ICCJ. Decizia nr. 4061/2010. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4061/2010
Dosar nr. 5710/108/2009
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 26 octombrie 2009 pe rolul Tribunalul Arad, secţia civilă, reclamantul U.P.S. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 860.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicul său ca efect al urmăririi penale şi al condamnării la 10 ani închisoare pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, infracţiune prevăzută de art. 209 pct. III C. pen., cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acţiunii s-a arătat că bunicul reclamantului, U.P.S., a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 772 din 17 decembrie 1954 pronunţată în dosar nr. 624/1954 de Tribunalul Militar Timişoara, la pedeapsa de 10 ani de temniţă grea şi confiscarea averii personale pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale prevăzută de art. 209 pct. 3 din Codul penal din anul 1936.
La data de 25 noiembrie 09 reclamantul şi-a precizat acţiunea arătând că suma a 860.000 Euro reprezintă 3.612.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 175 din 11 martie 2010, Tribunalul Arad, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul să achite acestuia suma de 85.000 Euro sau echivalentul în lei, la cursul BNR în ziua plăţii, reţinând că prin sentinţa nr. 772 din 17 decembrie 1954, pronunţată de către Tribunalul Militar Timişoara, antecesorul reclamantului a fost condamnat la 10 ani temniţă grea pentru infracţiunea prev. şi ped. de art. 209 alin. (3) C. pen., din conţinutul biletului de eliberare din Penitenciarul Aiud rezultând că acesta a fost pus în libertate prin Decretul de graţiere nr. 5/1963, astfel că a executat 8 ani 5 luni şi 24 de zile.
In atare condiţii, instanţa de fond a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. Cod civil, ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României, cu referire (orientativ doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferită de către reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acestora, în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a reclamantului.
S-a mai apreciat că, nici sistemul nostru legislativ şi nici în normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, constând în dureri fizice sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce victimei unele alinări sau satisfacţii în materia daunelor morale, însă acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. In schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi chiar şi o sumă de bani de natura a permite victimei să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa. Ceea ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanţa sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată.
La stabilirea despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale încercate, prima instanţă a avut în vedere pe lângă criteriile anterior enunţate, jurisprudenţa Curţii Europene şi normele Convenţiei întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situaţii similare, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, restricţiile impuse reclamantului în urma condamnării.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul U.P.S., cât si pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Apelul reclamantului U.P.S. a vizat acordarea cuantumului despăgubirilor morale astfel cum au fost precizate in acţiunea introductiva de instanţa, respectiv 860.000 Euro, întrucât suma stabilită de instanţa de fond cu titlul de despăgubiri nu reprezintă o reparaţie echitabila a suferinţelor fizice si morale pe care le-a suferit tatăl său şi întreaga familie a acestuia.
Reclamantul, in calitate de nepot al condamnatului U.P., a solicitat ca o compensaţie morala a prejudiciului suferit de bunicul si de familia sa, echivalentul in lei a 860.000 Euro, arătând că bunicul său nu a suferit doar un prejudiciu moral, ci si unul material ce nu a fost reparat niciodată, sub nici o formă, fiind privat de întreaga avere.
Reclamantul a mai arătat că, după întoarcerea din temniţa, tatăl său a fost privit cu suspiciune si cu teama de vecini şi prieteni, nu neapărat pentru că nu erau de acord cu el, ci pentru că nu doreau să-i împărtăşească soarta, iar despăgubirile nu trebuie raportate strict la anii de privare de libertate, ci la faptul că au fost încălcate drepturi fundamentale.
Deşi instanţa a arătat ca se raportează la aprecierea cuantumului acestor despăgubiri la practica altor instanţe, în realitate nu a făcut acest lucru, reclamantul invocând în acest sens, Decizia nr. 148 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie pronunţata in dosarul nr. 26869/3/2006, prin care s-au acordat 500.000 Euro pentru o condamnare de 8 ani de închisoare, precum şi sentinţa civilă nr. 85 din 11 februarie 2010 în dosar nr. 6086/108/2009, menţinută de Curtea de Apel Timişoara, în care s-au acordat despăgubiri în cuantum de 160.000 Euro.
Apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a vizat respingerea acţiunii formulate de reclamantul U.P.S., ca nedovedită, iar în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor stabilite, având în vedere că acestea sunt foarte mari şi nu presupun o cuantificare rezonabilă a despăgubirilor în acord cu starea de fapt.
In motivarea apelului, pârâtul a arătat că instanţa de fond a reţinut doar trunchiat apărările făcute de către Ministerul Finanţelor Publice, a omis să pună în vedere reclamantului să depună sentinţa de condamnare cu menţiunea „caracterului politic" conform art. 6 din Legea nr. 221/2009 şi nu a dispus reconstituirea dosarului conform art. 4 alin. (3) din aceeaşi lege.
Pârâtul a mai arătat că, deşi Casa Judeţeană de Pensii şi Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale au comunicat că antecesorul reclamantului nu a fost înregistrat în evidenţele lor, referitor la indemnizaţia pe care acesta putea să o obţină în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, totuşi consideră că se impunea, raportat la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, ca reclamantul să dea o declaraţie notarială pe propria răspundere, de unde să rezulte clar dacă acesta a beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza actelor normative arătate la articolul mai sus-menţionat.
Pârâtul a mai susţinut că au fost încălcate prevederile art. 5 din Legea nr.221/2009, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, potrivit cărora se acordă o indemnizaţie întru-un anumit cuantum, dar avându-se în vedere anii de detenţie, recunoaşterea prin lege a unei astfel de despăgubiri nu trebuie interpretată în sensul obţinerii unor sume exorbitante, iar instanţa nu a cercetat în concret situaţia de fapt a reclamantului pentru a putea cuantifica despăgubirile morale.
Perioada îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent - 50 ani, a atenuat semnificativ prejudiciul moral prin trecerea timpului, însăşi înlăturarea prin lege - art. 2 din Legea nr. 221/2009 - a efectelor hotărârii judecătoreşti de condamnare cu caracter politic constituind o satisfacţie rezonabilă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă în materie, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate (cauza Konolos, cauza Canciovici, cauza Oancea).
Prin Decizia civilă nr. 192/A din 7 iunie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ca neîntemeiate apelurile declarate, reţinând că în speţă reclamantul a făcut dovada condamnării antecesorului său cu sentinţa nr. 772 din 17 decembrie 1954 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Timişoara, în temeiul dispoziţiilor cuprinse în art. 209 pct. 3 C. pen. şi art. 228 C. pen., a caracterului politic al acestei condamnări, consfinţit de drept prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 221/2000, astfel încât critica pârâtului referitoare la nedovedirea caracterului politic al condamnării nu se poate reţine.
Referitor la daunele morale acordate de prima instanţă, despre care reclamantul afirmă că sunt prea mici, iar pârâtul că sunt prea mari, instanţa de apel a reţinut că nici aceste critici nu sunt fondate, întrucât repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale nu poate avea decât un caracter aproximativ.
Dauna morală constă în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, iar prin condamnările suferite de părinţii reclamantului le-au fost cauzate acestora atât prejudicii materiale, cât şi morale, ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei reclamantului, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a părinţilor reclamantului, dar şi asupra reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectată imaginea şi sursele de venit, situaţie faţă de care se constată că sunt întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu există criterii absolute în stabilirea prejudiciului moral ci doar criterii orientative cum ar fi: durata privării de libertate, consecinţele produse asupra persoanei şi asupra familiei celui lipsit de libertate şi în raport de aceste criterii, întinderea pagubei se stabileşte ţinând cont de valoarea lezată şi gravitatea acestei lezări, căci este dificil să masori în bani ceea ce ar însemna o speranţă normală de viaţă şi să cuantifici pecuniar o suferinţă. Cu toate acestea, finalitatea procesului de evaluare a prejudiciului moral constă în stabilirea unei indemnizaţii compensatorii menite să atenueze suferinţele părţii vătămate.
Raportând cele mai sus-enunţate speţei de faţă, instanţa de apel a constatat că suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale, de 85.000 Euro, reprezintă o satisfacţie rezonabilă şi echitabilă cu atât mai mult cu cât acesta a beneficiat şi de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar prin acordarea respectivelor indemnizaţii s-a urmărit tocmai repararea daunelor morale suferite de persoanele care s-au aflat în situaţia prevăzută de art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, pentru condiţiile de viaţă deosebit de grele care le-au fost impuse de dictatura comunistă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulând următoarele critici:
I. Nerespectarea, de către instanţe, a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 ce prevede obligaţia de reconstituire a dosarului în care s-a pronunţat hotărârea privind condamnarea politică, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din aceeaşi lege, potrivit cărora la dosarul cauzei trebuia depusă sentinţa de condamnare cu menţiunea „caracterului politic";
II. Greşita apreciere asupra cuantumului daunelor morale, care este supradimensionat în raport de limitările prevăzute de OUG nr. 62/2010, de prejudiciul suferit şi de perioada îndelungată de timp care a trecut de la momentul producerii acestuia.
In acest sens arată că persoana condamnată politic este bunicul reclamantului, reclamantul nu a adus dovezi cu privire la suferinţele sale personale, instanţele nu au procedat la o analiză atentă a probatoriilor administrate în acest sens, iar despăgubirile financiare ce se acordă pentru acoperirea prejudiciilor morale creează prejudicii altor cetăţeni prin diminuarea bugetului de stat.
Invocă practica CEDO în materie, respectiv, cauzele Konolos, Canciovici, Oancea şi Dekany, arătând că jurisprudenţa instanţei de contencios European statuează în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele acordate cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale.
Recursul este fondat, potrivit argumentelor ce se vor expune:
I. Art. 1 din Legea nr. 221/2009 defineşte condamnarea cu caracter politic ca fiind „orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945".
Art. 5 al aceluiaşi act normativ prevede că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare... b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001...".
In speţă, reclamantul a făcut dovada condamnării antecesorului său cu sentinţa nr. 772 din 17 decembrie 1954 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Timişoara, în temeiul dispoziţiilor cuprinse în art. 209 pct. 3 C. pen. şi art. 228 C. pen.
Alineatul 2 al art. 1 din Legea nr. 221/2009 precizează: „Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în a) art. 185-187, art. 190, art. 191, art. 193l...art. 209-2091 – art. 2094....art. 228, art. 2281, art. 229, art. 230...din Codul penal din 1963 republicat în M.Of. partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare".
Autorul reclamantului a fost condamnat la data de 17 decembrie 1954, deci în perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009, în temeiul art. 2093 C. pen. şi art. 228 C. pen. - „pentru delictul de omisiunea denunţării unor fapte prevăzute şi pedepsite de art. 228 C. pen.", astfel încât condamnarea suferită de acesta este stabilită ca fiind de drept condamnare cu caracter politic, potrivit dispoziţiilor legale mai sus citate.
Instanţa de apel a statuat în mod corect că, dat fiind că natura politică a condamnării la care a fost supus antecesorul reclamantului rezultă din însăşi actul normativ în baza căruia acesta a fost condamnat şi încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită prin art. 4 din lege, astfel încât critica recurentului-pârât vizând obligaţia instanţei de a lua toate măsurile pentru obţinerea, sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, nu poate fi primită.
Dealtfel prin neîndeplinirea acestei obligaţii de către instanţele anterioare nu s-ar fi produs nici o vătămare recurentului-pârât, în condiţiile în care la dosar a fost depusă hotărârea de condamnare a antecesorului reclamantului, pe care recurentul-pârât nu o contestă.
In aceste circumstanţe, încălcarea dispoziţiilor legale menţionate este irelevantă în pronunţarea soluţiei în cauză şi nu poate conduce la modificarea hotărârii recurate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
II. Este întemeiată însă critica privind reaprecierea cuantumului despăgubirilor, recursul urmând a fi admis pe acest aspect.
Astfel, în ceea ce priveşte despăgubirile cu titlu de daune morale, Înalta Curte va constata că, deşi doctrina şi jurisprudenţa română recunoaşte suferinţa fizică şi psihică cauzată de faptul în sine al condamnării autorului reclamantului la o pedeapsă privativă de libertate de 10 ani, din care a executat, conform biletului de eliberare din Penitenciarul Aiud, 8 ani, 5 luni şi 24 zile, fiind pus în libertate prin Decretul de graţiere nr. 5/1963, totuşi, aşa cum în mod constant a decis şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cu referire la cazul Kudla vs. Polonia), cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un mod disproporţionat şi nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit şi o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte în nici un caz un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Această precauţie trebuie manifestată cu atât mai mult atunci când despăgubirile se acordă altor persoane decât victima propriu-zisă a condamnării cu caracter politic, în speţă, nepotul de fiu al condamnatului, consecinţa negativă a prejudiciului fiind în acest caz, evidentă, dar mult diminuată.
De aceea, necontestând suferinţa psihică şi fizică a persoanei condamnate politic, umilinţele şi teroarea la care a fost supus, Înalta Curte va constata că instanţele trebuie să opereze şi cu principiul echităţii, în aşa fel încât indemnizaţia stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă şi echitabilă şi nu exagerată, disproporţionată, iar repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale al căror scop e acela că, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie(pe căi indirecte oarecum) pentru suferinţele îndurate.
Ca atare, Înalta Curte constată că acordarea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul moral creat prin condamnarea politică a autorului reclamantului în cuantum de 20.000 Euro este suficientă pentru acoperirea acestuia, fiind în concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, recunoscând dreptul la despăgubiri băneşti în asemenea situaţii, statuează şi asupra acordării lor în condiţii de echitate şi proporţionalitate care să excludă posibilitatea, pentru solicitanţi, de a-şi procura venituri nejustificate pe această cale.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor instanţa se va raporta la perioada detenţiei, intervalul de timp care a trecut de la prejudiciul suferit (aproape 50 de ani), precum şi la faptul că în cauză au fost acordate măsuri reparatorii potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, conform înscrisului existent la fila 13 dosar fond.
Pentru considerentele arătate, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, declarat împotriva deciziei civile nr. 192/A din 7 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, se va modifica în parte Decizia recurată în sensul admiterii apelului declarat de această parte împotriva sentinţei civile nr. 175 din 11 martie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă, care va fi schimbată în parte, în sensul că se va reduce cuantumul despăgubirilor de la 85.000 Euro la 20.000 Euro, echivalent în lei la data plăţii, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 192/A din 7 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia recurată, admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 175 din 11 martie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă, schimbă în parte sentinţa în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite reclamantului suma de 20.000 Euro în echivalent lei la cursul BNR la data plăţii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5296/2010. Civil. Recalculare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 3923/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
