ICCJ. Decizia nr. 392/2010. Civil. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 392/2010

Dosar nr. 39972/3/2006

Şedinţa publică de la 26 ianuarie 2010

Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 20 noiembrie 2006, reclamantul P.V. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Instituţia Prezidenţială prin Preşedintele României T.B., Guvernul României prin Primul Ministru C.P.T., B.T. şi C.P.T., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să îl oblige pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 30.000.000 Euro, în echivalent în lei, la data plăţii, reprezentând daune morale; să îi oblige pe toţi pârâţii să recunoască drepturile subiective ale reclamantului în perioada 1968 - decembrie 1989; să îi oblige pe toţi pârâţii să recunoască faptul că după decembrie 1989 nu s-a dorit o recunoaştere publică a atrocităţilor săvârşite de regimul comunist asupra persoanei reclamantului şi să îi oblige să depună diligenţele necesare pentru aflarea torţionarilor reclamantului şi pedepsirea acestora.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că în perioada care a urmat intrării reclamantului în Partidul Comunist Român (1946), reclamantul şi familia sa sau fost persecutaţi politic. Din anul 1968, persecuţiile au sporit, fiind internat abuziv în spitalele de psihiatrie, torturat fizic şi psihic de către securitate şi Partidul Comunist Român, în special ca urmare a retragerii sale din partid. La data de 28 iulie 1969 a fost arestat la locul de muncă (Combinatul Petrochimic Brazi) internat forţat pentru 21 de zile la Spitalul de Psihiatrie Urlaţi, apoi în 1971, 1976 şi în 22 martie 1989 a fost internat în aceleaşi condiţii la Spitalul de Psihiatrie Voila Câmpina, iar în anul 1977 a fost internat la Spitalul de Psihiatrie Sopoca. În anul 1969, după prima sa arestare, soţia reclamantului a fost dată afară de la serviciu. În anul 1987 a fost răpit de securitate şi dus într-o pădure, dincolo de Barajul Paltinul, când i-a fost smuls acel angajament de fidelitate faţă de securitate şi Partidul Comunist Român. În anul 1978 a fost expulzat din România deşi era cetăţean român, iar în 7 mai 1987 i-a fost percheziţionată locuinţa şi confiscate bunurile.

După expulzare, reclamantul a păstrat în permanenţă legătura cu diaspora română, s-a întâlnit cu români dizidenţi, prin intermediul presei franceze, a solicitat sprijin pentru mişcarea sindicală din România şi a ţinut discursuri la posturi de radio interzise de fostul regim, ca de exemplu Europa Liberă. Motivul determinant pentru prezentul demers juridic al reclamantului, este însă reaua credinţă a tuturor celor trei şefi de stat care au fost de la revoluţie, refuzul acestora de a-l primi pe reclamant în audienţă şi de a sta de vorbă cu el cu privire la problemele anterior expuse, adoptând faţă de acesta o atitudine arogantă, sfidătoare şi plină de dispreţ, datorită faptului că toţi sunt foşti comunişti, care au avut funcţii înalte în acel partid criminal şi sunt şi astăzi cei mai mari apărători ai acelui regim.

În drept, reclamantul a indicat dispoziţiile art. 998-999 C. civ., Constituţia României din 2003, Constituţia României din 1965, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoalele adiţionale nr. 4, 7 şi 12 la aceasta, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

La data de 10 ianuarie 2007, la solicitarea instanţei, reclamantul şi-a precizat fiecare capăt de cerere faţă de fiecare pârât, arătând că pârâţii sunt vinovaţi, întrucât antecesorii lor au introdus şi perfecţionat sistemul de securitate, prin intermediul căruia au fost încălcate drepturile subiective ale reclamantului.

Cu privire la calitatea pârâţilor, reclamantul a arătat că Statul Român stă în judecată în baza art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Serviciul Român de Informaţii, întrucât este continuatorul securităţii, Serviciul Român de Informaţii Externe, întrucât este continuatorul Direcţiei de Informaţii Externe, Instituţia Prezidenţială şi Preşedintele României, deoarece sunt forme de exercitare publică a instituţiilor care şi-au asumat public raportul T. de condamnare a comunismului şi Guvernul României şi Primul Ministru C.P.T., întrucât sunt continuatorii Consiliului de Miniştri.

Prin întâmpinarea depusă, Serviciul Român de Informaţii a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia tardivităţii formulării cererii de acordare a daunelor morale, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât reclamantul nu face dovada întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 998, 999 C. civ.

Pârâtul Serviciul de Informaţii Externe, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei extinctive a acţiunii, excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 1780 din 28 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IIl-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune; a admis în parte acţiunea precizată, a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 300.000 Euro reprezentând despăgubiri morale şi a respins restul capetelor de cerere, ca neîntemeiate; a respins de asemenea primul capăt de cerere privind obligarea la plata despăgubirilor morale în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Instituţia Prezidenţială prin Preşedintele României T.B., T.B., Guvernul României prin Primul Ministru C.P.T. şi C.T.P., ca neîntemeiat; a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 200 lei cu acest titlu, respingând cererea faţă de ceilalţi pârâţi.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia netimbrării acţiunii, tribunalul a apreciat că sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 15 lit. g) şi s) din Legea nr. 147/1997.

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, tribunalul a avut în vedere caracterul complex al pricinii şi a apreciat că o analiză asupra legitimării procesuale pasive a pârâţilor este de natură a antama fondul raporturilor juridice, motiv pentru care a respins excepţia.

Pentru a respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Or, din ansamblul materialului probatoriu rezultă că acesta a făcut demersuri pentru aflarea adevărului, însă nu a putut afla cine se face responsabil de producerea prejudiciului.

Din probele administrate, instanţa de fond a reţinut ca fiind dovedite o serie de internări în spitale de psihiatrie în perioada 1968-1989, iar din scrisoarea redactată de către Comisia de Cercetare privind procedurile de internare şi tratament forţat în spitalele psihiatrice speciale din Franţa, rezultă că reclamantul nu prezenta o simptomatologie care reclama un astfel de demers medical.

De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a concluzionat că în anul 1976 reclamantul a fost percheziţionat şi s-a dispus începerea urmăririi sale penale pe criterii strict politice. Toate aceste demersuri au fost de natură a încălca o serie de drepturi civile ale reclamantului, care erau ocrotite inclusiv de Constituţia din anul 1965, respectiv dreptul la libera întrunire, inclusiv în sindicate, dreptul fundamental la libertate, precum şi libertatea de exprimare.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului, în sensul că a fost expulzat din ţară, instanţa de fond a avut în vedere nota întocmită de Ministerul de Interne la data de 27 ianuarie 1978, care dovedeşte că reclamantului i-a fost respectat dreptul la liberă circulaţie.

Urmăririle la care a fost supus începând cu data de 12 iunie 1978 au adus atingere atât dreptului la liberă întrunire, cât şi secretului corespondenţei şi a convorbirilor telefonice, drepturi garantate de art. 28 şi 33 din Constituţia din 1965.

Tribunalul a constatat că nu poate analiza încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantului din perspectiva actelor normative interne şi internaţionale, care nu erau în vigoare, ori nu erau ratificate de România în acea perioadă, având în vedere că legea dispune numai pentru viitor.

Concluzionând, tribunalul a apreciat că probele administrate dovedesc întrunirea elementelor constitutive obligatorii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a statului, în condiţiile art. 998, 999 C. civ. şi a admis acţiunea în cuantumul arătat, având în vedere că suferinţa morală nu poate fi cuantificată. A apreciat, prin aproximare, suma de 300.000 Euro ca fiind rezonabilă, deoarece respectă raportul dintre gravitatea faptelor ilicite săvârşite de stat şi suferinţele morale produse reclamantului.

Instanţa de fond a mai avut în vedere faptul că reclamantul s-a bucurat de o reparaţie morală în perioada ulterioară revoluţiei din 1989, întrucât s-au scris numeroase articole despre curajul manifestat de reclamant în lupta împotriva comunismului, atât în ţară cât şi în străinătate, au fost numeroase emisiuni televizate, i-au fost acordate o serie de distincţii, fiind amintit în manualele de istorie şi în enciclopedia de istorie. De asemenea, Ministerul Justiţiei - Comisia pentru Constatarea Calităţii de Luptători în Rezistenţa Anticomunistă i-a recunoscut această calitate reclamantului la data de 14 octombrie 2005.

Având în vedere atribuţiile date prin lege pârâtului Serviciul Român de Informaţii, tribunalul a constatat că din nici un text de lege nu rezultă calitatea acestuia de continuator al fostei securităţi, neputându-se reţine culpa acestuia pentru suferinţele cauzate reclamantului, motiv pentru care a respins acţiunea faţă de acest pârât.

În ceea ce priveşte pârâtul Serviciul de Informaţii Externe, din dispoziţiile Legii nr. 1/1998 rezultă că acesta nu are competenţe decât în domeniul informaţiilor pentru a asigura apărarea României şi a intereselor sale, fără nici o legătură cu fosta securitate, astfel că a fost respinsă acţiunea şi faţă de acest pârât.

Referitor la capetele de cerere nr. 2 şi 3, respectiv obligarea tuturor pârâţilor de a recunoaşte că reclamantului i-au fost încălcate drepturile subiective în perioada 1968 - decembrie 1989 şi obligarea de a recunoaşte că nu s-a dorit o recunoaştere publică a atrocităţilor săvârşite de fostul regim, tribunalul le-a respins, constatând că recunoaşterea la care face referire reclamantul, este în fapt o mărturisire care reprezintă un act personal, care nu poate fi impus din afară.

Tribunalul a mai reţinut că această recunoaştere i-a fost deja acordată reclamantului prin diverse acte şi fapte ale tuturor instituţiilor statului, care l-au invitat şi onorat pentru lupta purtată înainte de revoluţie, cât şi ca efect, implicit, al admiterii primului capăt de cerere.

Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că acestea sunt aspecte asupra cărora nu se poate pronunţa, fără a încălca principiul separaţiei puterilor în stat, garantat de Constituţie, şi că se tinde la stabilirea unor fapte cu caracter istoric şi social, care nu intră în competenţa instanţelor. Alte aspecte semnalate de reclamant, asupra cărora acesta i-a cerut instanţei să se pronunţe, au valoare politică, iar instanţelor le este oprit să soluţioneze chestiuni care implică politicul.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Reclamantul a apreciat că sentinţa este netemeinică şi nelegală, deoarece în mod greşit instanţa a constatat că nu au calitate procesuală pasivă Serviciul Român de Informaţii şi Serviciul de Informaţii Externe, deoarece toţi pârâţi chemaţi în judecată în prezenta cauză sunt continuatorii vechilor instituţii din România comunistă, care se fac vinovaţi de traumele suferite. Apelantul a detaliat, astfel cum a făcut-o cu ocazia precizării acţiunii, la instanţa de fond, în ce fel fiecare dintre pârâţi este continuatorul instituţiilor din perioada comunistă.

Pe fond, reclamantul a arătat că acţiunea trebuie admisă în integralitate pe toate capetele de cerere.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, instanţa trebuia să îl acorde astfel cum a fost solicitat, fără a ignora faptul că asupra d-nului P.V. s-au exercitat presiuni fizice, psihice şi de altă natură, că s-a încercat suprimarea sa în nenumărate rânduri, că i s-a furat identitatea, sens în care nu a avut buletin de identitate până în anul 1990, ceea ce a avut drept consecinţă faptul că nu a putut să se angajeze, să aibă o pensie raportată la anii de vechime corespunzători, să beneficieze de o locuinţă şi de alte situaţii normale pentru un cetăţean normal. Instanţa a ignorat cartea scrisă şi depusă la dosar drept probă, precum şi faptul că timp de peste 2 ani de zile reclamantul a solicitat audierea şi vizionarea unei casete înregistrate pe postul TV BBS, ce conţinea un film realizat de d-na L.H.L.

Apelantul şi-a exprimat nedumerirea cu privire la faptul că instanţa de fond nu a reţinut că la domiciliul său s-au efectuat nenumărate percheziţii politice, că a reţinut greşit faptul că a fost reţinut numai 17 ore, când de fapt reţinerile s-au făcut de mult mai multe ori şi pe o perioadă mult mai îndelungată, precum şi la faptul că instanţa nu a reţinut expulzarea sa din ţară, acest lucru reieşind din cartea depusă la dosar şi nefiind contestată de nici unul dintre pârâţi.

Apelantul a arătat că nu poate fi de acord cu motivarea instanţei de fond, în sensul că nu poate analiza încălcarea drepturilor sale din perspectiva actelor interne şi internaţionale care nu erau în vigoare la acea perioadă, câtă vreme, CNSAS i-a pus la dispoziţie actele abia în ultimul an.

Cu privire la capătul doi de cerere, apelantul a arătat că instanţa de fond a considerat în mod greşit această cerere ca o mărturisire, când de fapt chiar

Preşedintele B. a încercat o recunoaştere publică, dar nu a reuşit să ducă la bun sfârşit o atare acţiune, din motive numai de domnia sa cunoscute.

Referitor la capătul trei din cerere, apelantul a apreciat că instanţa nu s-a pronunţat şi nu a justificat respingerea acestuia, încălcând astfel dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte capătul patru din cerere, apelantul a considerat că instanţa nu s-a pronunţat şi nu a justificat respingerea acestuia, nefiind de acord cu motivarea instanţei, potrivit căreia reclamantul ar fi primit o recunoaştere, drept pentru care, toate celelalte capete de cerere trebuie respinse.

A mai susţinut apelantul că acţiunea are un caracter civil, şi nu politic, astfel că refuzul instanţei de a judeca aceste cereri (capetele 2, 3 şi 4) aduce atingere dispoziţiilor art. 3 C. civ.

În ceea ce priveşte termenul rezonabil, în care trebuia să se soluţioneze cauza, apelantul a arătat că acţiunea soluţionată în peste doi ani de la înregistrarea ei, nu poate fi considerată ca fiind rapid soluţionată.

În final, apelantul a arătat că, în mod greşit instanţa i-a cenzurat plata cheltuielilor de judecată, deoarece instanţa trebuia să admită în integralitate plata acestora şi nu să le înzecească, şi de asemenea trebuia să îi oblige pe toţi pârâţii la plata acestora, aşa cum s-a solicitat prin acţiune.

Apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea tribunalului pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând în primul rând că instanţa trebuia să admită excepţia netimbrării acţiunii, câtă vreme art. 15 lit. g) şi s) din Legea nr. 146/1997 nu-şi găsesc aplicarea în cauza de faţă, întrucât nu este vorba despre o condamnare pe nedrept sau de despăgubiri civile pentru încălcarea drepturilor prevăzute de art. 2 şi 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Prezenta acţiune are ca temei răspunderea civilă delictuală, obiectul ei fiind evaluabil în bani şi supus timbrării potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 146/1997.

În al doilea rând, apelantul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauza de faţă, sub două aspecte:

În primul rând Ministerul Finanţelor Publice nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în raport de dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, care instituie un mandat legal de reprezentare a statului de către Ministerul Finanţelor numai în acea categorie de raporturi juridice în care statul, în virtutea personalităţii sale juridice este parte în mod nemijlocit, adică fără să mai existe o altă persoană juridică implicată într-un raport juridic de drepturi şi obligaţii, în numele statului.

Sub al doilea aspect, apelantul a arătat că, chiar în cererea de chemare în judecată, la pagina 4, reclamantul afirmă că a fost supus la suferinţe şi umilinţe fizice şi psihice de Statul Român, prin reprezentanţii săi legali, inclusiv de Ministerul de Interne, ori Ministerul Economiei şi Finanţelor este străin de pretinsele raporturi juridice născute între securitate şi reclamant, căci potrivit art. 37 din Decretul nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat.

În al treilea rând, apelantul a reiterat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că reclamantul invocă persecuţiile la care a fost supus în perioada 1968-1989, pe care le putea solicita începând din anul 1989. În ceea ce priveşte suferinţele şi relele tratamente din perioada comunistă, reclamantul cunoştea atât întinderea suferinţelor cât şi persoanele vinovate încă de la data producerii lor, iar motivarea instanţei, sub acest aspect, este contradictorie.

Referitor la fondul cauzei, apelantul a arătat că nici una dintre condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ., nu este întrunită în speţă, pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru faptă proprie, căci aşa cum arăta anterior, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru prigoana politică dusă împotriva sa şi a familiei sale în perioada comunistă de diverse persoane menţionate în dosarele securităţii.

Prin încheierea de şedinţă din data de 7 mai 2009, instanţa de apel a luat act, în temeiul dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., la renunţarea la judecată a apelantului-reclamant, faţă de pârâtul C.P.T., iar la data de 4 iunie 2009, apelantul reclamant şi-a precizat cuantumul pretenţiilor la 1.000.000 euro.

Prin decizia civilă nr. 415 din 18 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.V., a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins, ca prescrisă, cererea având ca obiect plata daunelor morale formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Serviciului Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, a Instituţiei Prezidenţiale, prin Preşedintele României T.B., a domnului T.B. şi a Guvernului României, prin Primul Ministru C.P.T. Respinge, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestor pârâţi, cererea de acordare a daunelor morale formulată în contradictoriu cu aceştia şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei, prin care s-au soluţionat celelalte capete de cerere (capetele doi, trei şi patru).

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii acţiunii pentru netimbrare, instanţa a arătat că Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, prevede la art. 15, că:" Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la: s) stabilirea şi acordarea despăgubirilor civile pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute la art. 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, cu modificările ulterioare; t) drepturile şi interesele legitime pretinse de foştii deţinuţi şi persecutaţi pentru motive politice în perioada regimului comunist din România".

Art. 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se referă la dreptul la viaţă şi la interzicerea torturii.

Astfel, s-a reţinut că oricare dintre situaţiile reglementate de textul de lege citat poate justifica în mod valabil hotărârea instanţei de fond de a nu obliga reclamantul să timbreze cererea la valoarea pretenţiilor, câtă vreme reclamantul are calitatea de deţinut şi persecutat pentru motive politice în perioada regimului comunist din România şi invocă inclusiv atingeri aduse dreptului la viaţă datorită tratamentelor inumane şi degradante la care a fost supus în perioada 1967-1989.

Referitor la modalitatea în care instanţa a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, curtea de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează posibilitatea instanţelor, de a uni cu fondul excepţiile invocate, în situaţia în care pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. Sub acest aspect s-a reţinut faptul că instanţa de fond a făcut trimitere la textul de procedură, însă nu a administrat nici un fel de dovezi cu privire la această chestiune, pentru soluţionarea excepţiei având în vedere exclusiv legislaţia specială care reglementează atribuţiile şi competenţele instituţiilor pârâte. Tribunalul trebuia să admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Preşedintele României şi Guvernul României faţă de motivarea corectă, cuprinsă în considerente, a cărei reluare este inutilă, însă a respins pe fond acţiunea faţă de aceştia.

În continuare, s-a arătat că excepţia privind prescripţia dreptului la acţiune în acordarea despăgubirilor morale a fost respinsă de tribunal în temeiul dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu motivarea că din ansamblul materialului probatoriu rezultă că reclamantul a făcut demersuri pentru aflarea adevărului, însă nu a putut afla cine se face responsabil de producerea prejudiciului.

Curtea de apel a constatat că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, care prevăd că termenul prescripţiei este de 3 ani, iar prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Tribunalul a ignorat faptul că art. 8 reglementează două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi anume momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea şi momentul obiectiv, al datei de la care trebuia, ori putea să cunoască aceste două elemente. Raportându-ne la această distincţie, se impune concluzia că începând cu data de 22 decembrie 1989 reclamantul în calitate de păgubit pute să acţioneze, câtă vreme prejudiciul pe care îl invocă este urmarea unor fapte care s-au exercitat asupra persoanei sale, iar pe cel care răspunde de prejudiciu putea sau trebuia să-l cunoască în măsura în care l-a indicat şi prin cererea de chemare în judecată. Dacă momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie se apreciază ca fiind acela de la care a putut solicita şi primi informaţii de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, trebuie avut în vedere Legea nr. 187 din 7 decembrie 1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, publicată în M. Of. nr. 603 din 9 decembrie 1999, care la acea dată prevedea în art. 1 că: „(1) Orice cetăţean român sau cetăţean străin care după 1945 a avut cetăţenie română are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securităţii, ca poliţie politică. Acest drept se exercită la cerere şi constă în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului.

(2) Totodată persoana, subiect ai unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de organele securităţii statului, are dreptul, la cerere, să afle identitatea agenţilor de securitate şi a colaboratorilor, care au contribuit cu informaţii la completarea acestui dosar."

S-a reţinut că reclamantul a uzat de dispoziţiile acestei legi, în acest sens fiind mărturie documentele eliberate de această instituţie la data de 25 iulie 2001 - filele 236 şi urm. vol. I, 12 iunie 2003-filele 55-58, 138 şi urm. vol. I, 481-574 vol. II, vol. III până la fila 622. Aceste documente reprezintă dovezi ale suferinţelor reclamantului, cunoscute de către acesta încă de la data la care s-au exercitat asupra sa. În raport de toate aceste documente, acţiunea apare ca fiind prescrisă, aceasta fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 20 noiembrie 2006. În volumul III, după fila indicată, apar documente eliberate de aceeaşi instituţie care poartă data de 22 septembrie 2006. Faţă de data eliberării acestor din urmă documente acţiunea nu ar fi prescrisă, însă reclamantul nu se raportează în mod special la acestea, nu leagă producerea prejudiciului de aspectele pe care tind să le dovedească acestea şi nici nu justifică de ce nu le-a solicitat şi depus în acelaşi timp cu primele documente obţinute.

Revenind la momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie, curtea de apel a apreciat că reclamantul putea şi trebuia să depună acţiunea cel mai târziu după intrarea în vigoare a Legii nr. 187 din 7 decembrie 1999, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, cu ocazia obţinerii primelor documente. Faptul că reclamantul nu a putut afla cine se face responsabil de producerea prejudiciului, nu poate justifica amânarea sine die a momentului la care începe să curgă termenul de prescripţie, căci nimic nu-l împiedica să introducă acţiunea de faţă înăuntrul termenului de prescripţie, iar instanţa să determine judecătoreşte, aşa cum a făcut-o prin hotărârea apelată, persoana/persoanele responsabile.

Totodată, s-a arătat că, chiar dacă, din punct de vedere juridic, reclamantul nu mai are posibilitatea obţinerii unor despăgubiri pecuniare, acesta este şi va fi onorat şi respectat de generaţiile actuale şi de cele viitoare pentru lupta neobosită pe care a dus-o împotriva regimului totalitar, pentru suferinţele îndurate de el şi de familia sa în apărarea unor principii şi drepturi fundamentale consacrate atât de documentele internaţionale, cât şi de Constituţia României.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a constatat că, în mod corect instanţa de fond a apreciat că în raport de dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice care prevăd că: „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afara de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".

Întrucât aşa cum a precizat instanţa de fond, nici Serviciul Român de Informaţii şi nici Serviciul de Informaţii Externe nu sunt continuatori ai fostei Securităţi, nu se poate reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 37 din decret care prevăd că: "Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, precum şi ale oricăror alte organizaţii socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice."

Referitor la temeinicia susţinută de apelant prin motivele de apel, a capetelor de cerere (să fie obligaţi pe toţi pârâţii să recunoască drepturile subiective ale reclamantului în perioada 1968 - decembrie 1989; să fie obligaţi, toţi pârâţii să recunoască faptul că după decembrie 1989 nu s-a dorit o recunoaştere publică a atrocităţilor săvârşite de regimul comunist asupra persoanei reclamantului şi să îi oblige să depună diligentele necesare pentru aflarea torţionarilor reclamantului şi pedepsirea acestora), curtea de apel a achiesat la cele reţinute de prima instanţă, în sensul că recunoaşterea la care face referire reclamantul, este în fapt o mărturisire care reprezintă un act personal, care nu poate fi impus de instanţă şi că de altfel, această recunoaştere i-a fost deja acordată reclamantului prin diverse acte şi fapte ale tuturor instituţiilor statului, care l-au invitat şi onorat pentru lupta purtată înainte de revoluţie. De asemenea, a stabili în instanţă chestiunile prezentate drept capete de cerere distincte înseamnă a aduce atingere principiul separaţiei puterilor în stat, garantat de Constituţie, iar stabilirea unor fapte cu caracter istoric şi social şi politic nu intră în competenţa instanţelor.

Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale, întrucât termenul de prescripţie se calculează de la momentul când CNSAS a predat ultimele acte din prima transă, adică anul 2006 şi în prezent, ceea ce înseamnă că şi în prezent reclamantul se află în termenul general de prescripţie de 3 ani pentru promovarea acţiunii în justiţie. Serviciul Român de Informaţii, ce administrează arhiva vechii securităţi nu a predat toate actele către CNSAS şi, pe cale de consecinţă, reclamantul nici astăzi nu-şi cunoaşte toţi torţionarii, filatorii, urmăritorii, informatorii, toţi securiştii.

Recurentul a mai arătat că nu se putea adresa instanţelor judecătoreşti începând cu data de 22 decembrie 1989, deoarece nu exista cadrul legal, social şi de altă natură, legile comuniste fiind încă în vigoare atunci, iar unele şi în prezent. Nu poate fi de acord nici cu data de 9 decembrie 1999, deoarece nu exista protocolul de predare al arhivei securităţii către CNSAS, acesta fiind definitivat după adoptarea H.G. nr. 731/2006, publicat în M. Of. din 15 iunie 2006.

Totodată, reclamantul a învederat faptul că instanţa de apel a recunoscut că prescripţia începe să curgă pentru actele predate în anul 2006 de la acel moment, or procesul nu se putea deschide numai pe baza actelor anterioare anului 2006, acesta fiind deschis pe baza grosului actelor predate în anul 2006.

Reclamantul, prin motivele de recurs, a reiterat şi criticile privind calitatea procesuală a pârâţilor S.R.I. şi S.I.E. şi privind greşita respingere a celorlalte capete de cerere ale acţiunii introductive, arătând că ambele instanţe au încălcat atât Rezoluţia Parlamentului European cu privire la recunoaşterea crimelor comunismului, cât şi Raportul T. prezentat în Parlamentul Român şi adoptat de acesta.

În cuprinsul motivelor de recurs, reclamantul a invocat deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauzele Tacu şi Orăşel, ca practică judiciară şi a enunţat mai multe texte de lege, respectiv art. 15 din Legea nr. 146/1997, art. 2 şi 3 din Legea nr. 30/1994, art. 1 din Legea nr. 19/1990, Decretul nr. 224/1990, Legea nr. 68/2000, Ordonanţa nr. 91/1999, art. 22 şi 45 din Legea nr. 187/1999, Decizia nr. 51/2008 a Curţii Constituţionale, art. 31, 35 şi 38 din O.G. nr. 24/2008, art. 31 din Legea nr. 590/2003, H.G.R. nr. 731/2006, art. 7 şi 8 din Hotărârea nr. 2/2008 a CNSAS, art. 148 şi 154 din Constituţia României, Legea nr. 157/2005, art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Prin acţiunea în justiţie promovată, reclamantul-recurent urmăreşte a valorifica pretenţii patrimoniale (capătul 1 de cerere), ca expresie a atingerii aduse unor drepturi personale nepatrimoniale.

Or, potrivit normei legale incidente (art. 1 din Decretul nr. 167/1958), astfel de drepturi având un obiect patrimonial se sting prin prescripţie, înăuntrul unui termen general de 3 ani (art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958).

Ca urmare, promovarea acţiunii în pretenţii la data de 20 noiembrie 2006 este realizată cu depăşirea termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea nu poate fi stabilită mai târziu de 22 decembrie 1989.

Aceasta, deoarece toate consecinţele persecutării politice în timpul regimului comunist, despre care reclamantul face vorbire în cererea de chemare în judecată, sunt anterioare anului 1990.

Aşadar, fiind vorba de o faptă ilicită anterioară anului 1990 – moment până la care, dată fiind natura regimului politic, în mod evident nu se putea acţiona şi, ca atare, nu putea fi opusă titularului dreptului prescripţia, întrucât aceasta nu curge contra celui care este în imposibilitate de a acţiona – în mod corect instanţa de apel a stabilit că prescripţia a început să curgă după acest moment.

Afirmaţia recurentului în sensul că nu a dispus de mijloacele legale pentru susţinerea şi dovedirea unei acţiuni în justiţie nu este de natură să ducă la o altă consecinţă asupra excepţiei prescripţiei extinctive.

De altfel, promovarea acţiunii în anul 2006 îl situează, oricum, pe reclamant în afara termenului de prescripţie, raportat şi la momentul adoptării Legii nr. 187/1999, dată de la care a avut acces la documentele justificative ale pretenţiilor.

Pe de altă parte, momentul la care reclamantul s-a adresat cu cerere C.N.S.A.S. sau momentul la care această instituţie i-a eliberat documentele (începând cu anul 2001) nu sunt de natură a modifica data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, întrucât, potrivit legii, aceasta nu este legată de procurarea mijloacelor de probă, ci de momentul naşterii dreptului la acţiune.

Altfel, ar însemna ca o instituţie reglementată pentru asigurarea stabilităţii şi înlăturarea incertitudinii în circuitul civil - prescripţia extinctivă - să se transforme în contrariul acesteia, dacă fiecărei persoane i-ar fi îngăduit să promoveze acţiunea în justiţie în funcţie de momentul în care şi-ar procura mijloacele de probă.

Aşadar, naşterea dreptului la acţiune este în strânsă corelaţie cu încălcarea dreptului subiectiv, pentru că de la această dată se poate vorbi de o stare de conflict care trebuie lămurită în termenul prevăzut de lege, altminteri s-ar ajunge, prin înlăturarea efectului sancţionator al prescripţiei, la perpetuarea stărilor conflictuale la nivelul societăţii.

Totodată, şi jurisprudenţa C.E.D.O. confirmă legalitatea soluţiei pronunţate de curtea de apel şi atacată de recurent. Potrivit acesteia, instituţia prescripţiei extinctive nu reprezintă în sine o atingere adusă dreptului subiectiv în substanţa lui şi nici o sarcină excesivă, disproporţionată (impusă celui care îşi pierde dreptul prin opunerea prescripţiei), ci reprezintă mai degrabă, modalitatea de exercitare a unor drepturi care, lăsate în nelucrare vreme îndelungată, ar putea aduce atingere securităţii juridice a raporturilor civile şi bunului mers al justiţiei (de ex. cauza J.A. Pye Oxford Land Ltd. C. Regatul Unit/30 august 2007).

Faţă de toate aspectele reţinute, urmează să se constate că perioada mare de timp în care reclamantul nu a depus diligenţa valorificării dreptului subiectiv în justiţie, face să pară nerezonabilă pretenţia sa în acest sens, raportată la exigenţele pe care le presupune prescripţia extinctivă.

Raportat la motivul de recurs analizat, este de reţinut şi faptul că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de reclamant (cauzele Tacu şi Orăşel) este irelevantă pentru soluţionarea prezentei cauze, faţă de cadrul procesual şi situaţia de fapt diferită, ce au fost statuate în acele speţe.

De altfel, odată cu adoptarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009, reclamantul are posibilitatea de a-şi valorifica dreptul conform dispoziţiilor acestei legi, în condiţiile şi termenele prevăzute de actul normativ enunţat.

Cu privire la criticile, reiterate în recurs, referitoare la calitatea procesuală pasivă a Serviciului Român de Informaţii şi a Serviciului de Informaţii Externe, este de reţinut motivarea instanţelor de fond, care în mod corect au arătat că aceste instituţii ale statului nu sunt continuatori ai fostei Securităţi din timpul regimului comunist şi, ca atare, nu se poate reţine culpa acestora pentru persecuţiile la care a fost supus reclamantul şi pentru suferinţele cauzate ca o consecinţă a încălcării grave a drepturilor sale.

Nefondate sunt şi susţinerile, reiterate de asemenea, privind greşita respingere a celorlalte capete de cerere formulate, întrucât, aşa cum în mod corect s-a reţinut prin hotărârile pronunţate în cauză, recunoaşterea la care face referire reclamantul este în fapt o mărturisire, care reprezintă un act personal şi, pe de altă parte, a se pronunţa instanţa de judecată pe aspectele prezentate de reclamant drept capete de cerere distincte ar însemna o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, garantat de Constituţie, întrucât se tinde la stabilirea unor fapte cu caracter social, politic, istoric, care nu intră în competenţa instanţelor judecătoreşti.

Faţă de cele ce preced, recursul dedus judecăţii va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.V. împotriva deciziei nr. 415 din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3948/2010. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3727/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: