ICCJ. Decizia nr. 4075/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4075/2010
Dosar nr. 7073/118/2007
Şedinţa publică din 29 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Constanţa la 3 septembrie 2001, reclamanţii B.A.M.A., B.D.I.V., M.O.M., S.M.F. şi S.M.G. au chemat în judecată pe pârâţii SC E. SA şi Statul Român prin Primăria Oraşului E., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că imobilul situat în E. Nord, Str. Tudor Vladimirescu, compus din teren în suprafaţă de 318 mp. şi 3 apartamente distincţie cu intrări separate, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 92/1950. S-a mai solicitat să se constate că orice act de înstrăinare făcut de stat asupra acestui imobil, ca şi cele de intabulare a înstrăinărilor astfel efectuate sunt lovite de nulitate absolută, autorii reclamanţilor, B.A., R.V. şi S.V. păstrându-şi calitatea de proprietari, în cote de 1/3 fiecare.
Reclamanţii au mai solicitat să se constate că sunt moştenitorii proprietarilor imobilului şi să se dispună intabularea în cartea funciară a cotelor indivize pe care le-au dobândit prin moştenire, respectiv: cota de 1/3 în favoarea reclamanţilor B.A. şi B.D., cota de 1/3 în favoarea reclamantei M.O. şi cealaltă cotă de 1/3 în favoarea reclamanţilor S.M. şi S.M., urmând a fi obligaţi pârâţii să le lase imobilul în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor, cu cheltuieli de judecată.
La primul termen de judecată, reclamanţii şi-au completat acţiunea sub aspectul obiectului şi al cadrului procesual pasiv, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună şi anularea deciziilor art. 392, 393 şi 394 emise de SC E. SA la 23 iulie 2001. Reclamanţii au precizat că înţeleg să cheme în garanţie şi Oraşul E. prin Primar şi Consiliul local E.
SC E. SA a invocat prin întâmpinare excepţia de competenţă materială a Judecătoriei Constanţa, raportată la prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Aceeaşi pârâtă a formulat cerere de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participanţilor Statului şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestora la repararea prejudiciului ce va fi cauzat societăţii în ipoteza restituirii imobilului către reclamanţi, prejudiciu constând în valoarea bunului la preţul actual de circulaţie, precum şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea integrală a despăgubirilor.
Prin sentinţa civilă nr. 17837 din 6 decembrie 2001, Judecătoria Constanţa a admis excepţia de competenţă materială, invocată de pârâta SC E. SA, şi a declinat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Constanţa, reţinând că natura litigiului atrage competenţa instanţei determinate de art. 24 al.8 din Legea nr. 10/2001.
La Tribunalul Constanţa, reclamanţii au depus o precizare a acţiunii prin care au solicitat să se ia act că renunţă la petitele 4,5,6,7 şi 8 din acţiunea introductivă şi că solicită să se constate nulitatea absolută a deciziilor nr. 392, 393 şi 394 din 27 iulie 2001, emise de SC E. SA, cu nesocotirea normelor imperative de ordine publică prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi a actelor juridice de privatizare prin care SC E. SA a devenit proprietara imobilului, ca urmare a încheierii lor cu rea credinţă.
Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei SC E. SA să emită decizie de restituire în natură a imobilului în litigiu, cu obligarea acesteia la plata de daune cominatorii de 300 de lei pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei ce se va pronunţa şi până la emiterea deciziei de restituire.
În subsidiar, în ipoteza constatării bunei credinţe a pârâtei la momentul dobândirii imobilului, s-a solicitat obligarea acesteia de a emite dispoziţie cu ofertă de restituire prin echivalent, conform art. 24 din lege, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii.
La termenul din 29 mai 2002, numita P.I.S. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu prin care a solicitat să se constate că are calitatea de proprietar a apartamentului situat în E. Nord, Vila Z. (fostă „L.”, din B-dul Tudor Vladimirescu şi a terenului aferent în suprafaţă de 106 mp. şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil.
În motivarea acestei cereri, intervenienta a arătat că autoarea sa, S.A.L.M., a dobândit proprietatea imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 40065 din 13 decembrie 1940 încheiat cu D.A.H., iar prin testamentul autentificat sub nr. 8300/1994 la notariatul de Stat sector 3 Bucureşti a instituit-o (pe intervenientă) ca legatar universal.
S-a mai pretins că imobilul revendicat a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, pe numele unei alte persoane decât adevăraţii proprietari, care făceau parte din categoriile sociale şi profesionale exceptate de la naţionalizare şi că intervenienta a solicitat restituirea lui în natură prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta nefiind însă soluţionată până la momentul introducerii cererii de intervenţie.
