ICCJ. Decizia nr. 4112/2010. Civil. Expropriere. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 4112/2010

Dosar nr. 7377/2/2007

Şedinţa publică din 30 iunie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele: Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 140 din 27 februarie 2001, a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat pe pârâţi să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă totală de 6.722 m.p. situat în Bucureşti, sector 3, respectiv parcelele nr. 1, 2 şi 3 delimitate în raportul de expertiză efectuat în cauză de expert C.V.S. şi schiţa anexă la acest raport.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că N.P., autorul reclamanţilor a dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 29201/1938, terenul în suprafaţă de 3 pogoane şi jumătate, ce formează obiectul litigiului care în baza Decretului nr. 114 din 15 martie 1949, a fost trecut în folosinţa Ministerului Învăţământului Public.

Din certificatul de moştenitor a rezultat că P.N. a decedat la 09 ianuarie 1957 şi au rămas moştenitori P.M. în calitate de fiu şi P.E. în calitate de soţie supravieţuitoare. La data de 23 august 1998 a decedat P.M. şi la data de 08 februarie 1988 a decedat P.E. moştenitorii acestora fiind reclamanţii din acţiunea de fată.

Din expertiza efectuată s-a reţinut că terenul este afectat de utilităţi publice (o şcoală şi o grădiniţă) însă suprafaţa de 6.722 m.p., este liberă şi delimitată în trei parcele.

În baza art. 480 C. civ., instanţa de fond a admis acţiunea, în parte şi a obligat pe pârâţi să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 6.722 m.p., delimitat prin parcelele 1, 2 şi 3 din schiţa anexă la raportul de expertiză.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 59 din 07 februarie 2002, a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că a obligat pe pârâţii G.R. şi G.F. să lase în deplină proprietate şi liniştită folosinţă reclamanţilor suprafaţa de teren de 1.854 m.p. situată în Bucureşti, sector 3, cu vecinătăţile arătate în dispozitivul deciziei. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul M.F.P.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 6286 din 12 noiembrie 2004, a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâţi G.F., G.R. şi M.F.P., a casat decizia dată în apel şi a trimis cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinându-se că în apel procedura de citare cu pârâţii G.F. şi G.R. nu a fost îndeplinită potrivi legii.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 1360/ A din 29 septembrie 2005 a respins ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată di pârâtul M.F.P. A admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că au fost obligaţi pârât G.R. şi G.F. să lase în deplină proprietate şi liniştit posesie reclamanţilor suprafaţa de 1.854 m.p. teren situat în Bucureşti, sector 3, cu vecinătăţile arătate în hotărâre.

Prin aceeaşi decizie s-au păstrat restul dispoziţiilor sentinţei şi a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de paratul M.F.P.

Recursurile împotriva acestei decizii declarate de reclamanţi şi M.F.P. au fost admise şi trimise spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 1640 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în limitele şi pentru considerentele următoare:

Conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 29201 din 13 august 1938 de fostul Tribunalul Ilfov - Secţia notariat şi transcris sub nr. 14059 din 13 august 1938 la grefa aceluiaşi tribunal (filele 6-7 dosar de fond), autorul reclamanţilor, N.P.P., a cumpărat de la D.G.O. un teren „în suprafaţă de 3 pogoane şi jumătate situat în cuprinsul comunei suburbane Dudeşti - Golea Municipiul Bucureşti" cu vecinătăţile arătate în contract.

Pe acest teren, situat, în prezent, din punct de vedere administrativ, sectorul 3, astfel cum a fost identificat prin expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză (filele 75 -77 dosar de fond), numitul N.P.P. a edificat după cumpărare, mai multe construcţii, întregul imobil fiind cunoscut sub denumirea de „Ferma N.P.".

N. (N.) P. a decedat la 09 ianuarie 1957 şi potrivit certificatului de moştenitor din 18 martie 1957 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului T.V. - Bucureşti, a fost moştenit de E.P. (soţie supravieţuitoare) şi de P.M. (fiu). La data de 23 august 1998 a decedat P.M. şi în conformitate cu certificatul de moştenitor din 5 mai 1999 eliberat de Biroul Notarului Public F.M. a fost moştenit de P.F. (soţie supravieţuitoare), P.M.N. şi P.P.L. (fii), respectiv reclamanţii din cauza de faţă.

Prin Decretul nr. 114/1949 emis de Prezidiul fostei Mari Adunări Naţionale, act intitulat „Pentru declararea de utilitate publică şi exproprierea pentru nevoile învăţământului a unor imobile din comuna suburbană 30 Decembrie, judeţul Ilfov", a fost expropriată în favoarea statului, trecându-se în folosinţa Ministerului învăţământului Public, printre alte imobile şi „Ferma N.P." (fila 14 dosar de fond).

Prin adresa din 22 martie 1949 Primarul comunei 30 Decembrie - Bucureşti îl înştiinţa pe N.P. că „alăturat, vă înaintăm copie de pe Decretul nr. 114/1949 privitor la exproprierea imobilului dumneavoastră fiind afectat nevoilor de învăţământ local. De îndată, vă rugăm să evacuaţi localul întrucât în el urmează să instalăm o şcoală primară din comună" (fila 13 dosar de fond). N.(N.) P. a pierdut posesiunea imobilului la data de 26 mai 1949, conform procesului - verbal de predare a bunului din acea dată către oficialităţile comunei (filele 15-16 acelaşi dosar).

Din cele de mai sus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în cauză instanţele judecătoreşti au fost învestite de reclamanţi cu o acţiune în materie de expropriere, astfel că instanţa de apel era obligată, în rejudecarea dispusă anterior, să stabilească corect cadrul juridic în care trebuia soluţionată acţiunea reclamanţilor.

Întrucât trecerea bunului din proprietatea autorului reclamanţilor, în proprietatea statului, s-a făcut prin expropriere pentru cauză de utilitate publică şi pentru „nevoile învăţământului" instanţele erau datoare să verifice, pe bază de probe, dacă exproprierea şi-a atins scopul şi proporţia în care terenul expropriat este în prezent afectat de „nevoile învăţământului", adică este afectat cauzei de utilitate publică pentru care a fost schimbată destinaţia bunului.

Înalta Curte a reţinut că potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994 „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot cere retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică".

Cu privire la terenul în suprafaţă de 1.380 m.p. deţinut de pârâţii C.Ş. şi C.M., a arătat că aceştia au opus acţiunii în retrocedare promovată de reclamanţi sentinţa civilă nr. 6717 din 22 iunie 1998 a Judecătoria sectorului 3 - Bucureşti. Prin această hotărâre s-a admis acţiunea introdusă de C.M. şi C.Ş. împotriva „Consiliului Local al Primăriei sectorului 3" - Bucureşti şi s-a constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, în suprafaţă de 1.535 m.p. din Bucureşti, sector 3, prin uzucapiune şi asupra construcţiei formată din două camere şi bucătărie, prin accesiune.

Or, cât timp uzucapiunea nu a fost opusă adevăratului proprietar al nemişcătorului, iar judecata s-a purtat în contradictoriu cu o persoană ce nu deţinea, nici aparent, dreptul de proprietate asupra terenului, greşit sentinţa a fost socotită ca reprezentând un titlu valabil şi opus, ca lucru judecat, reclamanţilor.

Trebuie făcută deosebirea între excepţia peremptorie a lucrului judecat, al cărui rost este pur procedural, de a împiedica repetarea proceselor şi lucru judecat ca dovadă în justiţie, menit a asigura prestigiul hotărârilor judecătoreşti. Sub acest al doilea aspect, se cer condiţiuni în plus pentru ca o hotărâre judecătorească să poată fi invocată ca dovadă a lucrului judecat: pe de o parte, să fie definitivă; pe de altă parte, să fi constatat în adevăr o situaţiune de fond, ceea ce nu este cazul atunci când uzucapiunea şi accesiunea au fost opuse unui neproprietar, nici măcar aparent, pentru că de o atare judecată formală, legea nu leagă prezumţia de adevăr.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 7377/2 din 22 octombrie 2007.

La termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2008, s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului Bucureşti, întrucât nu a fost menţionat în dispozitivul sentinţei apelate şi întrucât Municipiul Bucureşti ar avea calitate procesuală pasivă (fila 39 dosar apel). Excepţia a fost reiterată şi la termenul de dezbateri din 12 ianuarie 2009.

Potrivit prevederilor art. 315 C. proc. civ., respectând dispoziţiile instanţei de recurs, în cauză s-au administrat mai multe probe care să ateste dacă exproprierea şi-a atins scopul şi proporţia în care terenul expropriat este în prezent afectat de nevoile învăţământului, adică dacă este afectat cauzei de utilitate publică pentru care a fost schimbată destinaţia bunului şi dacă s-a făcut ori nu o nouă declarare de utilitate publică: adresa din 09 ianuarie 2008 a Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană, adrese ale apelanţilor - reclamanţi către diferite instituţii publice, adresa din 18 februarie 2008 a Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală, Serviciul Evidenţă Proprietăţi, adresa din 04 aprilie 2008 a aceleiaşi instituţii, adresa Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, procesul - verbal din 03 iulie 1948, adresa din 26 aprilie 1948, procesul - verbal din 5 noiembrie 1946, Decretul nr. 114/1949 de expropriere, planul de situaţie, inventar, Decizia nr. 262 din 13 martie 1998 a Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, procesul - verbal din 21 septembrie 2000, procesul - verbal din 26 iunie 1949, protocol 1732/2000, adresa din 02 iunie 2008 a Primăriei Sectorului 3 Bucureşti, fotografii.

Totodată, la termenul de judecată din data de 11 februarie 2008, intimaţii - pârâţi C.Ş. şi M. au invocat ca apărare de fond, prescripţia achizitivă în ceea ce-i priveşte şi în baza art. 1842 C. civ., li s-a încuviinţat proba cu doi martori, în (filele 98, 99 dosar) Curtea reţinând prin încheiere că, invocarea uzucapiunii direct în apel, nu reprezintă o cerere nouă, în sensul art. 294 C. proc. civ., contrar susţinerii apelanţilor - reclamanţi.

Tot în virtutea art. 315 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile instanţei de recurs, din Decizia nr. 1640 din 21 februarie 2007a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a dispus efectuarea în cauză, a unei expertize de specialitate care să răspundă printre alte obiective, şi celor stabilite de instanţa de recurs, în mod obligatoriu.

Obiectivele au fost cele enumerate la fila 71 dosar (încheierea din 11 februarie 2008) şi completate la fila 171 verso (încheierea din 12 mai 2008).

Raportul de expertiza tehnică judiciară din 02 octombrie 2008 a fost depus de expertul N.A. la filele 238 - 246 dosar, iar în urma obiecţiunilor formulate de apelanţii - reclamanţi, acesta a fost completat cu răspunsul de la filele 292 - 297 dosar.

Prin Decizia civilă nr. 92 din 19 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus următoarele:

Respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului Bucureşti cu sediul în Bucureşti, sector 5, ca nefondată.

Admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a tuturor pârâţilor, mai puţin pârâtul Statul Român, prin reprezentant Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu privire la lotul 1-15-16-17-18-19-20 -21-22-23-24-12-13 individualizat în raportul de expertiză tehnică judiciară din 02 octombrie 2008 (filele 238 -246 dosar).

Respingerea apelului pârâtului Statul Român, prin reprezentant Ministerul Economiei şi Finanţelor cu sediul în Bucureşti, sector 5, ca nefondat.

Admiterea apelului reclamanţilor P.M.N. domiciliată în Bucureşti, sector 3, P.P.L. şi P.F. ambii domiciliaţi în Bucureşti, sector 3, împotriva sentinţei civile nr. 140 din 27 februarie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 5371/1999 în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, C.Ş., C.M., G.F., G.R. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Schimbarea în parte, a sentinţei apelate.

S-a constatat valabilitatea decretului de expropriere nr. 114/1949, privitor la imobilul în litigiu, situat în sectorul 3, Bucureşti.

Pârâţii C.Ş. şi C.M. au fost obligaţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 1.528 m.p., situat în Bucureşti, sector 3, individualizat ca fiind, lotul 10 -11-28-27-9-10 în raportul de expertiză menţionat anterior.

Pârâţii G.R. şi G.F. au fost obligaţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 1.007 m.p., situat la aceeaşi adresă menţionată, identificat prin lotul 28-27-26-25-19-20-21-22-23-24-28, în acelaşi raport de expertiză.

Pârâtul Statul Român, prin reprezentant Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost obligat să restituie în natură în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamanţilor, terenul în suprafaţă de 1.709 m.p. aflat la aceeaşi adresă, identificat în aceeaşi expertiză, ca fiind lotul 16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13-1-15-16.

Pârâţii Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti au fost obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 327 m.p., aflat la aceeaşi adresă menţionată, identificat în acelaşi raport de expertiză, ca fiind lotul 16-2-26 -25 -19-18-17-16.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În prealabil, Curtea a constatat că prin Decizia civilă nr. 1640 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit irevocabil, natura juridică a prezentei acţiuni, aceea a unei „acţiuni în materie de expropriere" (pagina 5 a deciziei), întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Stabilind natura juridică a prezentei cereri de chemare în judecată, ca fiind o cerere în materie de expropriere, de retrocedare, întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare, tocmai pentru a se cerceta dacă în speţă, sunt îndeplinite condiţiile retrocedării, menţionate de acest text legal special, respectiv realizarea scopului exproprierii şi dacă nu, realizarea unei noi declarări de utilitate publică.

Stabilită astfel natura juridică a acţiunii instanţa a constatat faptul că în mod legal, cauza a fost soluţionată în primă instanţă, de tribunal, date fiind prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ.

În acelaşi timp, Curtea a constatat că, deşi reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a actului juridic de trecere în proprietatea statului (Decretul de expropriere nr. 114/1949) şi obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi paşnică posesie, suprafaţa de 17.500 m.p. preluată, totuşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia menţionată nr. 1640 din 21 februarie 2007, a natura juridică a unei cereri în materie de expropriere.

Or, această natură juridică, de acţiune în retrocedare întemeiată pe art. 35 din Lege nr. 33/1994, are ca premisă obligatorie, valabilitatea juridică a actului de expropriere. în lipsa acestei premise obligatorii, nu s-ar mai impune verificarea realizării scopului exproprierii, începerea lucrărilor sau existenţa noii declarări de utilitate publică, întrucât nu ar exista expropriere, ci doar o preluare abuzivă, în fapt. Existenţa acestei premise obligatorii rezultă fără dubiu, în urma analizei logice, evidenţiate anterior, dar şi a analizei literare a textului, care se referă expres la „bunurile imobile expropriate", deci la existenţa unui titlu (în sensul evident, de titlu valabil) de expropriere.

Art. 35 din Legea nr. 33/1994 exclude nevalabilitatea titlului de expropriere, el vizând doar nerealizarea exproprierii, deoarece nevalabilitatea titlului de expropriere ar atrage nulitatea exproprierii şi atunci, nu ar mai putea exista şi fi analizată realizarea exproprierii.

Reţinând că acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în retrocedare, întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat şi asupra valabilităţii Decretului de expropriere nr. 114/1949, instanţa este ţinută de această statuare irevocabilă, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia „în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

În Decizia sa nr. 1640 din 21 februarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat expres, în pagina 6, că „trecerea bunului din proprietatea autorului reclamanţilor, în proprietatea statului, s-a făcut prin expropriere, pentru cauză de utilitate publică şi pentru nevoile învăţământului, astfel încât instanţele erau datoare să verifice pe bază de probe, dacă exproprierea şi-a atins scopul şi proporţia în care terenul expropriat este în prezent afectat de nevoile învăţământului, adică este afectat cauzei de utilitate publică pentru care a fost schimbată destinaţia bunului", menţiune care confirmă concluzia asupra statuării sale asupra valabilităţii actului de expropriere a imobilului în litigiu.

De asemenea, Curtea a constatat că prin decizia sa, instanţa de recurs a impus a se verifica situaţia întregului imobil expropriat, referitor la proporţia afectării acestuia, nevoilor învăţământului, la realizarea scopului exproprierii, Curtea de Apel fiind ţinută aşadar, de această dispoziţie.

Excepţiile de procedură, absolute şi peremptorii, ale lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului Bucureşti pe de o parte şi a tuturor părţilor, în ce priveşte lotul revendicat 1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13, individualizat în raportul de expertiză, conform art. 137 C. proc. civ. au fost soluţionate astfel:

În prealabil, instanţa a reţinut că obiectul material derivat al dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor - apelanţi, îl constituie o suprafaţă de teren de 17.500 m.p. care în prezent, potrivit probelor administrate în cauză, este în deţinerea separată a mai multor persoane fizice sau juridice, pârâţii din prezenta cauză, unul dintre ei având şi calitatea de expropriator, conform art. 35 din Legea nr. 33/1994.

În aceste condiţii, Curtea a constatat că fiecare pârât îşi justifică calitatea procesuală pasivă, în raport de suprafaţa de teren distinctă din întregul teren de 17.500 m.p., pe care o are în deţinere sau în administrare, iar expropriatorul îşi justifică această calitate şi prin prisma prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994. Aceasta este şi raţiunea pentru care obligarea la lăsarea în deplină proprietate şi paşnică folosinţă s-a realizat de Curte, pe suprafeţe şi prin urmare faţă de anumiţi pârâţi pentru fiecare suprafaţă.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, invocată de intimaţii - pârâţi C.M. şi C.Ş., argumentată prin nemenţionarea în dispozitivul sentinţei de fond a acestei instituţii publice, cât şi prin justificarea calităţii procesuale pasive, de către Municipiul Bucureşti, a fost reţinută ca nefondată, deoarece omisiunea menţionării acestui pârât în dispozitivul sentinţei apelate, reprezintă o omisiune vădită, în condiţiile în care la termenul de judecată din 06 martie 2000 (fila 44 dosar fond), instanţa a stabilit cadrul procesual prin includerea în calitate de pârât la cererea reclamanţilor, şi a acestei instituţii publice.

De asemenea, Curtea a constatat că potrivit art. 166 alin. (41) din Legea învăţământului nr. 84/1995 republicată, terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitare de stat (grădiniţe, şcoli), fac parte din domeniul public al unităţii administrativ - teritoriale şi se află în administrarea consiliilor locale. Cum Consiliul General al Municipiului Bucureşti este organul deliberativ coordonator a Municipiului Bucureşti conform art. 1 lit. d), art. 80, art. 81 pct. 2 lit. c) şi f) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, municipiul fiind unitate administrativ - teritorială cu personalitate juridică (sectoarele neavând personalitate juridică) şi cum chiar acest pârât a decis potrivit hotărârii sale nr. 151/2001, asupra administrării acestor imobile, Consiliului General supervizând potrivit atribuţiilor conferite de prevederile menţionate din Legea nr. 215/2001, activitatea consiliilor locale, Curtea a apreciat că acest pârât are calitate procesuală în cauză, în calitate de administrator coordonator al lotului de 327 m.p. individualizat ca suprafaţa 16-2-26-25-19-18-17-16 în raportul de expertiză, suprafaţă care a fost îngrădită de Şcoala generală nr. 47 şi care se prezintă ca un teren neîngrijit, plin cu vegetaţie sălbatică, potrivit constatărilor expertului (fila 241 dosar).

De altfel, invocarea acestei excepţii de către intimaţii - pârâţi C.M. şi Ş., este şi lipsită de interes în ceea ce ce-i priveşte. în consecinţă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost respinsă ca nefondată.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a tuturor pârâţilor, în privinţa retrocedării suprafeţei individualizate în expertiză ca fiind lotul 1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13, a fost admisă excepţia. Curtea constatând că potrivit probelor administrate, în special potrivit concluziilor expertului în urma constatărilor la faţa locului, acest lot format din două părţi se află în deţinerea actuală a unor locuitori de la strada D., respectiv a SC A. SA, constituind şi o zonă de protecţie sanitară-referitor la partea deţinută de SC A. SA (filele 241,245 dosar). Or, dacă temeiul juridic al prezentei acţiuni a fost stabilit irevocabil, ca fiind art. 36 din Legea nr. 33/1994 şi cum cadrul procesual determinat de calificarea dată, include în mod obligatoriu, expropriatorul, acţiunea în retrocedare fiind introdusă împotriva acestuia, Curtea a constatat că pentru această suprafaţă de teren care face parte din întreaga suprafaţă expropriată prin Decretul nr. 114/1949, acţiunea de retrocedare vizează doar expropriatorul, respectiv pârâtul Statul Român prin reprezentant Ministerul Economiei şi Finanţelor, ceilalţi pârâţi neavând calitatea procesuală pasivă.

Curtea a constatat că expropriatorul la care face trimitere art. 36 din Lege nr. 33/1994, este Statul Român, întrucât Decretul nr. 114/1949 pentru declararea de utilitate publică şi expropriere a fost emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare România, organul legiuitor al Statului Român, în condiţiile în care în acea perioadă, sub imperiul Constituţiei din 1948, nu există proprietatea unităţilor administrativ - teritoriale ci doar proprietatea de stat, ca proprietate publică, conform art. 6 din Constituţia menţionată. Aşadar, chiar dacă exproprierea s-a realizat pentru nevoile învăţământului, expropriatorul a fost Statul Roman. Prin urmare indiferent de semnatarii decretului, este cert că în cauză, calitatea de expropriator o are Statul Român prin reprezentantul său Ministerul Economiei şi Finanţelor, astfel încât, raportat la suprafaţa de teren individualizată anterior, lotul 1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13, acţiunea se va purta în temeiul art. 36 din Legea nr. 33/1994, în contradictoriu cu acest pârât, independent deci, de deţinerea actuală a acestei suprafeţe de către alţi terţi, dată fiind calificarea statuată de instanţa de recurs, a acţiunii.

Avându-se în vedere faptul că pârâţii din prezenta cauză îşi justifică a lor calitate procesuală pasivă în raport de anumite loturi din întreaga suprafaţă revendicată, dat fiind faptul că cererea de retrocedare are un caracter unitar (raportat la întreaga suprafaţă de 17.500 m.p.), Curtea va constata că deşi pentru lotul distinct amintit, calitatea procesuală pasivă are doar pârâtul Staul Român, se poate respinge acţiunea faţă de ceilalţi pârâţi, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, întrucât aceştia îşi justifică calitate procesuală pasivă, în raport de alte loturi.

Apelul declarat de pârâtul Statul Român prin reprezentant Ministerul Economiei şi Finanţelor, a fost respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Curtea a constatat că primul motiv de apel vizează excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, ca urmare a prevederilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 şi art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, deoarece proprietarul bazei materiale a instituţiilor de învăţământ preuniversitar, este pârâtul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.

Instanţa a constatat însă, că potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară, realizat în cauză, din suprafaţa totală de 17.094 m.p., doar o suprafaţă de 12.523 m.p. este ocupată de Şcoala Generală şi de Grădiniţa de copii, cu terenurile aferente de sport şi de joacă, această suprafaţă fiind îngrădită.

Restul suprafeţei, de 4.571 m.p. având o cu totul şi cu totul, alte destinaţii decât cea pentru care s-a realizat exproprierea, în 1949 („pentru nevoile învăţământului" - fila 147 dosar prezent), respectiv: 539 m.p. zonă de protecţie sanitară, folosită de SC A. SA; 1.170 m.p. - teren folosit de locuitorii de pe strada învecinată D.; 327 m.p. - teren îngrădit de şcoală, dar neîngrijit şi plin de vegetaţie sălbatică; 1.007 m.p. - teren ocupat de familia G.R. şi G.F. cu casă de locuit şi 1.528 m.p. - teren ocupat de familia C.Ş. şi C.M., cu casa de locuit (fila 241 dosar prezent).

Prin urmare reţinând şi concluziile raportului de expertiză (fila 242 dosar prezent), Curtea a constatat, că exproprierea pentru cauză de utilitate publică, pentru „nevoile învăţământului" şi-a atins scopul doar în ceea ce priveşte suprafaţa de 12.523 m.p. care este şi afectată în prezent, cauzei de utilitate publică.

Aşadar, doar pentru această suprafaţă de 12.523 m.p., ar fi putut constata incidenţa în cauză a prevederilor legale enunţate de acest apelant-pârât adică a art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 care stipulează că titularul dreptului de proprietate al bazei materiale a unităţilor de învăţământ este Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, ministerul având calitatea de pârât, şi stând în această calitate în proces, conform art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, doar pentru suprafaţa de teren indicată.

Pentru restul suprafeţei de 4.571 m.p., nu se poate constata incidenţa prevederilor art. 166 alin. (4) menţionate, întrucât este evident, date fiind destinaţiile concrete de bunuri ale diferitelor sale suprafeţe componente, acest rest nu este afectat învăţământului, neconstituind bază materială a acestuia şi deci, nici proprietate a pârâtului Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. În cauză, nu s-a realizat dovada că vreodată, şi acest rest de 4.571 m.p., ar fi deservit şcolii sau grădiniţei sau „nevoilor învăţământului", pentru a se putea concluziona că exproprierea şi-a atins scopul cu privire la acest rest, pârâţii reprobând susţinerea lor, probatorii în acest sens, deşi au fost administrate.

Împrejurarea că, potrivit inventarului Primăriei Sectorului 3 Bucureşti, s-a specificat că terenul afectat învăţământului, de la adresa din şos. G., este în suprafaţă de 15.000 m.p. (fila 150 dosar prezent), este combătută de concluziile expertizei judiciare efectuate în cauză, care atestă cu totul alte destinaţii, pentru diferenţa de 4.571 m.p. din imobilul identificat în teren, expropriat în 1949, al autorilor reclamanţilor.

Curtea a constatat de altfel, că în cauză, nici una dintre părţi nu a contestat împrejurarea că terenul expropriat al autorilor reclamanţilor se regăseşte ca fiind terenul în litigiu prezent, ambele expertize judiciare efectuate identificându-l pe baza vechilor acte de proprietate, în prezenta locaţie, fără obiecţiuni din partea părţilor, mai ales a pârâţilor.

Mai mult, în cauză nici nu s-a realizat dovada faptului că Şcoala generală ar fi avut în trecut vreo altă denumire, expertizele necontestate identificând imobilul autorilor reclamanţilor, ca fiind cel ocupat în parte, de Şcoala şi Grădiniţa. Aşadar, pentru restul de 4.571 m.p., pârâtul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nu este proprietar, astfel încât raportat la deţinătorii actuali ai diferitelor loturi componente ale acestui rest, precum şi raportat la calitatea de expropriator a acestui apelant - pârât şi la constatarea calităţii sale procesual pasive în ceea ce priveşte lotul individualizat 15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13, Curtea a constatat că motivul de apel, privind lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, este nefondat.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cel de-al doilea motiv de apel motivată pe dispoziţiile art. 166 pct. 3 din Legea nr. 84/1995 referitoare la aceeaşi bază materială a învăţământului şi pe posibilitatea de a fi fost urmată calea Legii nr. 112/1995 şi în subsidiar, pe prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 cu referire la art. 3 din acelaşi act normativ, Curtea reţinând calitatea procesuală pasivă doar în privinţa lotului 1-15-16-17-18-19-20-21-2-23-24-12-13, incidenţa art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, întrucât acest lot face parte din suprafaţa de 4.571 m.p., pentru care scopul exproprierii nu s-a realizat, astfel încât nu se poate susţine că el face parte din baza materială a învăţământului, cu acordarea unei juste despăgubiri de Guvern. De altfel, acest text legal priveşte acordarea de despăgubiri către unităţile de stat anterioare, reorganizate ulterior revoluţiei din 1989 şi nu către proprietarii expropriați sau către moştenitorii acestora.

De altfel, chiar dacă s-ar aprecia excepţia inadmisibilităţii acţiunii trebuie raportată la întreaga suprafaţă expropriată, astfel încât cel puţin în parte, ar fi incidente prevederile menţionate din Legea nr. 84/1995 sau chiar dacă s-ar avea în vedere şi prevederile Legii nr. 112/1995, invocate (deşi Legea nr. 112/1995 privea ca sferă de aplicare, imobilele cu destinaţia de locuinţe şi terenurile aferente acestora, în speţă fiind vorba însă despre o fermă, deci teren cu destinaţie principală agricolă), Curtea a constatat că instanţa de recurs, prin Decizia sa nr. 1640/2007, a statuat irevocabil că prezenta acţiune este o acţiune în retrocedare, întemeiată pe prevederile art. 36 din Legea nr. 33/1994, apreciind-o pe deplin admisibilă şi trimiţând cauza spre rejudecarea sa pe fond, casarea vizând aspecte care ţin de fondul cauzei şi nu de admisibilitatea acţiunii.

De altfel, prezenta acţiune are ca obiect retrocedarea în natură, a imobilului şi nu despăgubiri astfel încât reclamanţii au avut posibilitatea de a alege calea procesuală de urmat, în baza principiului accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Nici trimiterea la prevederile Legii nr. 213/1998, nu este de natură a atrage admiterea acestei excepţii, întrucât însăşi Legea nr. 33/1994 permite ca ulterior exproprierii (indiferent dacă această s-ar fi realizat în interes naţional sau în interes local), să se poată solicita retrocedarea bunurilor care, în urma exproprierii, au intrat în domeniul public al statului sau unităţilor administrativ - teritoriale, conform art. 36 din Legea nr. 33/1994 - temeiul juridic al cererii prezente.

Aceluiaşi motiv de apel, Curtea i-a subsumat şi excepţia necompetenţei generale invocate de pârâtul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, în prima judecată a apelurilor, în temeiul Legilor nr. 18/1991, 1/2000 şi 10/2001 şi pentru aceleaşi argumente anterior prezentate, relative la natura juridică a prezentei cauze care determină competenţa de judecată a instanţelor judecătoreşti şi în primă instanţă, a tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. menţionat mai sus, Curtea a constatat că excepţia este nefondată şi prin urmare şi motivul de apel cu acest subiect.

Susţinerile pârâtului Statul Român cu privire la împrejurarea că deoarece exproprierea s-a realizat valabil, imobilul devenind de interes public, chiar dacă autorii reclamanţilor sau aceştia nu au primit despăgubiri au fost înlăturate de instanţă.

În primul rând, din întreaga suprafaţă de teren, doar pentru suprafaţa de 12.523 m.p., s-a realizat scopul exproprierii, bunul devenind de interes public, însă pârâtul care avea în proprietate, în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, această suprafaţă, respectiv pârâtul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nu a formulat apel în cauză, în ceea ce priveşte restituirea parcelelor 1, 2 şi 3 delimitate în raportul de expertiză efectuat în cauză de expert C.S.V., astfel încât sub această dispoziţie, sentinţa civilă a devenit definitivă.

Pe de altă parte apelantul nu poate aşadar invoca această critică decât în ceea ce priveşte lotul pentru care i se recunoaşte calitatea procesuală pasivă, respectiv pentru lotul 1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13, care însă face parte, din restul de suprafaţă, de 4.571 m.p., pentru care scopul exproprierii nu s-a realizat, fiind folosit în cu totul alte destinaţii. Aşadar, acest lot nu deserveşte un serviciu de interes public, cum greşit susţine apelantul şi nici nu se poate afirma plauzibil că exproprierea s-a realizat în ceea ce priveşte acest lot. Ca atare, în temeiul art. 36 din Legea nr. 33/1994, acest lot poate fi restituit în natură, acţiunea nefiind nefondată, cum a precizat apelantul¬ui al doilea rând, chiar dacă s-ar aprecia această apărare de fond ca privind întreaga suprafaţă a autorilor reclamanţilor, Curtea a constatat faptul că ea rămâne nefondată, pentru că în privinţa imobilelor preluate de autorităţile comuniste, întreaga legislaţie relevantă (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 - prin art. 16 şi Anexa 2 la lege) instituie principiul restituirii în natură, chiar dacă în prezent, imobilele deservesc unor servicii de interes public, cum ar fi învăţământul. Dată fiind existenţa acestei ipoteze comune pentru ambele temeiuri juridice (Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 33/1994), Curtea a constatat că şi regimul juridic ar trebui să fie acelaşi. Este adevărat că art. 36 din Legea nr. 33/1994 impune verificarea anumitor condiţii, pentru a se dispune retrocedarea, însă în acelaşi timp, obiectul material al dreptului de proprietate a cărui retrocedare se cere, prezintă această particularitate de imobil expropriat în perioada comunistă, fapt care atrage, pe lângă aplicarea textului art. 36 din Legea nr. 33/1994, şi aplicarea principiilor generale care guvernează materia regimului juridic al imobilelor preluate de statul comunist.

În consecinţă cu privire la apelul declarat de reclamanţii P.M.N., P.P.L. şi P.F., a reţinut următoarele:

Motivul privind nepronunţarea primei instanţe, asupra capătului de cerere privind nulitatea absolută a actului juridic de trecere în proprietatea statului, este apreciază nefondat, pentru că prin hotărârea apelată, tribunalul a constatat că terenul a fost expropriat şi s-a raportat doar la suprafaţa expropriată care nu este însă, afectată de utilităţi publice, atunci când a dispus restituirea. Aşadar, chiar dacă nu a menţionat expres în dispozitivul sentinţei, tribunalul s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere prin considerente, apreciind evident, în baza menţiunilor expuse anterior, că exproprierea s-a realizat în mod valabil, deci că Decretul de expropriere nr. 114/1949 este valabil.

Aşadar, nu se poate susţine că instanţa de fond a omis a se pronunţa asupra acestui capăt de cerere.

Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în mod irevocabil, prin Decizia nr. 1640/2007, caracterul unitar şi conjugat al celor două capete de cerere subsumate unei singure acţiuni, de retrocedare, în temeiul Legii nr. 33/1994, capătul de cerere la care fac referire aceşti apelanţi constituindu-se într-o premisă, într-un aspect prejudicial faţă de acest obiect stabilit de instanţa de recurs, fără a avea o individualitate bine determinată.

Verificând soluţia tribunalului din acest punct de vedere, Curtea a constatat că într-adevăr, decretul de expropriere este valabil, pentru următoarele două argumente: pe de o parte, aşa cum am arătat în prima parte a considerentelor prezentei hotărâri, aceasta reprezintă o problemă de drept dezlegată de instanţa de recurs, prin Decizia nr. 1640/2007, iar pe de altă parte, chiar dacă nu s-a stipulat expres în cuprinsul decretului, acordarea de despăgubiri pentru imobilele expropriate, autorii reclamanţilor aveau posibilitatea ca atât în baza decretului, cât şi a normelor constituţionale în vigoare în acea perioadă (art. 10 din Constituţia din 1948), să solicite acordarea de despăgubiri pe cale judiciară, nefăcându-se dovada promovării şi respingerii unei astfel de cereri. Ca atare, nu se poate invoca faptul că restipularea acordării de despăgubiri în decret, ar atrage nulitatea decretului, plata despăgubirilor reprezentând la momentul realizării exproprierii, o obligaţie subsecventă exproprierii şi ca atare, neplata lor nu putea atrage nulitatea exproprierii, ci doar antrenarea răspunderii materiale, acest motiv de apel a fost susţinut ca nefondat, întrucât instanţa de fond s-a pronunţat şi asupra acestui aspect. Pentru a tranşa însă, orice dispută, Curtea a menţionat expres că actul de expropriere este valabil, din punct de vedere legal.

Referitor şa solicitarea reclamanţilor de restituire a celorlalte suprafeţe de teren instanţa a reţinut că din probele administrate, s-a constatat că pentru o suprafaţă de 4.571 m.p., scopul exproprierii nu s-a realizat, astfel încât în baza art. 36 din Legea nr. 33/1994, se impune retrocedarea sa către apelanţii - reclamanţi, nerezultând că s-ar fi făcut cu privire la imobil, vreo nouă declarare de utilitate publică. Această suprafaţă este împărţită în mai multe loturi, deţinute de diverse persoane, pârâţii justificându-şi separat, calitatea procesuală pasivă în raport de lotul în discuţie.

Astfel, în ceea ce priveşte pe intimaţii C.Ş. şi C.M., aceştia ocupă terenul în suprafaţă de 1.528 m.p., individualizat în raportul de expertiză ca fiind lotul 10-11-28-27-9-10.

Intimaţii C.Ş. şi C.M. au invocat în apărare, uzucapiunea şi în acest sens, au solicitat administrarea probei cu martorii E.M. şi S.F.

Martora E.M. a declarat că familia C. foloseşte imobilul din 1970, ca adevăraţi proprietari, cultivându-l şi nefiind tulburaţi, iar prin 1992 şi-au construit şi o casă (fila 98 dosar prezent).

Martora S.F. a declarat că familia C. foloseşte imobilul din 1969 - 1970, ca adevăraţi proprietari, cultivându-l şi nefiind tulburaţi, iar prin 1992 şi-au construit şi o casă pe teren (fila 99 dosar prezent).

Curtea a reţinut însă că pentru a se uzucapa în condiţiile art. 1890 C. civ., în situaţia în care posesorul nu se întemeiază pe un just titlu, cum este cazul în speţă, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: să existe o posesie de 30 de ani şi posesia să fie utilă, adică neviciată. Pentru a fi utilă posesia, trebuie deci, să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. Uzucapiunea trebuie invocată şi dovedită de posesor, fie pe calea acţiunii principale, fie pe cale de apărare.

În speţă, din declaraţiile coroborate ale martorilor, rezultă că anul când intimaţii au ocupat terenul este 1970, aşa cum au declarat martorii audiaţi. Or, reclamanţii au introdus prezenta cerere de chemare în judecată, în 1999, an în care a intervenit întreruperea civilă a prescripţiei achizitive, nefiind îndeplinită condiţia exercitării unei posesii de 30 de ani (ci doar de 29 de ani). Totodată, intimaţii nu au depus nici înscrisuri de la organele financiare ale statului, în sensul că s-au înscris ca proprietari şi au achitat impozitele şi taxele aferente, pentru a se putea aprecia asupra unei reale posesii utile în acest interval de timp, sub aspectul întrunirii depline a condiţiilor ca posesia să fie publică şi sub nume de proprietar, depoziţiile martorilor fiind apreciate de Curte ca fiind insuficiente, sub acest aspect. Instanţa Ie-a permis administrarea tuturor probelor pe care aceşti intimaţi le-au solicitat (filele 69 - 70 dosar prezent). Condiţia determinantă rămâne însă aceea a neîmplinirii termenului de 30 de ani.

Pentru aceste considerente, constând faptul că apărarea intimaţilor privind uzucapiunea nu este fondată şi că aceştia nu opun reclamanţilor, un titlu de proprietate (decizia de casare arătând că hotărârea în uzucapiune nr. 6717/1998 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti nu constituie un astfel de titlu), Curtea i-a obligat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 1.527 m.p., situat în Bucureşti, sector 3, individualizat ca fiind lotul 10-11-28-27-9-10, în raportul de expertiză.

În privinţa intimaţilor G.R. şi G.F., expertiza efectuată în acest dosar, atestă că aceştia deţin lotul de 1.007 m.p., situat la aceeaşi adresă menţionată, identificat prin lotul 28-27-26-25-19-20-21-22-23-24-28, în acelaşi raport de expertiză.

Intimaţii nu au prezentat vreun titlu de proprietate, astfel încât au fost fi obligaţi şi aceştia, să retrocedeze reclamanţilor lotul menţionat.

Reţinând considerentele anterioare, privitor la analizei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a tuturor părţilor, referitor la lotul 1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-12-13, precum şi analiza primului motiv de apel al apelantului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Curtea i-a obligat pe acesta, în calitate de expropriator, în temeiul art. 36 din Legea nr. 33/1994, să retrocedeze acest lot, pentru care exproprierea nu şi-a atins scopul, către reclamanţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie impunând prin decizia sa de recurs, verificarea situaţiei întregului imobil.

În ceea ce priveşte suprafaţa de 327 m.p., individualizată ca fiind lotul 16-2-26-25-19-18-17-16, în raportul de expertiză, Curtea a constatat că nici pentru această suprafaţă, exproprierea nu şi-a atins scopul, întrucât, deşi îngrădită de şcoală, ea este neîngrijită şi plină de vegetaţie sălbatică, astfel încât nu serveşte nevoilor învăţământului şi în consecinţă se impune retrocedarea şi a acestei suprafeţe.

Având în vedere faptul îngrădirii de către şcoală, Curtea i-a obligat intimaţii Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, să retrocedeze reclamanţilor, acest lot.

Curtea nu a reţinut incidenţa prevederilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, cu privire la această suprafaţă, în sensul stabilirii proprietarului ca fiind exclusiv intimatul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, întrucât lotul nu serveşte învăţământului, neincluzându-se aşadar, în baza materială proprietate a acestui minister.

Raportat la toate considerentele dezvoltate, în special la cele care privesc primul motiv de apel al apelantului Statul Român, Curtea a constatat că intimatul - pârât Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului era proprietarul parcelelor 1, 2 şi 3 din raportul de expertiză C.V.S. (actualele parcele nr. 4 - teren handbal, nr. 1 - teren handbal şi teren liber din stânga grădiniţei, privind dinspre Intrarea Industriilor - fila 296 dosar prezent), dreptul de proprietate care izvora din prevederile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 menţionate, raportat la destinaţia actuală de terenuri deservind şcoala, respectiv aferent şcolii şi grădiniţei, constituindu-se în baza materială a învăţământului.

Cu toate acestea, deşi s-a dispus retrocedarea acestor suprafeţe de către tribunal, acest pârât interesat (ca proprietar în temeiul legii menţionate) - Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nu a înţeles să atace hotărârea cu apel, astfel încât dispoziţia instanţei de fond, de retrocedare a acestor terenuri, a intrat în puterea lucrului judecat, prin neapelare de către partea interesată.

Chiar dacă s-ar considera că această dispoziţie nu a intrat în puterea lucrului judecat, Curtea, în temeiul argumentelor prezentate în legătură cu criticile de fond invocate prin apelul pârâtului Statul Român, pe care Ie-a considerat neîntemeiate, a apreciat că soluţia de restituire şi a acestor parcele, este legală şi temeinică, astfel încât a dispus menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.F., P.M.N., P.P.L. şi pârâţii C.M. şi C.Ş., Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Industriei precum şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Recursul reclamanţilor P.M.N., P.F. şi P.L.

1. Instanţa în mod greşit a reţinut că prin Decretul de expropriere nr. 114/1949 examinat în cauză s-ar fi respectat normele legale în vigoare.

Astfel art. 6 din legea nr. 213/1998 impune instanţelor judecătoreşti sesizate cu acţiuni în revendicare să facă aprecieri cu privire la valabilitatea titlului statului, atât din perspectiva Constituţiei aflate în vigoare la acea dată cât şi din perspectiva normelor generale de drept aplicabile şi a Tratatelor şi Pactelor Internaţionale la care România era parte.

Printre actele normative aflate în vigoare la acel moment recurenţii au indicat Constituţia din anul 1948 şi art. 480 şi 481 C. civ., exproprierea pentru cauze de utilitate publică fiind prevăzută în ambele acte normative în schimbul unei drepte şi prealabile despăgubiri.

Prin urmare, exproprierea a fost nelegală deoarece autorul lor nu a primit despăgubirea prevăzută de lege.

În aceste condiţii contraargumentul de îndrumare al instanţei de apel care arată că autorii lor puteau solicita acordarea de despăgubiri pe cale judiciară, nu schimbă cu nimic situaţia inexistenţei despăgubirilor, fiind o aplicare greşită a legii.

Tot astfel nu poate fi reţinută nici motivarea conform căreia chestiunea valabilităţii decretului de expropriere este o problemă de drept care a fost dezlegată de instanţa de recurs prin Decizia nr. 1640/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin reţinerea naturii juridice a cererii ca fiind o acţiune în temeiul Legii nr. 33/1994.

2. Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 20/2001 prin dispoziţia de nerestituire a suprafeţei lor de teren ocupate de Şcoala Generală şi Grădiniţa de copii precum şi clădirea în care funcţionează grădiniţa.

Acţiunea recurenţilor în revendicare promovată în anul 1999 s-a întemeiat în principal pe susţinerea conform căreia statul nu a preluat niciodată, în mod valabil, de la autorul lor, terenul în litigiu.

Deşi parte din acest teren este afectat de utilităţi publice - şcoala şi grădiniţa, se poate dispune restituirea în natură, moştenitorilor fostului proprietar, faţă de modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 (a se vedea anexa nr. 2 cu lista imobilelor ce intră sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001 republicată), legiuitorul stabilind în sarcina fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia, o serie de obligaţii ulterioare restituirii, dispoziţii aplicabile în cauză ca efect al art. 51 din Legea nr. 10/2001.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că imobilul revendicat nu a fost declarat de utilitate publică, şi nu are prevăzute investiţii de realizat, dovada certă a acestui fapt fiind dată de pârâţii G. care s-au instalat pe acest teren, ca de altfel şi alte persoane, demonstrând astfel că nu există nici un interes pentru acest teren.

Prin urmare solicită a se constata nulitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a terenului în suprafaţă de 17.500 m2, prin modificarea deciziei instanţei de apel.

În aceste condiţii solicită lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului în suprafaţă de 539 m2, situat în punctele 1-12-14-15-1, terenul în suprafaţă de 1170 m² situat în punctele 12-14-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12, terenul în suprafaţă de 327 m² situat în punctele 16-2-26-25-19-18-17-16 şi terenul în suprafaţă de 9512 m², urmând ca instanţa să omologheze varianta trei din expertiza N.A.

Solicită cheltuieli de judecată.

Recursul formulat de pârâţii C.Ş. şi C.M. este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. şi în subsidiar pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8, 9 C. proc. civ., solicitând respingerea capătului de acţiune privind constatarea nulităţii absolute a actului juridic de trecere în proprietatea statului şi respingerea ca nefondată a acţiunii în revendicare formulată împotriva lor.

1. În mod greşit, în dispozitivul deciziei recurate figurează constatarea valabilităţii actului de expropriere, încălcând grav principiul disponibilităţii prevăzut în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., pronunţând atât plus petita cât şi minus petita, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. astfel: instanţa a constatat valabilitatea decretului de expropriere deşi nu a cerut-o nimeni şi nu a respins cererea privind constatarea nulităţii actului de expropriere cerut de parte.

2. Instanţa a făcut o greşită aplicare a art. 35 şi 36 din Legea nr. 33/1994, potrivit cu care dreptul real stabilit de legea specială este un drept de creanţă împotriva expropriatorului, supus termenului general de prescripţie de trei ani.

Caracterul special al dispoziţiilor art. 35 şi 36 din Lege este întărit şi de art. 37 din Lege care evidenţiază că aplicarea condiţiilor de expropriere stabilite prin legea specială vizează imobilele expropriate după data de 2 iunie 1994 şi eventual cele aflate în curs de expropriere la data apariţiei legii speciale.

Pentru identitate de raţiune în mod vădit în contradicţie cu Decizia nr. 6/1999 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Legea nr. 10/2001 exclude posibilitatea revendicărilor în baza Legii nr. 33/1994 după data de 16 februarie 2001 în absenţa unei notificări.

3. În mod greşit instanţa a interpretat sentinţele civile nr. 6717 din 22 iunie 1998 şi nr. 1141 din 15 august 2002, pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, care consfinţesc moduri originare de dobândire a proprietăţii şi nu moduri derivate.

Excepţia dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, opusă de pârâţi în apel, a fost nelegal respinsă, deoarece a fost înlăturat înţelesul declaraţiilor de martori privitoare la momentul începerii curgerii prescripţiei exclusive.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru a se pronunţa asupra constatării nulităţii absolute a actului juridic de trecere în proprietatea statului şi pentru administrarea de probe şi în subsidiar respingerea apelului faţă de aceştia şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.

Recursul pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti reprezentat prin Primarul General, este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează următoarele aspecte:

În mod greşit instanţa a dispus obligarea sa şi a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului la restituirea terenului în suprafaţă de 327 m² identificat prin expertiza efectuată în cauză, în condiţiile în care a reţinut valabilitatea Decretului de expropriere nr. 114/1949 cu privire la imobilul în litigiu.

Or, retrocedarea suprafeţei de 327 m² individualizată în lotul 16-2-26-25-19-18-17-16 pe motiv că exproprierea nu şi-a atins scopul, fondată doar pe menţiunile din raportul de expertiză, nu este de natură a duce la concluzia că exproprierea nu şi-a atins scopul, deoarece includerea acestei suprafeţe de teren în patrimoniul şcolii, reprezintă o dovadă incontestabilă a afectaţiunii publice a acestui teren.

Solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei recurate şi respingerea acţiunii reclamanţilor pentru suprafaţa de 327 m² teren.

Recursul pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează următoarele aspecte:

Referitor la calitatea procesuală a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a reţinut că expropriatorul la care face referire art. 35 din lege, este statul român, întrucât actul a fost adoptat de către Marea Adunare Naţională, organul legiuitor al statului român la acea dată, astfel că acţiunea se va purta în temeiul art. 35 în contradictoriu cu acest pârât, indiferent de faptul că în prezent terenul este deţinut de alte persoane.

Instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, invocată prin apel şi întemeiată p e dispoziţiile art. 166 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 84/1995 Legea învăţământului, considerând că, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară depus în cauză, exproprierea pentru nevoile învăţământului şi-a atins scopul doar în parte, cu privire la suprafaţa de 12.523 m.p., care este în prezent afectată cauzei de utilitate publică.

Pentru restul suprafeţei de 4.571 m.p. nu s-a putut constata incidenţa art. 166 din legea învăţământului, întrucât această suprafaţă nu este afectată nevoilor învăţământului, neconstituind baza materială a acestuia şi deci nici proprietate a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.

În speţă, în mod greşit recurenta a fost obligată să lase în proprietate şi liniştită posesie, un teren care nu se află în domeniul public al statului şi administrarea recursului, neavând deci calitatea procesuală pasivă, din moment ce terenul aparţine domeniului public şi se află în administrarea Consiliului local al Sectorului 3 Bucureşti.

Recursul formulat de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi priveşte următoarele critici aduse deciziei recurate:

În mod eronat instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată în apel de către Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 136 alin. (2) Constituţia României „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale". In acelaşi sens sunt şi prevederile art. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia „Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ - teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public".

Este evident faptul că, începând cu 1991, data adoptării Constituţiei României, dreptul de proprietate publică - lato sensu noţiunii de proprietate a statului - poate să aparţină şi unităţii administrativ teritoriale, nu numai statului român.

Or aceleaşi prevederi invocate stabilesc prin art. 2 faptul că "Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii."

Aceeaşi lege privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia stabileşte prin art. 5 alin. l şi faptul că "Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de prezenta lege, dacă prin legi organice speciale nu se dispune altfel."

Or tocmai acest lucru s-a întâmplat prin Legea învăţământului - lege specială, prin intermediul căreia baza materială aferentă procesului de instruire şi de educaţie a fost reintegrată fără plată în patrimoniul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică universitară şi, după caz, în domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului Bucureşti, al consiliilor judeţene şi al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cu excepţia bunurilor care au intrat în proprietatea agenţilor economici privaţi (art. 166 alin. (3)), baza materială a instituţiilor de învăţământ superior de stat si de cercetare ştiinţifică universitară a devenit de drept proprietatea acestora, Ministerul Educaţiei şi Cercetării fiind împuternicit să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru instituţiile de învăţământ superior şi de cercetare ştiinţifică, pe baza documentaţiei înaintate de acestea (art. 166 alin. (4)), iar terenurile si clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar de stat - grădiniţe, şcoli generale, primare şi gimnaziale, licee, seminarii teologice, grupuri şcolare, şcoli de arte şi meserii şi şcoli postliceale - au fost trecute în domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului Bucureşti, fiind în administrarea consiliilor locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea, prin delegare către consiliile de administraţie ale unităţilor de învăţământ.

Faţă de prevederile legii speciale menţionate mai sus, rezultă în mod neîndoielnic faptul că Statul Roman, deşi este emitentul Decretului nr. 114/1949 - prin intermediul organului legiuitor de la acea dată nu mai are calitatea de proprietar al bunurilor expropriate la data formulării acţiunii, deoarece regimul juridic al imobilului revendicat a suferit modificări de-a lungul timpului.

Or, acţiunea în retrocedarea proprietăţilor, indiferent de actul normativ pe care a fost întemeiată, nu poate fi formulată în contradictoriu cu fostul proprietar, care nu are nici proprietatea şi nici posesia bunului.

Un argument în plus in favoarea tezei de mai sus, ar fi si faptul că suprafaţa de teren ocupată în prezent de persoane fizice sau juridice, nu este în proprietatea statului, astfel că acesta nu poate fi obligat la retrocedarea unui bun pe care nu îl are. Mai mult de atât, instanţa a reţinut că pârâţii C.M. si C.Ş. au opus reclamanţilor un titlu de proprietate - hotărâre judecătoreasca pronunţata in contradictoriu cu Consiliul Local al Primăriei sector 3, prin care s-a constatat în mod irevocabil uzucapiunea acestora asupra suprafeţei de teren de 1.535 mp, ceea ce ne determină să concluzionăm că în acea speţă, cu autoritate de lucru judecat, instanţa a conferit calitate procesuala pasivă consiliului local, ştiind că acesta este titularul dreptului de proprietate şi deci subiectul raportului juridic litigios.

Nu în ultimul rând, instanţa s-a limitat la a susţine că suprafaţa de teren de 4.571 mp are o cu totul altă destinaţie decât cea urmărita prin decretul de expropriere, astfel: 539 mp zona de protecţie sanitară, folosită de S.C A. S.A, 1.170 mp teren folosit de locuitorii de pe strada învecinată D., 327 mp teren îngrădit de scoală, dar neîngrădit şi plin de vegetaţie sălbatică, 1.007 mp teren ocupat de familia G.R. și G.F., cu casa de locuit, 1.528 mp teren ocupat de familia C.M. si C.Ş., cu casa de locuit, fără a mai arata şi modalitatea în care aceste persoane au ajuns să folosească acest teren, respectiv de la cine au dobândit dreptul de folosinţă asupra terenului.

În altă ordine de idei, instanţa a făcut aplicarea retroactiva a Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, lege publicata in M. Of. 139 din 2 iunie 1994, asupra unei stări de fapt ce s-a petrecut cu mult înainte de intrarea în vigoare a acesteia.

Legea reglementează în detaliu procedura de expropriere, şi stabileşte prin art. 36 o cale de atac pusă la dispoziţia persoanelor care au fost expropriate după intrarea in vigoare a Legii nr. 33/1994, prin care aceştia pot solicita retrocedarea imobilului expropriat în cazul în care acesta nu a fost utilizat în termen de un an potrivit scopului pentru care a fost preluat, respectiv lucrările nu au fost începute sau dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

Este evident că la data exproprierii, nu exista nici obligaţia de a utiliza bunurile expropriate, potrivit destinaţiei pentru care au fost preluate, şi nici nu era reglementat termenul de un an, în cadrul căruia să se realizeze acest lucru, astfel că nu se poate "aplica" sancţiunea retrocedării imobilului, pentru nerespectarea unei obligaţii care nu exista la data preluării, aceasta fiind legiferată cu mult timp după aceea (1949 - 1995).

Deşi instanţa a făcut aprecieri asupra legalităţii actului de expropriere, constatând ca acesta a fost emis cu respectarea actelor normative in vigoare la data emiterii acestuia, a aplicat retroactiv Legea nr. 133/1994, considerând că foştii proprietarii pot formula o cerere de retrocedare în temeiul art. 36 din această

În materia exproprierii, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994, au fost aplicabile următoarele acte normative: Decret nr. 545 din 26 decembrie 1958 privind reglementarea amplasării construcţiilor, precum şi trecerii în proprietatea statului a terenului şi construcţiilor necesare efectuării unor lucrări sau a unor acţiuni de interes de stat, Decret nr. 467 din 28 decembrie 1979 privind evaluarea construcţiilor, terenurilor şi plantaţiilor ce se preiau, cu plata, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute de lege.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, şi respingerea acţiunii pe excepţie şi pe fond.

Examinând recursurile declarate de părţi, instanţa reţine următoarele:

Recursul reclamanţilor P.M.N., P.F. şi P.L., va fi respins pentru următoarele considerente:

Atâta vreme cât prin Decizia nr. 1640 din 21 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit natura juridică a acţiunii ca fiind în expropriere iar considerentele deciziei obligă la verificarea condiţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 este indiferent petitul iniţial formulat de parte în speţă constatarea nulităţii actului de expropriere a suprafeţei de 17.500 m² şi revendicarea acestei suprafeţe de teren, cât şi constatarea valabilităţii Decretului de expropriere nr. 114/1949 privitor la imobilul în litigiu, operată de instanţe deoarece, decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fixat limitele obligatorii ale rejudecării cauzei în condiţiile art. 315 C. proc. civ. sub pedeapsă de nulitate.

În consecinţă, natura juridică a acţiunii a fost stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare şi în mod judicios instanţa de apel s-a circumscris respectării dezlegării problemei de drept operate de instanţa supremă cu privire la petitul cererii şi a probatoriului de administrat, cu atât mai mult cu cât precizând obiectul cererii reclamanţilor şi a verificării realizării scopului exproprierii, în realitate instanţa de casare s-a pronunţat asupra valabilităţii actului din moment ce probatoriile indicate a fi administrate vizau consecinţele actului de expropriere (realizarea sau nu a scopului în vederea căruia imobilul a fost expropriat), adică a condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, ceea ce înseamnă că valabilitatea titlului de expropriere a fost tranşată de instanţa supremă, instanţa de apel urmând a examina doar dacă s-a realizat sau nu exproprierea.

Prin urmare, luând în considerare în baza probatoriului indicat de instanţa supremă a fi administrat, instanţa de apel trebuia să stabilească doar dacă exproprierea şi-a atins scopul şi proporţia în care bunul expropriat este afectat cauzei de utilitate publică pentru care a fost schimbată destinaţia bunului.

În aceste limite obligatorii fixate prin decizia de casare, în mod temeinic instanţa de apel a stabilit conform expertizei tehnico-judiciare efectuate, că din totalul suprafeţei de 17.094 m² teren doar o suprafaţă de 12523 m² este ocupată de Şcoala Comercială şi de Grădiniţa de copii cu terenurile aferente de sport şi de joacă, pentru restul suprafeţei de 4.571 m², care are alte destinaţii decât cea în vederea căreia s-a realizat exproprierea (539 m² zonă de protecţie sanitară folosită de SC A. SA, 1170 m² teren folosit de locuitorii de pe strada învecinată D., 1007 m² teren ocupată de familia G.R. şi F. al casei şi 1528 m² teren ocupat de familia C.Ş. şi C.M. cu casă de locuit) instanţa dispunând restituirea în temeiul art. 36 din Legea nr. 33/1994.

Faţă de cele reţinute, instanţa urmează a respinge recursul reclamanţilor întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.

Recursul pârâţilor C.M. şi C.Ş.

Motivul de recurs privitor la modalitatea de pronunţare a instanţei de apel asupra petitului cererii, a fost analizat în considerentele formulate cu privire la acest aspect în examinarea recursului formulat de reclamanţi, instanţa de recurs reţinând că limitele rejudecării cauzei au fost statuate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, calificând obiectul cererii reclamanţilor a stabilit că cele două capete de cerere formulată de reclamanţi se subsumează unei singure acţiuni de retrocedare, întemeiate pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, care conferă părţii dreptului de a solicita retrocedarea lor, în condiţiile în care bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute şi nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică.

Or, din moment ce petitul iniţial al acţiunii reclamanţilor a fost astfel calificat juridic de către instanţa de casare, în mod obligatoriu instanţa trebuia să se pronunţe în aceste limite, indiferent de faptul că cererea iniţială era astfel formulată ori că instanţa a constatat valabilitatea exproprierii sau nu, deoarece decizia de casare a statuat asupra măsurii în care efectele exproprierii s-au produs sau nu (art. 35 din Legea nr. 33/1994) ceea ce înseamnă că actul de expropriere a fost reţinut ca legal.

În aceste condiţii motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Motivul de recurs privitor la aplicarea art. 35 din Legea nr. 33/1994, este neîntemeiat. In limitele circumscrise de acest text, fostul proprietar poate solicita restituirea în natură a terenului pentru care exproprierea nu şi-a atins scopul, fiind irelevantă distincţia operată de recurentă referitoare cu privire la momentul exproprierii ori la necesitatea notificării prealabile stipulate de Legea nr. 10/2001.

Din aceste considerente, instanţa reţine că motivul de recurs astfel formulat întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză. In sensul textului citat, o hotărâre judecătorească poate fi desfiinţată dacă instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, ori i-a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. De aici rezultă, că este vorba de un act juridic, care trebuie interpretat în condiţiile art. 969 C. civ. In speţă însă, posesia este un fapt juridic, situaţie în care recurenţii reclamă aplicarea greşită a art. 1890 C. civ., privitoare la uzucapiune, faţă de care instanţa califică motivul de recurs ca aparţinând pct. 9 C. proc. civ.

Motivul de recurs astfel calificat juridic de către instanţă în temeiul art. 306 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. este neîntemeiat.

În mod corect instanţa a reţinut din declaraţiile martorilor că recurenţii au ocupat terenul în anul 1970, situaţie de fapt care raportată la prezenta cerere de chemare în judecată promovată în anul 1994, exclude realizarea exercitării posesiei de 30 de ani.

Situaţia hotărârilor judecătoreşti invocate în susţinerea calităţii de proprietari uzucapanţi, a fost tranşată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut că hotărârea nr. 6717 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti nu reprezintă titlu de proprietate şi în aceste condiţii, recursul formulat de pârâţi este neîntemeiat.

Recursul promovat de Consiliul General al municipiului Bucureşti întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează restituirea greşită a suprafeţei de 327 m² teren către reclamanţi este neîntemeiat.

Astfel, verificând măsura în care exproprierea şi-a atins scopul, instanţa de apel a statuat temeinic conform raportului de expertiză, că terenul fiind neîngrijit, acoperit de vegetaţie sălbatică, nu serveşte nevoilor învăţământului, fiind fără relevanţă împrejmuirea ori nu a acestei suprafeţe, operaţiune care nu se identifică cu aprecierea privitoare la realizarea scopului exproprierii, după cum nu se poate identifica nici scopul declarat al exproprierii cu cel efectiv realizat.

Recursul formulat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind lipsa calităţii procesuale sale pasive este neîntemeiat.

Cu toate că recurentul nu a invocat niciodată lipsa calităţii sale procesuale (fond s.c. nr. 140 din 27 februarie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, apel Decizia civilă nr. 59 din 2 februarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, recurs Decizia civilă nr. 6286 din 12 noiembrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) din nou în apel Decizia civilă nr. 1360 din 29 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, recurs Decizia civilă nr. 1690 din 21 februarie 2007) obligat la retrocedare în toate ciclurile procesuale fără a apela ori recura deciziile pronunţate, în cauză sub acest aspect, s-ar putea pune sub semnul autorităţii de lucru judecat poziţia sa procesuală de parte. Ţinând cont de natura procesuală şi caracterul excepţiei invocate, instanţa reţine că motivul de recurs întemeiat pe această excepţie este neîntemeiat, deoarece recurenta este proprietara terenului supus retrocedării, în temeiul art. 166 alin. (4) din legea nr. 84/1995 şi art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, constituind baza a învăţământului, în raport de destinaţia actuală a terenului de a deservi şcoala şi grădiniţa.

În consecinţă, recursul astfel formulat este neîntemeiat.

Recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Recurentul are calitate procesuală pasivă deoarece pentru suprafaţa retrocedată în suprafaţă de 1709 m² (f. 241 dosar) faţă de temeiul juridic al acţiunii stabilit de instanţa de casare, deoarece cadrul procesual include obligarea expropriatorului, prin recurent.

Art. 36 din Legea nr. 33/1991 vizează Statul Roman, întrucât Decretul nr. 164/1949 a fost emis de Statul Român independent de deţinerea actuală a acestei suprafeţe de către terţi, dispoziţiile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 precum şi cele ale art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1995 nefiind aplicabile, din moment ce pentru suprafaţa de 1709 m² teren exproprierea nu şi-a atins scopul, sarcina retrocedării incumbând expropriatorului.

Temeiul juridic statuat de instanţa de casare a fi incident în speţă, nu poate fi ignorat de către instanţa de trimitere. În aceste condiţii, instanţa de apel a procedat în mod corect respectând cadrul juridic configurat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca aparţinând art. 35 din Legea nr. 33/1994 examinând în raport cu probatoriile indicate a fi administrate, măsura în care exproprierea şi-a atins scopul pentru a determina întinderea retrocedării.

Faţă de cele reţinute, invocarea absenţei obligaţiei expropriatorului de a utiliza bunul pentru scopul pentru care a fost preluat, şi a termenului în care ar fi trebuit a se face o nouă declaraţie de expropriere pentru a împiedica retrocedarea, ca şi a regimului procesual al exonerării anterior hotărârii în vigoare a Legii nr. 33/1994 este lipsit de semnificaţie juridică, acţiunea vizând retrocedarea imobilelor expropriate înainte de anul 1994 care conferă competenţe instanţelor de a dispune retrocedarea lor, în condiţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Faţă de cele reţinute instanţa reţine că recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. instanţa urmează a respinge recursurile părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii P.F., P.M.N., P.P.L. şi de pârâţii C.M., C.Ş., Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 42/ A din 19 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

← ICCJ. Decizia nr. 55/2010. Civil		ICCJ. Decizia nr. 6762/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil: