adresă, astfel cum se va arăta.
Probele pe care instanţa de apel, ca şi prima instanţă, s-a întemeiat pentru a reţine suprafaţa de teren reală ce a fost preluată autorilor recurentei din Moineşti, str. Z., sunt cele enumerate de art. 23 lit. b), c), d), f) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, dovezi luate în considerare în contextul în care art. 24 alin. (1) din lege permite probe contrare prezumţiei referitoare la întinderea dreptului pretins (că ea ar fi cea menţionată în actul de preluare), or, evidenţa din registrul agricol este o atare probă contrară.
Raţionamentul anterior şi prezumţiile legale, relative (juris tantum) instituite prin art. 24 alin. (1) şi (2) ca facilităţi de probaţiune în contextul legii reparatorii, sunt aplicabile pentru situaţia în care persoana îndreptăţită nu deţine acte originare de proprietate, constitutive sau translative de drept real, aşa cum este cazul recurentei, cu referire la ambele imobile.
Prin urmare, instanţa de apel a confirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a procedat la identificarea tipului de măsuri reparatorii prevăzute de lege, cercetând legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe şi sub acest aspect.
Astfel, în cauză este reţinut că pentru suprafaţa de teren ce a fost menţionată în Decretul 107/1984 din str. Z., preluarea este una abuzivă, prin expropriere, în timp ce, pentru diferenţa de până la 2.400 mp teren de la aceeaşi adresă, preluarea este una fără temei legal, în aplicarea art. 2 lit. h) din legea specială (constatările primei instanţe).
Ca atare, pentru verificarea cererii de restituire era necesară aplicarea combinată a dispoziţiilor art. 11 (în limitele exproprierii) şi art. 10 din lege (pentru preluarea fără titlu).
Deşi instanţa de apel nu face referire expresă la dispoziţiile anterior menţionate, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicarea a lor, analizându-se prioritar restituirea în natură, potrivit principiilor legii reparatorii (art. 1 alin. (1)), instanţa de apel şi constatând că acest teren din str. Z. nu este liber în sensul legii speciale, astfel că, s-a dispus în mod legal obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent anume, despăgubiri în condiţiile legii speciale - Titlul VII din Legea 247/2005.
Caracterul sau însuşirea unui teren de a fi liber în sensul Legii nr. 10/2001, are două componente: una materială, în sensul ca fizic acel teren să nu fie ocupat de construcţii aparţinând unor terţe persoane (în condiţiile reglementate de lege ca antrenând o anumită protecţie, de ex. art. 10 alin. (2)), dar şi o componentă juridică, în sensul ca acel teren a cărui restituire se solicită (şi ar urma a se acorda) să fie la dispoziţia unităţii deţinătoare notificate, evidenţiat cu orice titlu în patrimoniul acesteia, astfel cum definesc Normele Metodologice noţiunea de unitate deţinătoare în H.G. nr. 250/2007, Cap. 2, prima ipoteză.
În aceste condiţii, se constată că instanţa de apel a avut în vedere ambele valenţe ale noţiunii şi a constatat că pe terenul în suprafaţă de 2.400 mp din Str. Z. se află edificate blocuri de locuinţe (obiectivul exproprierii) pe o suprafaţă de 1.188,30 mp, iar altă parte, în suprafaţă de 900 mp este ocupată de intervenientul accesoriu al cauzei C.N., care deţine hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă în acest sens, altă porţiune fiind ocupată de parcări şi alei betonate.
Toate aceste constatări, în mod corect au condus la respingerea cererii privind restituirea în natură, constituind impedimente legale, conform art. 10 alin. (2) şi 11 alin. (3) şi (4) din lege, astfel că, legal sentinţa primei instanţe a fost schimbată pentru terenul din str. Z., în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din lege (propuneri de despăgubiri în condiţiile legii speciale).
În consecinţă, se vor respinge ca nefondate criticile recurentei privind respingerea cererii de restituire în natură (fie şi parţială) a imobilului din Moineşti, Str. Z.
Asupra celorlalte critici din motivele de recurs aici analizate, se va reveni în conţinutul prezentelor considerente.
4. În ce priveşte criticile susţinute de recurentă referitoare la intervenţia în proces a numitului C.N., Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale ce reglementează această intervenţie voluntară în favoarea uneia dintre părţile cauzei.
Cererea, din punct de vedere procedural, este admisibilă şi în recurs, nu numai în apel, fără acordul părţilor preexistente, conform art. 51 C. proc. civ.; în plus, legea specială nu conţine dispoziţii de procedură derogatorii, care ar fi trebuit aplicate prioritar, conform principiului specialia generalibus derogant, şi cu atât mai puţin condiţionarea sau subordonarea admisibilităţii ei de formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 de către cel ce intervine în proces.
Pe de altă parte, este posibil ca o persoană să fie în poziţia de a avea interesul (şi dreptul) de a formula o cerere de intervenţie principală (supusă condiţiilor de termen şi formă prevăzute de Cod), caz în care are o poziţie procesuală ofensivă (întrucât urmăreşte apărarea unui drept propriu), dar, aceasta nu înseamnă că ea nu poate alege să pretindă mai puţin în proces, respectiv, să opteze pentru formularea unei intervenţii accesorii susţinând partea care se află în poziţia procesuală apropiată intereselor sale, opţiune ce nu reprezintă decât un aspect de exercitare a disponibilităţii părţilor în procesul civil.
Ceea ce diferenţiază intervenţia voluntară principală (în interes propriu) de cea accesorie (în interesul uneia dintre părţi), nu este interesul, ci dreptul pe care intervenientul îl apără, în oricare dintre ipostaze, acesta având întotdeauna un interes propriu, personal, întrucât interesul procesual este una dintre condiţiile de exerciţiu a acţiunii civile (intervenţia fiind o cerere de chemare în judecată sau cererea de chemare în judecată într-o altă formă de procedură).
Drept urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor legale incidente, nefiind necesar a da o altă calificare juridică cererii de intervenţie în interesul pârâtului formulată de numitul C.N., pentru că s-ar fi încălcat principiul disponibilităţii, cu atât mai mult cu cât acelaşi intervenient formulase anterior în proces o intervenţie în interes propriu pe care instanţa de apel a respins-o ca inadmisibilă, conform art. 50 alin. (3) C. proc. civ.
2,3 şi 5. Cu privire la terenul din Moineşti, Str. M., Înalta Curte constată însă că soluţia instanţei de apel este nelegală.
Astfel, deşi reclamanta a administrat aceleaşi probe pentru ambele terenuri, solicitate prin aceeaşi notificare, instanţa de apel a ajuns la concluzii contradictorii, întrucât, pentru terenul din Str. Z. a reţinut calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită, dând o rezolvare pozitivă raportului de restituire, prin echivalent, pe când pentru terenul din str. M. a infirmat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii, respingând cererea de acordare a măsurilor reparatorii.
Din adeverinţa din 9 martie 1995 emisă de pârât, instanţele de fond au reţinut că autorii reclamantei au figurat evidenţiaţi în registrul agricol al unităţii administrativ-teritoriale cu cele două proprietăţi: pe str. Z. - 0,24 ha, iar pe str. M - 0,32 ha.
Şi proprietatea din str. M. a autorilor recurentei a fost preluată abuziv de stat, deşi în Decretul de expropriere nr. 197/1987 a figurat numai construcţia ce se găsea la această adresă; atare constatare permite stabilirea aceleiaşi concluzii a preluării abuzive a construcţiei de la această adresă (pentru care însă reclamanta nu a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, aşa cum a reţinut prima instanţă), şi a preluării fără titlu, a întregului teren situat la această adresă.
Pentru stabilirea celor anterioare, Înalta Curte, în calea de atac a reclamantei (regula non reformatio in peius) nu poate face evaluări proprii, dată fiind identitatea de raţionament ce trebuie să se verifice pentru cele două situaţii ce au acelaşi premise, astfel încât, stabilirea aceleiaşi concluzii este obligatorie, dată fiind puterea de lucru judecat pentru situaţia paralelă (respectiv, a terenului din str. Z.), regula procesului echitabil înscrisă în art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind de asemenea, în acest sens.
Instanţa de apel trebuia să facă aplicarea aceloraşi texte (deja menţionate pentru imobilul din str. Z.) şi să recunoască reclamantei calitatea de persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii şi pentru acest imobil.
Însă individualizarea tipului de măsuri reparatorii (restituire în natură sau prin echivalent, sub forma despăgubirilor în condiţiile legii speciale, alte măsuri prin echivalent, nefăcând obiectul dezbaterilor) nu poate avea loc decât după individualizarea exactă a amplasamentului acestui teren din fosta şi actuala stradă M., întrucât, în recurs, s-a confirmat de către pârât, potrivit adreselor înaintate la solicitarea Curţii că str. M. nu şi-a schimbat denumirea niciodată între momentul 1963 (data evidenţelor agricole) - 1987 (anul preluării în proprietatea statului, conform menţiunilor din anexa la Decret) şi nici în prezent, deci, la data soluţionării raportului de restituire.
Aşa fiind, reiese fără echivoc, că cele două expertize efectuate de instanţele de fond au avut în vedere, referitor la această a doua proprietate, un alt imobil, situat la o altă adresă poştală, fără nicio legătură cu litigiul, respectiv, un teren situat în actuala str. G., fostă E., iar nu terenul din str. M. (fostă şi actuală).
Această eroare de cercetare judecătorească a fost permisă de instanţele de fond, care, în exercitarea obligaţiilor prevăzute de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., trebuiau să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru prevenirea oricărei greşeli privind aflarea adevărului în cauză.
Or, se constată că ambii experţi (diferiţi, în fond şi apel), în îndeplinirea mandatului încredinţat de instanţe, pentru această proprietate din str. M., au avut în vedere imobilul de pe str. G. (fostă str. E.) numai pentru că a fost "indicat de reclamantă" ca fiind amplasamentul fostei proprietăţi din Str. M., fără niciun corespondent în actele dosarului.
Instanţele, potrivit principiului rolului activ, erau ţinute să cenzureze îndeplinirea mandatului de către expert şi să constate că s-a identificat un alt imobil decât cel care interesa cauza, având la dispoziţie măsurile prevăzute de art. 211 şi art. 212 alin. (1) C. proc. civ., aplicaţii ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
În consecinţă, reţinându-se întrunite cerinţele ipotezelor art. 304 pct. 7 şi 9, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantă, în aplicarea art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., însă, constatând că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită în cauză, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa în parte decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în limitele anterior menţionate, întrucât exercitarea controlului de legalitate în aceste condiţii, nu poate fi realizată.
În rejudecare, instanţa de apel va dispune administrarea probelor pertinente, concludente şi utile pentru identificarea terenului din str. M., potrivit amplasamentului neschimbat al acestuia, sens în care se impune prioritar efectuarea unei noi expertize topo cu obiectivele clare, dar şi avându-se în vedere verificările ce se impun instanţei pentru determinarea măsurilor reparatorii, în aplicarea dispoziţiilor art. 10 din legea specială, cum s-a arătat; se vor administra orice alte probe a căror necesitate va reieşi din dezbateri pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, pentru terenul din str. M.: situaţia juridică şi posesorul sau deţinătorul actual, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.
Din punct de vedere procedural, instanţa de apel se va pronunţa asupra căii de atac, în sensul admiterii sau respingerii ei (în limitele criticilor privind terenul din str. M.) în baza art. 296 C. proc. civ. şi va aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei dispoziţiilor sentinţei, doar în partea privitoare la acest imobil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta P.A., împotriva Deciziei civile nr. 168 din 10 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, doar în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 3.200 mp din Moineşti, str. M.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate cu privire la terenul situat în Moineşti, str. Z.
Ia act că recurenta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3858/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3854/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