La 2 octombrie 2002, intervenienta şi-a completat cererea, solicitând să se constate nulitatea absolută a actelor încheiate între Primăria E. şi SC E. SA pentru bunurile altuia şi să se admită în parte acţiunea principală, doar pentru cota de 2/3 din imobil, cu motivarea că cealaltă cotă aparţine lui V.R.
Prin încheierea de la termenul din 29 mai 2002, Tribunalul Constanţa a admis în principiu cererea intervenţie în interes propriu formulată de P.I.S., iar prin încheierea de la 11 decembrie 2002 a respins în principiu această cerere reţinând că prin notificare s-a solicitat de persoana menţionată restituirea în natură a unui alt imobil decât cel în litigiu, respectiv a vilei „C.”.
Pârâta chemată în garanţie A.P.A.P.S. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu motivarea că nu are calitatea procesuală pasivă, ci doar aceea de administrator al acţiunilor deţinute de stat la societatea comercială.
Prin sentinţa civilă nr. 394 din 24 martie 2003, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamanţilor astfel cum a fost modificată, precum şi cererea de chemare în garanţie ca nefondate.
La pronunţarea hotărârii instanţa a avut în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite, deoarece dreptul de proprietate asupra terenului de 318 mp. nu a existat în patrimoniul autorilor lor, actul prin care au cumpărat acest imobil fiind desfiinţat de plin drept.
S-a constata că unul dintre cele trei apartamente care compun imobilul a aparţinut D.A.H., care, la rândul lui, l-a vândut autoarei intervenientei, a cărei cererea a fost respinsă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi intervenienta în interes propriu.
Curtea de Apel Constanţa, prin decizia civilă nr. 143/C din 28 octombrie 2003 a respins apelurile ca nefondate, reţinând că acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi nu poate fi primită deoarece imobilul în litigiu a ieşit din patrimoniul autorilor acestora ca efect al pactului comisoriu de grad IV stipulat în contractul de vânzare cumpărare a terenului, la expirarea termenului de plată a preţului şi fără intervenţia instanţei judecătoreşti, trecând în proprietatea SC T., astfel că reclamanţii nu au calitate procesuală activă.
Recursul declarat de reclamanţi şi intervenientă împotriva deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar potrivit art. II alin. (1)-(4) din Legea nr. 219/2005 a fost trimis spre competentă soluţionare Curţii de Apel Constanţa.
Aceasta din urmă a invocat din, oficiu excepţia necompetenţei sale materiale, excepţie pe care a admis-o prin decizia nr. 729/C din 21 noiembrie 2002, în temeiul art. 2-4 C. proc. civ. şi a art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, declinând judecata căii de atac în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia nr. 5924 din 15 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile reclamanţilor şi intervenientei în interes propriu, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, reţinând că instanţa de apel a calificat greşit acţiunea ca fiind o acţiune în revendicare imobiliară de drept comun, consecinţa acestei măsuri constituind-o rezolvarea litigiului în afara reglementărilor Legii nr. 10/2001.
Prin decizia de casare s-a solicitat necesitatea examinării criticilor de fond din recursul reclamanţilor şi a determinării modalităţii de preluare a imobilului, precum şi a reverificării incidenţei prevederilor art. 294 C. proc. civ., în ceea ce priveşte apelul intervenientei.
În apel, după casare, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în susţinerea căreia a arătat că nu poate fi obligat în cererea de chemare în garanţie formulată de SC E. SA, deoarece nu există niciun raport juridic între stat şi pârâta menţionată, iar, pe de altă parte, nu deţine niciun drept real asupra imobilului în litigiu, care se află în patrimoniul Consiliului Local E. şi al Oraşului E.
Prin decizia civilă nr. 166/C din 14 mai 2007, Curtea de Apel Constanţa, constatând că se impune examinarea cu prioritate a excepţiei referitoare la nesoluţionarea cererii de intervenţie, a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanţa, reţinând că la termenul din 11 decembrie 2002 nu se putea repune în discuţie problema admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de P.I.S., problemă ce fusese deja soluţionată prin încheierea de la termenul din 29 mai 2002, ci trebuia judecată pe fond această cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 1548 din 9 decembrie 2008, Tribunalul Constanţa – secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a intervenientei în interes propriu, a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul local al Oraşului E., a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a AVAS Bucureşti, rejudecând acţiunea principală şi cererea de chemare în garanţie ca fiind îndreptate împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
S-a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanţii B.D.I.V., B.A.M.A., S.M.G. şi S.M.F. în contradictoriu cu pârâţii SC T.M.N. şi Oraşul E. prin Primar.
Prin aceeaşi hotărâre s-a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta P.I.S., s-a dispus anularea deciziilor nr. 393 din 23 iulie 2001, 394 din 23 iulie 2001 şi 57 din 15 aprilie 2002, emise de SC E. SA şi s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 318 mp. situat în Oraşul E. Nord, (identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară ing. B.E., în cote egale de către 1/3 reclamanţilor B.D.I.V. şi B.A.M.A., S.M.G. şi S.M.F. şi intervenientei P.I.S.
S-a dispus, totodată, restituirea în natură a construcţiei „Vila Z.”, edificată pe terenul menţionat după cum urmează: către reclamanţii B. apartamentul situat în partea stângă a clădirii, către reclamanţii S. apartamentul situat în partea centrală, iar către intervenientă apartamentul situat în partea dreaptă a clădirii.
S-a respins ca nefondat capătul de cerere privind nulitatea actelor de înstrăinare prin care imobilul (construcţia) în litigiu a intrat în patrimoniul SC E. SA.
S-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul S.M.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin deciziile menţionate, emise de SC E. SA au fost respinse cererile de restituire în natură formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, argumentându-se că imobilul intră sub incidenţa art. 27 şi 46 din Legea nr. 10/2001, iar pentru acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent persoana îndreptăţită se poate adresa A.P.A.P.S. Bucureşti (fostul FPS) şi invocându-se faptul că SC E. SA este o societate comercială privatizată.
S-a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16711 din 23 iunie 1933 la Tribunalul Ilfov şi transcris sub nr. 2621 din 1 iulie 1933 la Tribunalul Constanţa, A.B., V.R. şi V.S. au cumpărat de la SC T. SA un teren în suprafaţă de 318 mp. situat în T., judeţul Constanţa, lotul nr. 86, în schimbul preţului de 160.000 lei, ce urma a se achita la sediul societăţii din Bucureşti. În cuprinsul acestui Contract s-a precizat şi un pact comisoriu de gradul IV, în sensul că, în caz de neplată a preţului actual se consideră pe deplin drept reziliat, fără somaţie, punere în întârziere sau judecată, sumele încasate de societate fiind păstrate de aceasta, fără nicio pretenţie din partea cumpărătorilor.
S-a constatat că reclamanţii s-au legitimat în calitate de moştenitori ai celor trei coproprietari, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitate în care au formulat notificările soluţionate prin deciziile menţionate.
Prima instanţă a mai reţinut că prin convenţia olografă din 16 iulie 1935 cei trei coproprietari iniţiali au ieşit din indiviziune, fiecare răspunzând pentru 1/3 din datoria de 160.000 lei la Societatea T. – E.
Ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei contractuale de plată a preţului, Societatea T. a procedat la punerea în executare a pactului comisoriu de gradul IV din contractul de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din cuprinsul procesului verbal încheiat la data de 27 iulie 1935.
S-a reţinut însă că deşi societatea a fost pusă în posesia terenului de 318 mp., în realitate, pactul comisoriu nu a operat în privinţa tuturor coproprietarilor, la date ulterioare procesului verbal înregistrându-se declaraţii de impunere pentru D.B. şi V.S.
Apartamentul aparţinând iniţial coproprietarului V.R. a fost vândut de SC T. SA către D.A.H. prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 38499 din 29 octombrie 1937 la Tribunalul Ilfov, iar acesta la rândul său, l-a vândut prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 40065 din 13 decembrie 1940 la Tribunalul Ilfov, către L.M.L., una şi aceeaşi persoană cu S.A.L.M., autoarea intervenientei P.I.S.
S-a avut în vedere că imobilul a fost naţionalizat, în întregul său, în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziţia nr. 199 din anexă, pe numele „Dr. S.”, deşi se afla în proprietatea Dr. B., V.S. şi L.M.S.
Prima instanţă a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, iar în ceea ce priveşte situaţia juridică actuală a imobilului, s-a reţinut că terenul în suprafaţă de 318 mp. face parte din patrimoniul privat al Oraşului E., iar vila „T.”, actuala vilă „Z.” este evidenţiată în patrimoniul SC T.M.N. (fostă SC E. SA), care a dobândit dreptul de proprietate în cadrul procesului de privatizare conform Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1041/1990.
Reţinându-se că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, s-a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1), (7) şi (9) din Legea nr. 10/2001, care consacră principiul prevalenţei restituirii în natură, art. 2 alin. (2) din lege, precum şi obligativitatea respectării reglementărilor referitoare la proprietate, cuprinse în Convenţia pentru Drepturile Omului şi Liberalităţii fundamentale şi în protocoalele adiţionale la această Convenţie.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare de către stat a imobilului în litigiu, în condiţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că acesta este nefondat, întrucât imobilul a intrat în patrimoniul SC E. SA în cadrul procesului de privatizare, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 1041/1990, nefiind dovedită în cauză reaua credinţă şi nerespectarea legilor în vigoare la data transmiterii.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel pârâţii Oraşul E. şi Consiliul local al Oraşului E., SC T.M.N. SA E. Nord şi reclamantul S.M.I.
Apelantul pârât Oraşul E. prin primar a invocat greşita soluţionare dată prin reţinerea dovedirii existenţei dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor la momentul preluării imobilului de către stat, prin înlăturarea efectelor pactului comisoriu cuprins în contractul de vânzare-cumpărare nr. 76/1933. S-a criticat, totodată, hotărârea primei instanţe pentru ignorarea prevederilor art. 33.1 lit. a) şi c) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Prin apelul său, pârâta SC T.M.N. SA a invocat greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, având în vedere că autorii acestora şi ai intervenientei au pierdut dreptul de proprietate asupra terenului anterior momentului naţionalizării, prin efectele operării clauzei menţionate cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare.
S-a arătat că, în acest contract, prima instanţă nu mai putea verifica legalitatea titlului Statului, susţinându-se, totodată, că prin modul de soluţionare a excepţiei lipsei pârâtului Consiliul Local E. s-au încălcat prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Apelanta a precizat că la 14 februarie 2001, făcând parte din categoria societăţilor pe acţiuni integral privatizate, vila „Z.” fiind dobândită de societate după înfiinţare, la 26 aprilie 1991, odată cu emiterea O.M.T. nr. 154/1991, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 21.1 lit. e) din Normele Metodologice.
S-a criticat sentinţa tribunalului şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu Statul Român şi AVAS.
Apelurile declarate de S.M.I. şi de Consiliul Local E. nu au fost motivate.
Prin decizia civilă nr. 125/C din 6 mai 2009, Curtea de Apel Constanţa – Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelurile formulate de pârâţii Oraşul E. şi SC T.M.N. SA E. şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pe aceşti pârâţi să restituie în natură reclamanţilor B.D.I.V. şi B.A.M.A. apartamentul situat pe partea stângă a construcţiei vila „Z.” şi a cotei de 1/3 din terenul aferent de 318 mp., iar intervenientei P.I.S. apartamentul situat pe partea dreaptă a imobilului şi cota de 1/3 din terenul aferent.
S-a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de SC T.M.N. SA în control cu AVAS Bucureşti, fiind obligată aceasta din urmă să acorde societăţii pârâte despăgubiri echivalente valorii actuale a părţii de imobil restituite în natură, conform standardelor internaţionale de evaluare.
S-a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor S.M.G. şi S.M.F. şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Prin aceeaşi hotărâre s-au respins ca nefondate apelurile declarate de S.M.I. şi Consiliul Local al Oraşului Constanţa.
Prin considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că imobilul a fost preluat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, cât priveşte pe autorii B.A. şi S.L., constatând, însă, că nu s-a dovedit în mod cert dreptul de proprietate al lui S.V. asupra terenului dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 1933 şi pierdut prin efectul pactului comisoriu clarificat conform procesului verbal din 17 iulie 1935, în ce îl priveşte pe acesta soluţia instanţei de fond bazându-se exclusiv de pretenţii.
S-a mai reţinut că SC T.M.N. SA nu poate invoca inaplicabilitate prevederilor Legii nr. 10/2001, fiind dovedit că în anexa Decretului 92/1950, regiunea Dobrogea se regăseşte consemnat, la poziţia nr. 199, „Imobil complet” pe numele Dr. S., ceea ce implică incidenţa art. 2 alin. (1) lit. a) din legea specială.
În ceea ce priveşte apelul SC T.M.N. SA s-a considerat că nu se poate invoca greşita aplicare a art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice, câtă vreme construcţia în litigiu se află în activul său patrimoniul, iar pentru terenul aferent a invocat, la termenul din 8 noiembrie 2001, dreptul de proprietate în temeiul H.G. nr. 1041/1990 şi Ordinului Ministerului Comerţului şi Turismului 154/1991.
Asupra criticii nefondate la obligarea societăţii apelante la restituirea în natură a imobilului, s-a considerat că s-au aplicat corect dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin prisma soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii S.M.F. şi S.M.G., B.D., B.A.M.A. şi pârâţii Oraşul E. prin Primar şi Consiliul Local al Oraşului E., SC T.M.N. SA şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Prin recursul lor, reclamanţii S.M.F. şi S.M.G. au criticat decizia recurată pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii în sensul de a i se restitui apartamentul din centrul vilei „Z.” şi terenul aferent.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii S. au invocat contradictorialitatea motivării în sensul că, deşi s-a reţinut că în „Tabloul proprietarilor din anul 1940” figura şi autorul lor, nu s-a avut în vedere că nu există nicio probă din care să rezulte că SA T. ar fi intrat în posesia cotei de 1/3 aparţinând lui S.V.
S-a susţinut că, din actele dosarului a rezultat că relaţia contractuală cu vânzătoarea terenului SA T. a fost stabilită cu Dr. B., în baza mandatului tacit dat acestuia, ca jurist, plata ratelor restante fiind efectuată de mandatar, care a acţionat atât în nume propriu cât şi în numele mandantului.
S-a arătat că, pe cale de consecinţă, prin continuarea plăţii ratelor, procesul-verbal din 27 iulie 1935 prin care s-a constatat că a operat pactul comisoriu a rămas fără efecte, întregul imobil fiind preluat prin Decretul nr. 92/1950.
Recurenţii au invocat astfel preluarea abuzivă şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motive pentru care au solicitat modificarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin recursul său reclamantul B.D. a criticat decizia recurată pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. a susţinut că toate demersurile după 1989 pentru restituirea imobilului au fost făcute de urmaşii Dr. B. şi pentru urmaşii lui V. S., reclamanţii S.M.F. şi S.G.M., în baza procurii depuse la dosar (date lui B.D.).
Recurentul a confirmat astfel susţinerile celorlalţi recurenţi reclamanţi în sensul că autorul său a acţionat în baza unui mandat tacit dat de coproprietarul S.V., în acest mod explicându-se faptul că întregul imobil a fost preluat pe numele autorului său (greşit indicat în anexa la decretul de naţionalizare pe „S.”).
Oraşul E. prin primar şi Consiliul Local al Oraşului E. au criticat decizia recurată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând greşita restituire a cotelor de 1/3 din terenul aferent părţii din construcţie restituite către B.D.I.V., B.A.M.A. şi P.I.S.
S-a învederat că s-au încălcat dispoziţiile art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 şi nu s-a dovedit că plăţile făcute de B.R. ulterior procesului verbal din 27 iulie 1935 al executorului judecătoresc de pe lângă Tribunalul Constanţa au fost efectuate pentru teren, având în vedere că acesta nu era identificat.
De asemenea, s-a susţinut că declaraţia de impunere ulterioară anului 1935 se referea doar la construcţie.
Motivele de recurs invocate de B.A.M.A. sunt incidente cu cele ale reclamantului B.D.
Prin recursul său pârâta SC T.M.N. a invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei recurate în sensul înlăturării obligaţiei sale de restituire a apartamentelor şi cotelor aferente de teren către reclamanţii B. şi intervenienta P.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâta recurentă SC T.M.N. a invocat împrejurarea că P.I.S. nu a parcurs procedura administrativă stabilită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât modificarea acesteia a avut ca obiect vila C. şi nu vila Z., această notificare fiind respinsă prin decizia nr. 57 din 15 aprilie 2004, ce nu a fost contestată conform dispoziţiilor legale.
Cel de-al doilea motiv de recurs al pârâtei s-a referit la inexistenţa dovezilor din care să rezulte că P.S. a moştenit apartamentul din vila „Z.”, întrucât din testamentul lui S.L.M. şi din certificatul de moştenitor nu rezultă că în anexa succesorală s-ar fi aflat apartamentul din imobilul în litigiu.
S-a susţinut, totodată, că pactul comisoriu de gradul IV din contractul de vânzare-cumpărare a operat în privinţa tuturor proprietarilor, invocându-se şi încălcarea prevederilor art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare măsură a Legii nr. 10/2001, în raport de care recurenta nu are calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării.
Ultima critică formulată prin recursul pârâtei SC T.M.N. s-a referit la împrejurarea că bunul în litigiu a ieşit din proprietatea autorilor reclamanţilor şi intervenientei la data de 27 iulie 1935, astfel că instanţa de judecată nu mai putea verifica legalitatea titlului statului.
Prin recursul său, pârâta AVAS a criticat decizia recurată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând respingerea apelului pârâtei SC T.M.N., iar pe fond respingerea cererii de chemare în garanţie ca inadmisibilă şi neîntemeiată.
Recurenta a susţinut că art. 27 (actualul art. 29) din Legea nr. 10/2001 nu îi conferă calitate procesuală pasivă şi că nu s-a făcut dovada privatizării SC T.M.N. de către AVAS, neîncheindu-se contract de vânzare-cumpărare de acţiuni.
Recurenta AVAS a precizat că acţiunile au fost înstrăinate printr-un contract de cesiune, astfel, că, în mod eronat, s-a invocat în susţinerea cererii de chemare în garanţie art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată.
S-a învederat de către recurentă că, în subsidiar, în ipoteza în care se va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei SC T.M.N. în cererea de chemare în garanţie, înţelege să invoce excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanţie, ca excepţie de ordine publică, pentru neîndeplinirea condiţiei imperative prevăzută de art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, respectiv aceea a existenţei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în natură a bunurilor imobile către foştii proprietari.
S-au formulat întâmpinări la recursuri de către intimata P.I.S., în raport de recursurile pârâţilor Oraşul E. prin primar şi SC T.M.N. SA şi de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, raportat la toate recursurile declarate în cauză, acest pârât referindu-se exclusiv la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile declarate de reclamanţii S.M.F. şi S.M.G., precum şi de reclamanţii B.D. şi B.A.M.A. sunt întemeiate pentru considerentele ce succed:
Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, terenul din E. Nord, Str. Tudor Vladimirescu, în suprafaţă de 318 mp. a fost dobândit cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16711 din 23 iunie 1933 şi transcris sub nr. 2621 din 1 iulie 1933 de autorii reclamanţilor S.V. şi, respectiv Dr. B.A. împreună cu defunctul R.V., cu preţul de 160.000 lei, plătibil în rate, din care s-a achitat la momentul încheierii contractului suma de 80.000 lei, emiţându-se o singură chitanţă, pe numele Dr. B.
Pe terenul menţionat, cei trei coproprietari au edificat între anii 1934-1935 vila „T.”, compusă din trei apartamente identice.
Ca urmare a unor dificultăţi financiare pe care le avea coproprietarul R.V., neputând să-şi achite ratele, cei trei proprietari au încheiat o convenţie la 16 iulie 1935, cu acordul scris al vânzătoarei SC T.
Societatea vânzătoare a încheiat la 27 iulie 1935 un proces verbal, prin care se constata rezoluţiunea contractului de vânzare a terenului, în baza pactului comisoriu de gradul IV pentru neplata preţului, potrivit clauzei din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu cei trei coproprietari.
În procesul verbal s-a făcut menţiunea că vila compusă din trei apartamente era construită.
Ulterior, potrivit înţelegerilor proprietarilor B. şi S. cu vânzătoarea, SC T. SA nu a cerut aplicarea procesului verbal din 27 iulie 1935 (fila 144 dosar apel) în ceea ce îi priveşte pe aceştia, întocmindu-se un plan de plată a ratelor.
Contrar celor reţinute prin considerentele deciziei recurate, Curtea va reţine că relaţia contractuală a fost stabilită între Dr. B. şi vânzătoarea SC T., achitând ratele atât pentru partea sa din imobil cât şi pentru cea aparţinând lui S.V.
Existenţa mandatului tacit dat Dr. B. de celălalt proprietar este confirmată de ambele părţi şi rezultă şi din probele administrate. Astfel, din restul neachitat al preţului (de 160.000 lei), respectiv suma de 80.000 lei, datoria pentru 2/3, potrivit cotelor dr. B. şi S.V., reprezenta 53.333 lei. Chitanţele depuse la dosar fac dovada achitării unei sume totale de 54.481 lei, acestea fiind emise pe numele Dr. B. (filele 146-150 dosar apel).
Motivarea deciziei recurate este contradictorie, întrucât, deşi se reţine (pa lag.11 a deciziei) că SC T. a acceptat să primească şi ulterior datei de 17 iulie 1935 rate succesive ale creanţei născute în temeiul contractului, fiind, aşa cum s-a arătat, achitat integral restul de preţ, se constată eronat că vânzarea terenului a rămas validă numai pentru cota de 1/3 aparţinând Dr. B., fără să se ţină seama că suma de 54.481 lei depăşea echivalentul cotei (de 1/3) ce revenea acestuia din preţul total rămas neachitat.
De asemenea, instanţa a reţinut fără niciun suport juridic (pag. 12 din decizie) că din probele administrate nu a rezultat că pe terenul aparţinând lui S.V. s-ar fi edificat o construcţie de către acesta, deşi prin procesul verbal din 27 iulie 1935, la care s-a făcut referire, executorul judecătoresc constată că la acea dată construcţia era edificată, Dr. S. fiind prezent în apartamentul său şi semnând procesul verbal.
Contrar considerentelor deciziei recurate, în sensul că nu există probe din care să rezulte că S.V. ar fi achitat impozite pentru apartamentul său, din înscrisurile depuse la dosar (fila 140 dosar fond), respectiv matricola, rezultă că pentru imobilul construit din piatră şi cărămidă, vila „T.” pe faleză, în stare bună, ocupat de proprietar în timpul sezonului, s-a achitat impozit pe anii 1942-1950, pe numele S.V.
Este, astfel, evident că autorul recurenţilor reclamanţi, S.V. a achitat impozite pentru imobil ulterior procesului verbal din 27 iulie 1935.
Faţă de toate aceste considerente, se va reţine că, prin acordul dintre părţi cu privire la încasarea restului de preţ, procesul verbal din 27 iulie 1935, prin care se dădea eficienţă pactului comisoriu pe gradul IV înscris în contractul de vânzare-cumpărare a terenului, a rămas fără efecte nu numai faţă de proprietarul Dr. B., ci şi faţă de proprietarul S.V.
Deşi acesta din urmă nu figurează ca persoană naţionalizată prin Decretul nr. 92/1950, act normativ cu efecte atât in personam cât şi in rem, este inadmisibil că la 21 aprilie 1950 întregul imobil a fost preluat pe numele „S.”, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Curtea va reţine că, în ceea ce îi priveşte pe recurenţii reclamanţi B.D. şi B.A.M. interesul căii de atac se justifică prin faptul că ar putea fi obligaţi să răspundă în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, în calitate de moştenitori ai autorului lor, de către moştenitorii Dr. S., în cazul în care nu s-ar constata achitarea şi în numele acestuia din urmă, în baza mandatului taci, a diferenţei din preţul terenului.
În ceea ce priveşte recursul AVAS, Curtea va reţine că acesta este întemeiat raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, faţă de temeiul invocat de SC T.M.N. SA în susţinerea cererii de chemare în garanţie, respectiv art. 27 (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001 modificată, această autoritate nu are calitate procesuală pasivă.
Se va reţine că obligarea AVAS de a acorda despăgubiri echivalente valorii actuale a părţii din imobil restituite în natură, conform standardelor internaţionale de evaluare, încalcă dispoziţiile legale menţionate, întrucât nu s-a dovedit că recurenta a efectuat privatizarea SC T.M.N. SA, menţionându-se doar că aceasta este succesoarea în drepturi a Fondului Proprietăţii de Stat.
Această calitate, de instituţie publică implicată în penalizarea SC E. SA (actuala SC T.M.N. SA) ar fi putut fi atribuită AVAS, doar în situaţia în care aceasta ar fi înstrăinat acţiunile emise de SC E. SA prin metodele specifice de privatizare conform art. 13 din O.U.G. nr. 88/1997 şi, în mod evident, numai dacă se încasau anumite sume de bani pentru pachetul de acţiuni.
Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 43 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, din care rezultă că întotdeauna procesul de privatizare se caracterizează prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare de acţiuni, în baza căruia să fie încasat un preţ. Or, aşa cum a rezultat din probele administrate, înstrăinarea acţiunilor SC E. SA s-a efectuat printr-un contract de cesiune şi nu printr-un contract de vânzare-cumpărare.
De altfel, F.P.S. s-a retras din SC E. la 4 februarie 1999 (fila 79 dosar apel) anterior actului constitutiv al societăţii nr. 971 din 25 martie 1999, iar A.P.A.P.S. a devenit acţionar aducând ca aport teren, abia la 5 aprilie 2001 (fila 82 dosar apel).
Se va constata că, în raport de admiterea recursului pentru primul motiv invocat vizând lipsa calităţii procesuale pasive a AVAS în cererea de chemare în garanţie, nu se mai impune a se analiza motivul de recurs subsidiar referitor la neîndeplinirea condiţiei imperative a existenţei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, conform art. 324 alin. (2) din O.U.G. 88/1997 modificată.
În ce priveşte recursul pârâtului Oraşul E. prin Primar şi Consiliul local al oraşului E., Curtea ca constata că niciuna din criticile invocate nu este fondată.
Astfel recurenţii pârâţi au susţinut că nu s-a făcut dovada că plăţile încasate de vânzătoarea SC T. au fost făcute pentru teren.
În condiţiile în care nu s-a contestat că edificarea construcţiei s-ar fi efectuat pe cheltuiala autorilor reclamanţilor este evident că plăţile făcute de aceştia nu puteau avea ca obiect decât diferenţa de preţ rămasă neachitată. De altfel, cuantumul acestora, dovedit cu chitanţele depuse la dosar, corespunde echivalentului cotei de 2/3 (1/3 +1/3) din preţul rămas de achitat după încheierea contractului de vânzare-cumpărare a terenului, moment la care s-a plătit avansul de 80.000 lei, corespunzător celor trei cote de câte 1/3.
Critica potrivit căreia declaraţiile de impunere invocate de reclamanţi s-ar fi referit doar la construcţie este, de asemenea, neîntemeiată.
De vreme ce s-a achitat pentru imobil în integralitatea sa este evident că a privit şi terenul, situaţie ce este, de altfel, confirmată de naţionalizarea imobilului în tot (atât a terenului cât şi a construcţiei), iar recurenţii nu au dovedit că impozitul pe perioada 1935 – 1950 (momentul naţionalizării) s-ar fi achitat de alte persoane.
Curtea va reţine că nici recursul pârâtei SC T.M.N. SA nu este fondat, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, nu poate fi primită critica formulată de această recurentă prin primul motiv vizând neparcurgerea procedurii administrative prevăzută de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 de către intervenientă, întrucât o asemenea critică nu a fost susţinută de SC T.M.N. SA şi ca motiv de apel, neputând fi examinată omisso medio.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, neîntemeiată.
Natura acţiunii exercitate de intervenienta P.I.S., pe calea intervenţiei în interes propriu şi formularea acesteia în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 au fost stabilite cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 5924 din 15 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual.
După ce a stabilit că cererile reclamanţilor sunt admisibile şi a dat îndrumări în ce priveşte rejudecarea acestora, instanţa supremă a concluzionat că „aceeaşi soluţie se cuvine şi în privinţa cererii de intervenţie”, astfel că susţinerile recurentei pârâte sunt formulate cu încălcarea puterii obligatorii a deciziei de casare şi autorităţii de lucru judecat a acesteia.
Critica referitoare la nedovedirea împrejurării că autorul intervenientei, Dr. A.H. ar fi cumpărat apartamentul ce ar fi revenit lui R.V. este invocată pentru prima dată în recurs, neconstituind obiect al motivelor de apel, astfel că nu va fi examinată emisso medio.
Celelalte motive de recurs ce se referă, în realitate, la lipsa calităţii procesuale active a intervenientei, în sensul că aceasta nu ar fi moştenit apartamentul din vila „Z.”, întrucât acesta nu figurează în masa succesorală reţinută prin certificatul de moştenitor.
Această critică reprezintă o critică de netemeinicie, vizând, în realitate, modul de aplicare a probelor, ce nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De vreme ce autoarea S.L. a instituit-o pe intervenienta intimată ca legatar universal, nu se impunea ca actul de voinţă să enumere limitativ toate bunurile cu privire la care testatoarea a lezat legatul iar în ce priveşte cuprinsul certificatului de moştenitor, se va reţine că masa succesorală poate fi completată ulterior emiterii acestuia, printr-un act suplimentar.
În absenţa restabilirii dreptului de proprietate pentru apartamentul în litigiu, era imposibil ca acesta să fie menţionat în anul 1996 în certificatul de moştenitor cu care intervenienta îşi legitimează calitatea.
Pentru aceleaşi considerente expuse şi în analiza recursurilor reclamanţilor, vor fi constatate ca nefondate criticile recurentei pârâte SC T.M.N. SA referitoare la împrejurarea că instanţa de judecată va putea certifica legalitatea titlului statului pentru că terenul nu a intrat în proprietatea statului în perioada vizată de Legea nr. 10/2001, 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Se va reţine, totodată, că susţinerea recurentei în sensul că prin procesul verbal din 27 iulie 1945 ar fi reintrat în proprietatea statului nu este întemeiată, având în vedere faptul că anterior anului 1935 bunul nu a aparţinut statului, ci SC T.
S-a mai invocat şi împrejurarea că suprafaţa constrânsă a vilei „T.” nu ar fi aceeaşi cu a vilei „Z.”, încercând, astfel, să se demonstreze lipsa de identitate dintre ceea ce s-a restituit şi ceea ce au avut în proprietate autorii reclamanţilor.
Este evident că ceea ce s-a schimbat a fost doar denumirea vilei, după naţionalizare, în condiţiile în care recurenta nu a dovedit contrariul şi nici nu a administrat probe din care să rezulte efectuarea unor lucrări care să fi dus la modificarea suprafeţei imobilului.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul reclamanţilor S.M.F. şi S.M.G., precum şi al reclamanţilor B.D. şi B.A.M.A. şi recursul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Se va modifica în parte decizia recurată în sensul că se vor respinge ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Oraşul E. prin Primar şi SC T.M.N. SA E. împotriva sentinţei civile nr. 1548 din 9 decembrie 2008 a Tribunalului Constanţa.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei cu privire la respingerea apelurilor declarate de reclamantul S.M.I. şi pârâtul Consiliul Local al Oraşului E.
Se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de Oraşul E. prin primar şi Consiliul Local al Oraşului E. şi de pârâta SC T.M.N. SA.
Se va respinge cererea de suspendare a executării formulată de AVAS în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ. ca rămasă fără obiect văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare a executării formulată de A.V.A.S. ca rămasă fără obiect.
Admite recursurile declarate de reclamanţii S.M.F. şi S.M.G., precum şi de reclamanţii B.D. şi B.A.M.A. şi de pârâţii Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 125/C din 06 mai 2009 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte decizia în sensul că respinge apelurile declarate de pârâţii Oraşul E., prin primar şi SC T.M.N. SA E. împotriva sentinţei civile nr. 1548 din 09 decembrie 2008 a Tribunalului Constanţa, ca nefondate.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei cu privire la respingerea apelurilor declarate de reclamantul S.M.I. şi pârâtul Consiliul Local al oraşului E.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Oraşul E., prin primar şi Consiliul Local al oraşului E. şi de pârâta SC T.M.N. SA.
Obligă pe intimaţii-recurenţi-pârâţi Consiliul Local al oraşului E., Oraşul E., prin primar şi SC T.M.N. SA la 300 lei (RON) cheltuieli de judecată către recurenţii-intimaţi S.M.F. şi S.M.G. şi la 200 lei (RON) către recurentul-intimat B.A.M.A. cu acelaşi titlu.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4205/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3962/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
