ICCJ. Decizia nr. 4205/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 4205/2010

Dosar nr. 6527/1/2009

Şedinţa publică din 2 iulie 2010

Deliberând în condiţiile art. 260 C. proc. civ. asupra prezentului recurs civil, constată următoarele:

1. Acţiunea

Reclamanta G.A.I.E. a formulat la 8 iunie 2001 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa o acţiune împotriva pârâtei SC A. SA prin care a solicitat restituirea în natură a terenului de 50 ha format din 47 ha teren arabil şi 3 ha conac şi parc, imobil ce a constituit moşia O.G. (mama adoptivă a reclamantei) situat în satul Bălteni, comuna Conţeşti, judeţul Dâmboviţa, preluată de stat prin Decretul de expropriere nr. 83/1949.

Proprietatea O.G. se compunea din teren de 50 ha precum şi dintr-o serie de imobile, 5 clădiri de locuit şi acareturi gospodăreşti (coteţ păsări, grajd, pătul de porumb, o cocină, două magazii, trei sere, un bazin de apă pe picioare de lemn şi trei fântâni).

Faţă de răspunsul negativ la notificarea nr. 2 din 19 martie 2005 adresată pârâtei SC A. SA, materializat în Decizia nr. 310 din 10 mai 2001, reclamanta a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea părţilor din această moşie care nu i-au fost restituite anterior prin sentinţa civilă nr. 796 din 3 iunie 2009 a Judecătoriei Răcari, judeţul Dâmboviţa, adică terenul şi celelalte imobile, în prezent demolate.

Prin hotărârea judecătorească menţionată, petentei i-au fost restituite o casă de locuit cu parter, etaj şi fânar, o clădire din zid cu 3 camere şi o clădire din zid cu 8 camere, un antreu şi 2 closete, adică ce exista în fiinţă la data solicitării, restul construcţiilor fiind demolate).

La 24 aprilie 2002, reclamanta şi-a precizat capătul de cerere privind restituirea suprafeţei de 50 ha în sensul că renunţă la suprafaţa de 42 ha şi 6175 m² teren extravilan, această cerere neîncadrându-se în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, suprafaţa fiindu-i restituită în temeiul Legii nr. 18/1991. Ca urmare, şi-a retras acţiunea numai pentru suprafaţa de teren de 7 ha şi 3825 m² intravilan. În notele scrise depuse la dosar a precizat că solicită 6 ha. şi 8825 m² de teren pe care înţelege să-l primească cu sarcina de care este afectat (ipotecat de B.I.R. – SC R. SA).

Pârâta, care s-a opus la admiterea acţiunii, a arătat că deţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru 350.605,04 m², teren ce face parte din capitalul său social, ipotecat de B.I.R. şi a chemat în judecată pe această din urmă bancă pentru ca hotărârea ce se va pronunţa să-i fie opozabilă.

2. Primul ciclu procesual

Tribunalul Dâmboviţa prin sentinţa civilă nr. 531 din 4 septembrie 2002 a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâtă.

Instanţa a reţinut că terenul de 7 ha şi 3825 m² nu face obiectul Legii nr. 10/2001 ci a fost reconstituit potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, iar pârâta are un titlu de proprietate asupra terenurilor.

Cererea de chemare în judecată a altor persoane a fost de asemenea respinsă având în vedere că pentru procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu au relevanţă – contractele de ipotecă invocate de pârâtă.

Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 156 din 19 decembrie 2002 a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa şi a obligat pârâta să emită decizie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de legea nr. 10/2001 pentru construcţiile demolate şi terenul existent anterior sub acestea, evaluarea făcându-se potrivit criteriilor legale.

Împotriva deciziei nr. 156/2002, au declarat recurs ambele părţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 6635 din 26 noiembrie 2004 a admis ambele recursuri. Decizia a fost casată cu trimitere spre rejudecare către aceeaşi instanţă.

Considerentele instanţei de recurs în motivarea acestei soluţii au vizat împrejurarea că nu s-a pus în discuţia părţilor cererea precizatoare de acţiune prin care reclamanta a solicitat restituirea în natură a 7 ha şi 3825 m² şi nu s-a stabilit nici care construcţii au fost demolate, din cele individualizate prin cererea de chemare în judecată şi pentru că nu s-a verificat în ce măsură imobilele construcţii descrise în procesul – verbal de expropriere se identifică cu cele solicitate prin notificare, şi, în măsura în care acestea nu au fost demolate, cine le deţine, instanţa ignorând prevederile Legii nr. 10/2001 din art. 36 alin. (3) care reglementează procedura de urmat pentru situaţia imposibilităţii restituirii în natură a bunurilor şi acceptării de despăgubiri de către persoana interesată.

3. Al doilea ciclu procesual

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Ploieşti prin decizia civilă nr. 125 din 9 martie 2007 a admis apelul reclamantei. A fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 531 din 4 septembrie 2002 a Tribunalului Dâmboviţa şi în consecinţă a fost admisă în parte contestaţia. S-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin despăgubiri pentru construcţiile demolate, identificate prin raportul de expertiză B.C. (filele 40 – 42 în dosarul nr. 6524/2005 al Curţii de Apel Ploieşti) precum şi pentru terenul de 10.953,15 m² deţinut de AF A.I.R. (conform raportului de expertiză A.C. întocmit în apel).

Prin aceeaşi decizie s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 57871,85 m² identificat pe schiţa de plan anexă la acelaşi raport de expertiză.

A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie în nume propriu formulată de AF A.I.R. şi obligate în solidar pârâtele la 2700 lei cheltuieli de judecată către contestatoare.

În motivarea acestei decizii Curtea de apel a reţinut că terenul în litigiu are suprafaţa de 6,8825 ha, fiind stăpânit în fapt de AF A.I.R. (1,0953 ha) şi respectiv de SC A. SA Cornăţelu (5,7872 ha). O parte din teren şi construcţii a fost ipotecată de SC A. SA Cornăţelu la B.I.R. (BIR) pentru obţinerea unui credit în vederea redresării comerciale.

S-a mai constatat, potrivit actului de adjudecare nr. 2250 din 17 octombrie 2003 încheiat de executorul bancar al B.I.R., că AF A.I.R. a cumpărat la licitaţie publică suprafaţa de teren de 10.953,15 m.p. şi atelierul mecanic (teren scos în vânzare prin licitaţie de BIR faţă de neachitarea împrumutului acordat SC A. SA Cornăţelu).

Instanţa a constatat că pentru terenul care a făcut obiectul vânzării la licitaţie publică finalizată printr-o adjudecare considerată valabilă prin hotărâre judecătorească definitivă, reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin despăgubiri ce se va acorda în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Acelaşi drept la despăgubiri a fost constatat în beneficiul reclamantei şi pentru clădirile demolate, identificate prin raportul de expertiză întocmit (filele 40 – 41 în dosarul de apel în rejudecare).

Cât priveşte terenul de 57.871,85 m.p. deţinut în folosinţă de SC A. SA, s-a constatat că acesta este liber şi nu a făcut obiect de revendicare în temeiul Legii nr. 18/1991, nereconstituindu-se un drept de proprietate pentru acesta nici reclamantei şi nici altei persoane şi ca urmare s-a dispus restituirea în natură.

A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de AF A.I.R. deoarece potrivit art. 50 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., o atare cerere se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor iar în instanţa de apel, numai cu învoirea părţilor or, această cerere a fost formulată în apel, fără învoiala părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3608 din 3 iunie 2008 a admis recursurile declarate de contestatoare şi, respectiv, de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr. 125/2007 a Curţii de Apel şi a casat decizia trimiţând dosarul la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.

S-a constatat că deşi s-au încuviinţat obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit de expert A.C. (care refuzând să răspundă obiecţiunilor, a fost înlocuit cu expertul N.T.) instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia tot pe acest raport de expertiză, fără a motiva această alegere şi fără a arăta considerentele pentru care nu a fost reţinut raportul de expertiză întocmit de expertul N.T.

S-a constatat că procedând în acest mod instanţa a provocat contestatoarei o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

S-a mai reţinut că pe terenul aflat în litigiu contestatoarea are în proprietate trei construcţii în baza sentinţei civile nr. 796/1999 a Judecătoriei Răcari (conform concluziilor expertizei întocmite de N.T.T., necontestată de părţi).

Instanţa de recurs a statuat că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinţei nr. 796/99 de care se prevalează contestatoarea face ca problema naturii juridice a terenului pe care sunt amplasate construcţiile să nu mai poată forma obiect de analiză, cu atât mai mult cu cât nu s-au făcut probe că această suprafaţă ar fi fost restituită unei alte persoane. Ca urmare, contestatoarea este îndreptăţită să primească în natură şi terenul de sub construcţiile aflate în proprietatea ei.

S-a observat însă că prin raportul de expertiză efectuat nu s-a făcut o delimitare a acestui teren, ceea ce impune completarea probelor cu o expertiză având un asemenea obiectiv.

S-a mai dat îndrumarea către instanţa de trimitere de a se administra dovezi pentru determinarea naturii şi destinaţiei terenului pentru a se stabili dacă acestuia i se aplică dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 18/1991, cu consecinţa inadmisibilităţii cererii în condiţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001. S-a arătat că se impune determinarea situării terenului – în intravilan sau în extravilan – pentru a se ţine cont de norma metodologică prevăzută de pct. 8.1 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în vigoare la data declanşării litigiului, potrivit căreia restituirea în natură a terenurilor (inclusiv cele arabile) aflate în intravilanul localităţilor, intră sub incidenţa procedurilor prevăzute de lege, dacă terenul respectiv este disponibil (deci nu este ocupat de construcţii ale terţilor ori pe terenul respectiv nu au fost puse în posesie în mod legal, până la apariţia legii, persoane cărora li s-a constituit un drept de proprietate în temeiul legilor anterioare). Această interpretare a fost păstrată şi de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care în pct. 8.1 au stabilit că nu fac obiectul legii terenurile situate în extravilanul localităţilor (inclusiv terenurile aflate în extravilanul localităţilor şi evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale), indiferent că aveau această situare la data preluării abuzive sau la data notificării şi nici terenurile al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 1659/1997).

4. Al treilea ciclu procesual

Curtea de apel Ploieşti prin decizia civilă nr. 123 din 11 iunie 2009 rejudecând cauza urmare casării cu trimitere a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de SC A. SA prin lichidator judiciar IPURL P.V. şi a admis apelul contestatoarei precum şi cererea de intervenţie formulată de AF A.I.R.

A fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 531/2002 a Tribunalului Dâmboviţa şi în consecinţă a fost admisă în parte contestaţia şi s-a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii constând în despăgubiri ce se vor acorda în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru construcţiile demolate şi identificate potrivit raportului de expertiză B.C. (filele 40 – 42 din dosar), contestaţia fiind în rest respinsă ca neîntemeiată şi obligată intimata pârâtă SC A. SA la 5800 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

În motivarea acestei decizii Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

Petitul acţiunii introductive de instanţă, temeiul invocat ( Legea nr. 10/2001 ) şi actele anexate cererii, respectiv notificarea nr. 2/2001 şi decizia nr. 310/2001 emisă de SC A. SA de respingere a notificării, conduc la concluzia că acţiunea reprezintă o veritabilă contestaţie împotriva deciziei de respingere a notificării.

Imobilul teren revendicat îl reprezintă suprafaţa de 6 ha 8.825 mp. La această concluzie s-a ajuns observându-se poziţia reclamantei exprimată atât printr-o precizare ulterioară de acţiune, la 26 iunie 2002 (fila 111 în dosar), prin care a restrâns obiectul acţiunii cu privire la terenuri, ca urmare a faptului că i-a mai fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 5000mp din proprietatea revendicată cât şi prin concluziile scrise depuse de aceasta la fila 143 din dosarul de fond.

Reclamanta a făcut dovada că este unica moştenitoare a defunctei G.O. căreia i-au fost preluate din proprietate în mod abuziv, prin Decizia nr. 83/1949, terenul în suprafaţă de 50 ha şi 14 construcţii.

Reclamanta are, aşadar, calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în temeiul art. 4 alin. (2) iar imobilele construcţii, ce au aparţinut autoarei sale, se încadrează în dispoziţiile art. 2 lit. h) din lege, fiind preluate abuziv (trei dintre acestea – care nu formează obiectul Legii nr. 10/2001 fiind deja restituite prin sentinţa civilă nr. 695/1999).

Cât priveşte terenurile ce fac obiectul prezentei acţiuni instanţa de apel a constatat că potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, sunt excluse de la prevederile acestei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim este reglementat de Legea nr. 18/1991 sau de Legea nr. 1/2000, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.

Instanţa de apel – având în vedere interpretarea dată de Normele metodologice în art. 8.1, varianta în vigoare la data declanşării litigiului, precum şi cele în vigoare la momentul soluţionării cauzei şi conform dezlegării problemelor de drept în discuţie prin decizia de casare – a constatat că terenul de 7,3825 ha situat în „curtea conacului” a fost solicitat şi restituit în baza Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2000.

Cât priveşte terenul aferent celor trei construcţii deţinute în proprietate de contestatoare s-a reţinut din raportul de expertiză că acesta face parte din terenul de 7,3825 ha (pct. E fila 53 din dosarul din apel) şi se suprapune în totalitate peste terenul proprietatea AF A.R., care îl deţine potrivit actului de adjudecare (nr. 2250 din 17 octombrie 2003) care nu a fost anulat până în prezent.

Instanţa de apel a conchis că regimul juridic al terenului aferent celor trei proprietăţi „nu poate fi altul decât cel al întregii suprafeţe din care face parte, el făcând obiectul legilor funciare şi fiind deja restituit în extravilan, iar faptul că prin sentinţa din anul 1994 i s-au restituit reclamantei numai construcţiile nu şi terenul aferent, nu o îndreptăţeşte pe reclamantă la o dublă restituire ci cel mult eventual la un drept de superficie pentru terenul de sub clădiri şi de servitute pentru accesul la drumul public”.

Prin această soluţie s-a apreciat că nu s-a înrăutăţit situaţia reclamantei în propria cale de atac având în vedere că la fond i-a fost respinsă acţiunea în totalitate iar rejudecarea apelului s-a dispus ca urmare a admiterii recursurilor reclamantei şi pârâtei SC A. SA.

S-a mai arătat că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că terenurile se pot restitui numai în condiţiile în care nu erau solicitate şi reconstituite potrivit legii fondului funciar, condiţie neîndeplinită în speţă, potrivit înscrisurilor noi depuse la dosar.

Cât priveşte construcţiile s-a constatat că 10 dintre acestea, rămase nerestituite, au fost demolate şi ca urmare s-a constatat că acestea fac obiectul Legii nr. 10/2001, reclamanta fiind îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent. În această privinţă s-a considerat nelegală soluţia instanţei de fond care a statuat că reclamanta trebuia să se adreseze prefectului în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 1072001 şi nu să formuleze o acţiune în justiţie.

A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii având în vedere că obiectul acţiunii nu l-au constituit numai terenurile cu privire la care s-a constatat că nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, pentru motivele arătate, ci şi construcţiile preluate în mod abuziv, care fac obiectul Legii nr. 10/2001.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 123/2009 reclamanta a declarat recurs în termenul legal prevăzut.

În drept au fost invocate motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În fapt hotărârea Curţii de apel a fost criticată sub două aspecte corespunzătoare motivelor de recurs invocate, cum se va arăta în cele ce urmează.

Cât priveşte motivul prevăzut de pct. 9 s-a arătat că:

- au fost încălcate dispoziţiile deciziei de casare (nr. 3608/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie); instanţa de apel trecând peste problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs, a făcut, la rândul ei, recomandarea ca reclamanta să-şi constituie „cel mult eventual” un drept de superficie şi de servitute pentru a-şi putea exercita atributele de proprietate asupra celor trei clădiri din proprietate;

- s-a făcut o greşită apreciere a deţinătorilor terenului de 7,3825 ha (AF A.R.) potrivit actului de adjudecare, din actele dosarului rezultând că această pârâtă deţine numai 10.953 m², restul de 55.117 m² aparţinând SC A. SA Cornăţelu;

- s-au încălcat dispoziţiile art. 7 alin. (1), art. 8 şi art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi a punctului 8.1din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003;

- s-au încălcat dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 442/2001 privind protejarea monumentelor istorice care instituie o serie de obligaţii pentru proprietarii monumentelor istorice, obligaţie pe care reclamanta – proprietară a conacului O.G. din comuna Conţeşti, sat Bălteni, aflat pe suprafaţa de 10.953 m² ce face parte integrantă din terenul de 7,3825 ha, (obiectul litigiului) imobil ce figurează în evidenţele autorităţilor de resort ca monument istoric – nu le poate onora, fiind împiedicată să-şi exercite atributele dreptului de proprietate;

Cât priveşte motivul prevăzut de pct. 7 s-a arătat că s-a dat eficienţă aşa-ziselor înscrisuri noi depuse de intimată la ultimul termen de judecată şi care se aflau, de altfel, de mai mult timp la dosarul cauzei şi au fost înlăturate fără motivare concluziile raportului de expertiză topografică întocmit de M.C.

Intimata intervenientă AG A.I.R. – în prezent cu denumirea IF A.I.R. - prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei nr. 123/2009 a Curţii de apel, cererea reclamantei fiind reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 numai cât priveşte clădirile demolate, nu şi în privinţa terenului care i-a fost în întregime restituit iar aceasta nu a contestat titlurile emise.

6. Analiza instanţei de recurs

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs se constată că sunt întemeiate criticile formulate astfel că se impune admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul şi pentru considerente ce urmează.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor noi probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Curtea de Apel Ploieşti a fost investită cu rejudecarea apelului declarat de reclamantă prin decizia nr. 3608 din 3 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În analiza făcută cauzei – din perspectiva recursurilor cu care a fost investită, al reclamantei şi respectiv al pârâtei SC A. SA – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra următoarelor probleme de fapt şi de drept:

Pe suprafaţa de teren ce formează obiectul litigiului (de 6,8825 ha) se află mai multe construcţii (potrivit raportului de expertiză întocmit de expert N.T.T.), 3 ale reclamantei conform sentinţei civile nr. 796/1999 a Judecătoriei Răcari, o clădire atelier mecanic - structură din cărămidă - proprietate AF A.R., cumpărată la licitaţie de la BIR şi o clădire fânar – structură metalică – proprietar AG A.R. cu autorizaţie de construire, construită în timpul litigiului.

Instanţa de recurs a mai stabilit – dezlegând problema naturii juridice a terenului pe care sunt amplasate construcţiile – că reclamanta este îndreptăţită să primească în natură şi terenul ocupat de construcţiile asupra cărora este proprietară, subliniind expres în considerentele deciziei că problema naturii juridice a acestui teren – prin efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 796/1999 al Judecătoriei Răcari – nu mai poate forma obiect de analiză, cu atât mai mult cu cât nu s-a probat că această suprafaţă de teren ar fi fost restituită altei persoane.

Casând decizia nr. 125/2007 a Curţii de apel Ploieşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a indicat expres obiectivele de urmat în rejudecarea apelului cât priveşte completarea probelor şi anume:

- o expertiză pentru delimitarea terenului aferent celor trei construcţii din proprietatea reclamantei şi

- probe pentru stabilirea naturii juridice şi destinaţiei terenului aferent celorlalte două clădiri (în proprietatea AG A.R.) pentru a se putea determina incidenţa dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 18/1991 cu consecinţa inadmisibilităţii cererii în raport de art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la acest din urmă aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost explicită în a sublinia caracterul de complinire al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în raport de celelalte acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar inclusiv din fondul funciar, domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 acoperind şi terenurile din intravilanul localităţilor care, până la intrarea în vigoare a legii (14 februarie 2001) nu au fost restituite integral persoanelor îndreptăţite.

În raport de dezlegările problemelor de fapt şi de drept şi îndrumărilor date de instanţa de recurs, soluţia pronunţată de Curtea de apel Ploieşti prin decizia nr. 123/2009 este nelegală.

Instanţa de apel rejudecând cauza într-adevăr a dispus efectuarea unei noi expertize cu obiectul stabilit în decizia de casare.

Expertul M.C.D. a identificat (fila 45 în dosar) că terenul aferent celor trei construcţii deţinute în proprietate de reclamantă potrivit sentinţei nr. 796/1999 - aflat în intravilanul comunei Conţeşti, sat Bălteni, judeţul Dâmboviţa - are suprafaţa totală de 10.953 m² şi este compus din două loturi:

Lotul 1 de 3184 m² aferent construcţiilor C 1 şi C 2 (între punctele 30, 31, 32, 35, 36, 37, 38, 39 şi 30 din schiţa de la fila 46 dosar apel).

Pe terenul de 3184 m² se află fostul conac O.G. care este monument istoric, precum şi trei din cele patru copertine metalice proprietatea AG A. – care nu au fost casate, şi care au fost construite în 2005, cu autorizaţie şi sunt demontabile.

Lotul 2 de 6919 m² aferent construcţiei C 3 (între punctele 32, 33, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 34, 35 şi 32 din schiţă fila 46 dosar apel).Pe acest teren se află atelierul mecanic - construcţie casată în 1990 cu valoare de inventar de 44,40 lei - situat parţial pe terenul aferent construcţiei C 3.

S-a concluzionat şi de către expert că pe terenul de 10.953m², individualizat, conform schiţelor anexă la raportul de expertiză, nu s-a reconstituit drept de proprietate în temeiul legilor anterioare.

În completarea raportului de expertiză expertul a mai precizat (fila 53 dosar apel) că terenul aferent celor 10 construcţii demolate, totalizând suprafaţa de 60.117 m² este intravilan şi are destinaţia curţi – construcţii.

Din această suprafaţă, 5000 m² au fost reconstituiţi reclamantei, cu titlu de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991.

Instanţa de apel a administrat proba cu expertiză dispusă de instanţa de casare, a încuviinţat completarea şi a constatat prin încheierea de dezbateri ( la 4 iunie 2009) că raportul de expertiză a răspuns la toate obiectivele stabilite de instanţă.

Cu toate acestea instanţa de apel, soluţionând cauza, a ignorat această probă prin care, potrivit celor mai sus consemnate, s-au dat răspunsuri la toate problemele de fapt rămase în suspensie şi ordonate de instanţa de recurs.

Soluţia de respingere a cererii de restituire în natură a terenului aferent celor 3 construcţii aflate în proprietatea reclamantei este nelegală.

Instanţa de apel a făcut o apreciere de prisos asupra unei probleme de drept dezlegată deja de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe de o parte, dar şi nelegală, pe de altă parte, cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 1, 2 şi 8 din Legea nr. 10/2001, apreciind în mod neîntemeiat că nu se aplică Legea nr. 10/2001 la terenul solicitat, cu motivarea – infirmată de situaţia de fapt stabilită în cauză – că acesta i-a fost restituit reclamantei.

În evoluţia dosarului, prin parcurgerea diferitelor cicluri procesuale, s-a stabilit că terenul ce i-a fost restituit reclamantei în temeiul Legii nr. 18/1991, şi Legii nr. 1/2000, nu face obiectul prezentului litigiului.

În acest sens reclamanta însăşi prin precizarea de acţiune din 24 aprilie 2002, a arătat că renunţă la judecata cererii de restituire a suprafeţelor de 50 ha pentru că pentru acestea i-a fost reconstituit dreptul de proprietate.

Instanţa de apel rejudecând cauza, s-a aplecat asupra unor probleme a căror analiză nu se mai impunea, şi a ignorat în mod eronat examinarea şi interpretarea problemelor pentru care i-a fost trimisă cauza spre rejudecare.

Criticile referitoare la nemotivarea deciziei sau la arătarea unor motive străine de natura pricinii sunt şi acestea întemeiate.

Angajând-se într-o analiză care s-a dovedit a fi greşită şi nelegală - potrivit considerentelor mai sus arătate - hotărârea cuprinde o motivaţie străină de natura şi obiectul cauzei, delimitat precis prin îndrumările date prin decizia de casare.

Constatând aşadar că motivele de recurs dezvoltate sunt întemeiate Înalta Curte a admis recursul reclamantei cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate.

Se impune admiterea contestaţiei aşa cum a fost precizată ulterior de reclamantă, dispunându-se restituirea în natură a terenului de 66070 m² identificat conform raportului de expertiză M.C. în dosarul nr. 6526,3/42/2005 al Curţii de Apel Ploieşti (filele 53 – 54), în suprafeţele identificate de expert conform schiţei din anexa la raportul de expertiză şi anume:

- 55.117 m.p. teren liber (pe care au existat cele 10 construcţii demolate), în punctele A, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 33, 32, 31, 30, 39, 38, 37, 36, 35, 34, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29 şi A)

- şi 10.953 m² teren aferent celor trei corpuri de clădire proprietatea reclamantei; cele patru copertine metalice existente pe acest teren au fost construite de AF A.R. cu autorizaţia nr. 29 din 20 octombrie 2005 în timpul procesului şi sunt demontabile.

Cât priveşte atelierul metalic situat parţial pe terenul aferent construcţiei C 3 (din Lotul 2) conform schiţei la raportul de expertiză, expertul a arătat că această construcţie a fost casată în anul 1990 cu o valoare de 44,40 lei.

Natura juridică – teren aferent construcţiilor restituite în proprietate reclamantei şi aflat sub efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce îl conferă sentinţa civilă nr. 769/1999 al Judecătoriei Răcari – precum şi coordonatele şi caracteristicile mai sus arătate individualizate de expert pentru fiecare construcţie în parte aflată pe acest teren impune constatarea posibilităţii restituirii în natură a terenului.

Cât priveşte remarca expertului că terenul aferent celor trei construcţii proprietatea reclamantei, de 10.1953 m² nu este disponibil, fiind adjudecat de AF A.R. prin actul nr. 2250 din 17 octombrie 2003, se constată că aceasta este neargumentară.

În primul rând prin decizia de casare s-a statuat în mod irevocabil asupra naturii juridice a acestui teren impunându-se, pentru considerentele arătate şi explicitate în completare şi de raportul de expertiză, că se impune restituirea terenului către reclamantă.

În al doilea rând este de observat că titlului pe care îl deţine asupra terenului AF A.R., face obiectul unui proces, aşa cum a reţinut şi instanţa de casare.

Având în vedere că prin încheierea din 4 iunie 2009 Curtea de apel a respins ca inadmisibilă în temeiul art. 50 C. proc. civ., cererea de intervenţie formulată de intervenienta AF A.I.R., iar în dispozitivul deciziei apare admisă această cerere deşi în considerentele deciziei se reaminteşte despre respingerea cererii prin încheierea din 4 iunie 2009, se va dispune ca urmare a modificării deciziei atacate, respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie sus-amintite.

Având în vedere limitele modificării deciziei, se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. constatând că recurenta reclamantă a făcut dovada cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul plătit pentru serviciile avocaţilor aleşi, în sumă de 2000 lei conform chitanţelor aflate la filele 37 – 39 din dosar vor fi obligate intimatele la plata acestei sume către recurenta - reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul reclamantei G.A.I. împotriva deciziei nr. 123 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o modifică în parte.

Admite contestaţia formulată de reclamantă aşa cum a fost ulterior precizată şi respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie formulată în nume propriu de AF A.I.

Dispune restituirea în natură către reclamantă a terenului de 66070 m.p. identificat conform schiţei anexate la raportul de expertiză efectuat de expert M.C. în dosarul nr. 6526,3/42/2005 al Curţii de Apel Ploieşti (filele 53 – 54).

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Obligă intimatele la 20000 lei cheltuieli de judecată către recurenta – reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iulie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4270/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi...		ICCJ. Decizia nr. 4075/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 4075/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs