ICCJ. Decizia nr. 6762/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 6762/2010

Dosar nr. 846/63/2009

Şedinţa publică din 17 decembrie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 239 din 22 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 846/63/2009, în urma declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Craiova, prin sentinţa civilă nr. 17418 din 17 noiembrie 2008 (în al doilea ciclu procesual parcurs în cauză), s-a admis cererea formulată de B.P. şi B.M., astfel cum a fost precizată, fiind obligaţi pârâţii la plata către reclamant a sumei de 297.968 euro, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 2091 m.p. situat în Craiova, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, s-a constatat, din raportul de expertiză efectuat de expert Ioana Ion, că terenul proprietatea reclamanţilor (dobândită prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2002 de B.N.P. P.G.) şi terenul proprietatea pârâtului Consiliul Local Craiova nu se suprapun, iar prin extinderea străzii P., pârâtul ocupă din terenul reclamanţilor suprafaţa de 2091 m.p., întreaga suprafaţă fiind ocupată de lucrări şi amenajări, investiţii realizate - extinderea străzii P. -, carosabil şi trotuar.

Str. P. aparţine domeniului public de interes local, aflat în proprietatea publică a Municipiului Craiova, conform H.G. nr. 965/2002, anexa 2, astfel că restituirea în natură a acestui teren, finalitate urmărită prin acţiunea în revendicare promovată în cauză, nu mai este posibilă.

Întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 481 C. civ., „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreapta şi prealabilă despăgubire" şi cum în cauză nu s-a făcut dovada achitării vreunei despăgubiri către reclamanţi, tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 297.968 euro, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 2091 m.p. situat în Craiova.

Apelul declarat de către pârâţii Municipiul Craiova şi Primăria Municipiului Craiova, ambii prin Primar, împotriva sentinţei menţionate, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 4 din 18 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a înlăturat, în primul rând, critica referitoare la acordarea a mai mult decât s-a cerut sau a ceea ce nu s-a cerut, întrucât reclamanţii au solicitat tocmai obligarea pârâţilor la plata contravalorii terenului, chiar dacă au folosit o exprimare improprie.

Reclamanţii au avut în vedere, atunci când au formulat cererea privind despăgubirile pentru ocupaţiunea terenului în litigiu, valoarea de înlocuire a terenului, în situaţia în care acesta este imposibil de restituit în natură, constatare ce rezultă din precizările formulate şi din scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

Astfel, aceste despăgubiri nu au fost solicitate concomitent cu revendicarea terenului, în sensul că s-ar pretinde restituirea în natură, precum şi despăgubiri pentru ocupaţiunea terenului bazată pe fapta ilicită a pârâţilor, ci au fost solicitate în subsidiar, pentru ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a terenului, aşadar cu titlu de contravaloare a terenului ce nu poate fi restituit.

Despăgubirile pentru ocupaţiunea terenului bazate pe fapta ilicită a pârâţilor vizează o cu totul altă situaţie, anume când terenul era restituit în natură şi se aveau în vedere consecinţele ocupaţiunii fără drept.

Cea de-a doua critică privind motivarea contradictorie şi lipsa de rol activ a instanţei în privinţa stabilirii regimului juridic al terenurilor, al suprapunerii acestora, a fost, de asemenea, respinsă ca neîntemeiată, instanţa de apel constatând că terenurile cumpărate de reclamanţi, respectiv de pârâtă, nu se suprapun.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din suprafaţa totală de 95.000 mp ce a aparţinut în proprietate soţilor D.N. şi D.R., reclamanţii au cumpărat 39.000 mp, prin contractul autentificat din 26 februarie 2002, iar Consiliul Local al Municipiului Craiova - 56.000 mp.

Conform referatului din 2003 al Consiliului Local Craiova, Hotărârii Consiliului Local din 31 ianuarie 2002 şi Hotărârii Consiliului Local din 23 mai 2003, achiziţionarea suprafeţei de 56.000 mp situate în str. P., a fost aprobat în vederea realizării de locuinţe finanţate, din care pentru 20.000 mp, s-a încheiat cu vânzătorii D.R. şi D.N. antecontractul autentificat din 21 martie 2002, prin care s-a achitat un preţ stabilit prin expertiză tehnică însuşită de către apelant.

O parte din acest teren, în suprafaţă de 8610 mp, a fost transmisă în folosinţă gratuită către A.N.L.

Prin urmare, terenul în litigiu de 2091 mp, ce face parte din suprafaţa de 39.000 mp cumpărată de reclamanţi, nu a făcut obiectul achiziţionării de către Consiliul Local al Municipiului Craiova, care nu a achitat nicio sumă de bani pentru acesta.

Terenul achiziţionat de către Consiliul Local Craiova excede suprafeţei de 39.000 mp vândute reclamanţilor aflându-se în continuarea acesteia, după cum rezultă din schiţele, memoriile tehnice, expertiza întocmită în cauză, vecinătăţile terenului.

Aceasta rezultă şi din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic ing. Ioana Ion, completat ulterior, din care reiese că reclamanţii au lipsă în proprietate suprafaţa de 2091 mp şi este ocupat prin extinderea, lărgirea străzii P..

Expertiza menţionează că a existat un aliniament vechi, iar în prezent, suprafaţa ocupată de str. P. de 2091 mp reprezintă aliniamentul actual. Deci aliniamentul vechi şi cel actual sunt diferite, prin extinderea străzii.

Strada P. a fost extinsă din aliniamentul vechi (iniţial) către est, rupând din terenul proprietatea reclamanţilor, iar suprafaţa de 2091 mp este ocupată corespunzător aliniamentului actual existent în teren la data expertizei, extindere făcută fără acordul şi fără consultarea proprietarilor reclamanţi.

Extinderea (lărgirea) străzii P. din Craiova, şi investiţia realizată s-au efectuat în baza H.G. nr. 665/2004 şi s-a efectuat în anul 2004.

Întrucât terenul a fost dobândit de către reclamanţi în anul 2002, extinderea străzii şi, prin urmare, ocuparea acesteia în anul 2004, nu puteau figura în inventarul domeniului public din H.G. nr. 965/2002.

În acea hotărâre, str. P. figura la poziţia X, însă în varianta veche, neextinsă, aceasta rezultând din lăţimea carosabilului, felul îmbrăcămintei carosabilului - pământ şi data cu care este evidenţiată la această poziţie, respectiv 2002, atâta vreme cât prin expertiză s-a arătat că extinderea străzii s-a realizat în 2004.

Prin urmare în inventarul din H.G. nr. 965/2002 nu figurează în str. P. în forma actuală, care să cuprindă şi suprafaţa de 2091 mp în litigiu.

Oricum, terenul este imposibil de restituit în natură, datorită destinaţiei actuale, de stradă şi a investiţiilor realizate în acest sens.

Astfel, indiferent dacă acest teren încorporat, prin extindere, în stradă, era prevăzut sau nu în domeniul public inventariat în anul 2002, avându-se în vedere destinaţia actuală, actualmente alcătuieşte oricum domeniul public al statului.

În art. 3 alin. (1) Legea nr. 213/1998 se arată că domeniul public este alcătuit din bunurile stabilite în anexă, care la pct. 12 prevede expres că drumurile fac parte din domeniul public. În acest sens, este şi H.G. nr. 141/2008 de modificare şi completare a H.G. nr. 965/2002, în care se prevede un alt număr de poziţie pentru str. P..

Instanţa de apel a reţinut că H.G. nr. 147/1999 şi H.G. nr. 965/2002 nu reprezintă un titlu valabil pentru Primăria Craiova în vederea deţinerii anterior a suprafeţei de 2091 mp, întrucât această hotărâre se referă la strada în forma iniţială; cea care se referă la forma în configuraţia actuală cuprinzând şi suprafaţa în litigiu ca stradă, este H.G. nr. 141/2008, prin care se face o nouă inventariere a bunurilor domeniului public, care nu poate cuprinde str. P. decât în configuraţia actuală, deci extinsă.

Oricum, este relevant că această suprafaţă a fost dobândită de către reclamanţi anterior H.G. nr. 965/2002, în urma unor vânzări succesive de către diferite persoane fizice, fiind ocupată în mod abuziv de către pârât, fără titlu şi fără despăgubire.

Insă, nefiind posibilă restituirea în natură către reclamanţi, fiind vorba despre o lucrare de interes public cu regim juridic ulterior reglementat, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la contravaloarea terenului calculată conform expertizei tehnice întocmite de către expert tehnic Cojocaru Ştefana, cu privire la care apelantul pârât nu a formulat obiecţiuni, valoare ce nu a suferit modificări semnificative de la data evaluării - mai 2009 şi până în prezent.

Instanţa a respectat întocmai îndrumările şi dezlegările date prin decizia de casare, iar expertul a răspuns la obiecţiunile formulate.

În cauză, s-a dispus efectuarea de noi expertize cu obiectivele stabilite de către instanţa de recurs prin decizia de casare, de asemenea, s-a procedat la analiza actelor de proprietate opuse de către părţi în succesiunea cronologică a acestora, cauza fiind soluţionată prin raportare la cerinţele legale specifice unei acţiuni revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ..

Instanţa de apel a înlăturat şi motivul de apel relativ la nelegalitatea dezmembrărilor, constatându-se că nu este incident în cauză articolul invocat alin. (6) pct. c Legea nr. 50/1991, iar Legea nr. 7/1996 nu face nici o referire la necesitatea existenţei unor astfel de certificate în situaţia dezmembrărilor, sub sancţiunea nulităţii, cu atât mai mult cu cât asemenea apărare este una nouă în apel, ca atare, inadmisibilă.

Totodată, verificarea legalităţii înstrăinării şi actelor de dezmembrare nu are legătură indisolubilă cu speţa, care are ca obiect revendicarea terenului în suprafaţă de 2091 mp, preluat abuziv de către apelanţi, întrucât, chiar în ipoteza în care s-ar constata că aceste acte sunt lovite de nulitate, consecinţa nu ar fi aceea a pierderii proprietăţii de către reclamanţi, ci doar redobândirea retroactivă în proprietate a terenurilor respective, avute dinainte de dezmembrare.

S-a apreciat că nici ultimul motiv de apel, în ceea ce priveşte greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, către reclamanţi, nu este fondat, dat fiind că pârâţii au căzut în pretenţii, iar în rejudecare reclamanţii au solicitat cheltuieli de judecată.

Nu are relevanţă că în ciclul procesual anterior nu s-a formulat atare solicitare, cât timp această manifestare de voinţă se raportează la fiecare fază procesuală, iar părţile pot ulterior să-şi reconfigureze poziţia procesuală.

Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Municipiul Craiova şi Primăria Municipiului Craiova, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele (criticile, astfel cum sunt redate în cele ce urmează fiind ordonate de către instanţă în funcţie de aspectul procesual sau substanţial vizat):

1. În ciclul procesual anterior, prin decizia civilă nr. 133 din 27 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a soluţionat recursul reclamanţilor împotriva unei decizii pronunţate în recurs, cale de atac inadmisibilă, conform prevederilor art. 299 şi următoarele din C. proc. civ..

2. Prin respingerea probei cu expertiză topografică, instanţa a încălcat normele de procedură privind admisibilitatea probatoriului, cu consecinţa încălcării dreptului la apărare.

Înscrisurile depuse de pârâtă nu puteau fi apreciate la justa lor valoare decât prin complinire cu expertizele solicitate, care erau pertinente, posibile şi utile pentru dezlegarea pricinii.

3. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, uicălcând astfel art. 129 alin. (6) C. proc. civ..

În speţă, reclamanţii au solicitat, în principal, obligarea pârâţilor să lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 2019 mp, situat în Craiova, ocupat de pârâţi pentru construcţia străzii P., obligarea pârâţilor pe cheltuiala lor la demolarea construcţiilor edificate pe suprafaţa de teren, autorizarea reclamanţilor la demolarea acestora şi, în subsidiar, să se dispună obligarea pârâţilor la suma de 300.000 euro, în cazul în care se constată că terenul revendicat este afectat de lucrări sau construcţii de interes public ce face imposibilă retrocedarea sa.

Plata despăgubirilor a fost solicitată pentru ocupaţiunea fără drept a terenului, în temeiul art. 480 C. civ., respectiv pentru fapta ilicită de a fi preluat terenul fără plată.

Cu toate acestea, instanţa a pronunţat o hotărâre prin care obligă pârâţii la plata către reclamant a sumei de 297.968 euro, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 2091 mp. situat în Craiova, considerând greşit că despăgubirile pentru ocupaţiunea fără drept a terenului reprezintă unul şi acelaşi lucru cu contravaloarea terenului, când în realitate, aceasta din urmă reprezintă valoarea de piaţă a acestuia la momentul efectuării expertizei.

Este lipsită de temei legal motivarea instanţei de apel în sensul că s-a folosit o exprimare improprie şi nu foarte exactă datorită termenilor folosiţi, deoarece orice cerere adresată instanţei trebuie să fie făcută în scris, iar micşorarea sau majorarea obiectului câtimii cererii se poate face până la prima zi de înfăţişare, şi nu cu ocazia concluziilor pe fond, conform art. 82,132 şi 134 C. proc. civ..

În acest mod, instanţa de judecată a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii şi a făcut o aplicare greşită a principiului disponibilităţii, în ceea ce priveşte calificarea cererii în despăgubiri, ignorându-se temeiul de drept şi cauza acesteia.

Această cerere a fost formulată distinct de acţiunea în revendicare, pretenţiile izvorând din fapta ilicită constând în ocupaţiunea fără drept a terenului, nu ca o cerere subsidiară revendicării.

4. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2002, reclamanţii au dobândit în proprietate teren în suprafaţă de 39.000 mp, deşi din măsurători rezultă o suprafaţă de 33.999,92 mp, iar terenul astfel cumpărat a fost dezmembrat ulterior în vederea vânzării, în funcţie de suprafaţa din actul de vânzare -cumpărare, şi nu de cea din măsurători.

Însumând suprafeţele înstrăinate după dezmembrare, rezultă o suprafaţă totală de 39.099,37 mp, chiar mai mare decât cea cumpărată.

Existând o vădită neconcordanţă între suprafaţa de teren menţionată în actul de proprietate al reclamanţilor, cea menţionată în actul de dezmembrare, cea rezultată din însumarea suprafeţelor tuturor corpurilor de proprietate cu numere cadastrale din planul de amplasament şi delimitare, respectiv din însumarea suprafeţelor tuturor corpurilor de proprietate ca urmare a operaţiunilor de dezmembrare voluntară avizate de autoritatea locală, era necesară efectuarea unei noi expertize topografice, greşit respinsă de instanţa de apel, au susţinut recurenţii.

Instanţa de apel nu a exercitat rolul activ în judecarea pricinii în condiţiile impuse de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., iar decizia cuprinde motive contradictorii.

Din motivarea instanţei, reiese că terenurile achiziţionate prin contracte autentice de pârâţi şi reclamanţi în anul 2002 de la aceiaşi proprietari, respectiv D.N. şi D.R., nu se suprapun, în acelaşi timp, că prin extinderea străzii P., pârâtul a ocupat din terenul reclamanţilor suprafaţa de 2091 mp, stradă care aparţine domeniului public de interes local, aflat în proprietatea municipiului Craiova conform H.G. nr. 965/2002, anexa 2.

Atât timp cât există un act normativ valabil, cu putere de lege, care atestă dreptul de proprietate al autorităţii locale asupra terenului, acesta are prioritate în faţa unui contract de vânzare cumpărare.

Astfel, instanţa a făcut o aplicare greşită şi a dispoziţiilor art. 480 C. civ., asimilând autoritatea administrativă locală cu posesorul neproprietar şi ignorând că pârâtul deţine drept titlu H.G. nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public al municipiului.

H.G. nr. 965/2002 nu a fost contestată cu privire la poziţia în care figurează str. P., nici pe cale de acţiune şi nici pe excepţie de ilegalitate, astfel că este în circuitul civil şi produce efecte juridice.

Sub aspectul individualizării suprapunerii, instanţa trebuia să analizeze toate actele doveditoare ale dreptului real, eventual, să dispună alte probe şi să procedeze la compararea titlurilor deţinute de părţi, făcând aplicarea şi a dispoziţiilor art. 645 C. civ..

5. Decizia este lipsită de temei legal, întrucât nu s-a făcut dovada de către reclamanţi a obţinerii certificatelor de urbanism pentru efectuarea dezmembrărilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (6) Legea nr. 50/1991, aplicabile şi operaţiunilor notariale ce au ca obiect împărţeli sau comasări de parcele, sub sancţiunea nulităţii actului de dezmembrare.

În temeiul rolului activ, instanţa era obligată să analizeze legalitatea actelor de dezmembrare, întrucât numai în acest fel se putea aprecia cu exactitate care este suprafaţa de teren care a mai rămas în proprietatea reclamanţilor în urma actelor de dezmembrare şi vânzare legal încheiate, şi dacă, până prezent, terenul ce face obiectul litigiului a fost înstrăinat de către aceştia.

Examinând decizia necurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

1. Critica referitoare la soluţionarea, în ciclul procesual anterior, a unui recurs împotriva unei decizii de recurs, este inadmisibilă şi va fi înlăturată ca atare, deoarece vizează o altă hotărâre judecătorească decât cea care formează obiectul explicit al prezentului recurs, respectiv decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, indicată ca atare în cererea de recurs, în condiţiile art. 3021 C. proc. civ..

Pe de altă parte, decizia civilă nr. 133 din 27 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Craiova, la care se referă recurenţii, a fost pronunţată în recursul reclamanţilor împotriva deciziei nr. 522 din 4 aprilie 2006 a Tribunalului Dolj.

Or, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., hotărârile date în recurs sunt irevocabile, nefiind susceptibile de a fi atacate cu recurs, concluzie confirmată de art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce nu prevede în categoriile de hotărâri posibil a fi recurate şi o hotărâre pronunţată chiar în recurs.

2. În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de apel de respingere a probei cu expertiză topografică, simpla împrejurare că proba a fost solicitată cu respectarea termenului legal, în cauză, prin motivele de apel, în condiţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., nu obligă instanţa de judecată la încuviinţarea necondiţionată a acelui mijloc de dovadă, deoarece atare act de procedură este subordonat cerinţelor prevăzute de art. 167 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ca proba să fie concludentă, pertinentă şi utilă cauzei, indiferent de faza procesuală în care se solicită administrarea dovezii.

Pe de altă parte, efectuarea unei noi expertize topografice în faza rejudecării cauzei era necesară, pentru clarificarea situaţiei de fapt, după cum se va arăta la pct. 5 din prezentele considerente, astfel încât susţinerile recurenţilor pe acest aspect sunt fondate, pentru motive ce urmează a fi expuse.

3, În ceea ce priveşte criticile referitoare la obiectul cererii de chemare în judecată, vor fi cercetate din perspectiva cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi nu ale celor descrise de pct. 6 şi 8 ale aceleiaşi norme, invocate explicit de către recurenţi, deoarece aceste din urmă ipoteze legale pot fi întrunite doar dacă instanţa de apel a soluţionat însăşi cererea de chemare în judecată, pronunţându-se în sensul admiterii ori respingerii sale.

Or, decizia de apel nu conţine o soluţie asupra înseşi cererii introductive, ci de menţinere a hotărârii primei instanţe prin care au fost admise pretenţiile reclamanţilor, respingându-se apelul ca nefondat, inclusiv motivul de apel relativ la pronunţarea extra păita de către prima instanţă.

Astfel, Înalta Curte urmează a cerceta modul de apreciere de către instanţa de apel a respectării principiului disponibilităţii la judecata în primă instanţă.

În acest context, se reţine că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 ianuarie 2005 la Judecătoria Craiova, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor de a le lăsa, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul de 1340 mp situat în Craiova, ocupat abuziv pentru construcţia străzii P. şi, totodată, obligarea acestora la demolarea construcţiilor edificate pe terenul proprietatea reclamanţilor, în cazul refuzului de îndeplinire a acestei obligaţii, să se dispună obligarea pârâţilor la atribuirea în proprietate a unui teren învecinat, cu aceeaşi suprafaţă.

Suprafaţa indicată ca fiind ocupată abuziv a fost ulterior precizată ca fiind de 2091 mp, la termenul din 24 mai 2005, după efectuarea expertizei topografice dispuse de către instanţă.

Prin cererea formulată la termenul din 22 septembrie 2008 în Dosarul nr. 17257/215/2008 al Judecătoriei Craiova (care, ulterior, a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, în considerarea valorii obiectului cererii), în cea de-a treia rejudecare a cauzei după casarea dispusă prin decizia nr. 1174 din 31 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, reclamanţii au menţinut solicitarea de revendicare a suprafeţei de 2091 mp ocupate abuziv, iar în subsidiar, au solicitat obligarea pârâţilor la despăgubiri în cuantum de 300.000 euro, pentru ocupaţiunea fără drept a terenului.

S-a arătat că solicitarea subsidiară este motivată prin faptul că, în situaţia în care, urmare a probatoriilor administrate, se va constata că terenul revendicat este afectat de lucrări sau amenajări de interes public ce fac imposibilă retrocedarea în natură a terenului, se impune acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin preluarea fără titlu a suprafeţei de 2091 mp.

Prima instanţă a constatat, pe baza expertizei de specialitate efectuate, că restituirea în natură nu este posibilă, deoarece terenul în litigiu este ocupat de stradă, ce aparţine domeniului public al municipiului, evidenţiată ca atare în inventarul bunurilor din acest patrimoniu şi a dispus obligarea pârâţilor la plata sumei de 297.968 euro, reprezentând contravaloarea terenului de 2091 mp.

Se constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că tribunalul a respectat principiul disponibilităţii, în aplicarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., pronunţându-se asupra obiectului cererii, astfel cum a fost formulat.

Contrar susţinerilor pârâţilor, reclamanţii nu au solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pretins ocupat abuziv, care ar fi presupus raportarea la o perioadă de timp determinată, scursă anterior formulării cererii de chemare în judecată şi calculată în raport de prejudiciul material suferit de proprietari prin imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului real, vizând posesia şi folosinţa.

Reclamanţii au pretins despăgubiri pentru lipsirea definitivă de proprietate, dat fiind că nu este posibilă redobândirea a înseşi posesiei, ca stare de fapt.

Înlocuirea restituirii în natură cu o restituire în echivalent, implicit, convertirea obligaţiei într-o obligaţie de dezdăunare, este nu numai admisibilă, ci şi necesară, ori de câte ori nu mai există posibilitatea realizării dreptului de proprietate prin readucerea bunului revendicat în patrimoniul titularului, imposibilitate stabilită în concret pe baza probelor administrate.

Pretenţia de despăgubire nu poate viza decât contravaloarea bunului însuşi, prin efectul subrogaţiei reale, pentru a compensa pierderea bunului în materialitatea sa.

Faţă de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate ca nefondate criticile relative la încălcarea principiului disponibilităţii.

4. Sunt, însă, fondate, susţinerile referitoare la insuficienta clarificare a situaţiei de fapt şi la necesitatea administrării de probe suplimentare în acest sens, aspecte care denotă neexercitarea rolului activ în judecarea pricinii de către instanţa de apel, în condiţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi conduc la admiterea recursului şi casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Deficienţele semnalate sunt imputabile instanţei de apel în contextul analizei presupuse a se efectua în cadrul cererii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., din perspectiva titlurilor de proprietate înfăţişate de părţile cu interese contrarii asupra aceluiaşi imobil, în raport de cele susţinute prin motivele de recurs.

Astfel, se constată că prima instanţă, în rejudecarea cauzei după cea de-a doua casare, s-a conformat dispoziţiilor Curţii de Apel Craiova inserate în decizia de casare din 31 octombrie 2007 şi a dispus efectuarea unei completări la raportul de expertiză tehnică întocmit în primul ciclu procesual.

Pe baza acestui supliment de raport, a identificat suprafaţa totală de 95.000 mp achiziţionată de autorii comuni ai părţilor din proces, D.N. şi D.R., de la P.A., căreia i se reconstituise dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate din 22 august 2001, precum şi suprafeţele înstrăinate către reclamanţi, respectiv pârâţi (anexa 1 la raport).

Se observă, însă, că expertul nu s-a raportat, în constatările sale, la toate înscrisurile din dosar, nici măcar la cele vizând operaţiunile juridice efectuate cu privire la imobilul proprietatea reclamanţilor anterior formulării cererii de chemare în judecată, cu atât mai puţin cele ulterioare, ce au avut loc pe parcursul procesului şi finalizate în 2008.

Astfel, începând cu anul 2003, imobilul achiziţionat de către reclamanţi prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2002 a fost succesiv dezmembrat şi înstrăinat.

În actul de dezmembrare autentificat din 23 mai 2003, se menţionează că suprafaţa cumpărată este de 39.000 mp, care din măsurători ar rezulta că este de 33.999,92 mp (Dosar 17257/215/2008 al Judecătoriei Craiova).

Prin motivele de recurs, s-a susţinut că această neconcordanţă între suprafaţa terenului indicată în titlul de proprietate al reclamanţilor şi cea efectiv cumpărată, rezultată din măsurători, ar fi sursa disputei între proprietari, deoarece actele ulterioare de înstrăinare de către reclamanţi s-ar fi bazat pe suprafaţa înscrisă în contractul din 2002, şi nu pe cea reală rezultată din măsurători.

Această susţinere nu poate fi verificată decât prin expertiza de specialitate, fiind posibil ca menţiunea din actul de dezmembrare să fie rezultatul unei simple erori materiale, în sensul că s-a intenţionat a se indica suprafaţa din măsurători ca fiind 38.999,92 mp, astfel cum figurează în documentaţia cadastrală întocmită în vederea înscrierii iniţiale a terenului în cartea funciară (Dosar 159/2005 al Judecătoriei Craiova) şi nu 33.999,92 mp.

Acest aspect ar fi trebuit, însă, a face obiectul verificărilor expertului, pentru a se înlătura orice dubiu în privinţa întinderii dreptului de proprietate al reclamanţilor, cu atât mai mult cu cât pârâţii l-au învederat ca obiectiv al unei noi expertize topografice în faza apelului finalizată prin decizia recurată în cauză, probă respinsă de către instanţă.

Se impune, aşadar, cercetarea întinderii dreptului de proprietate născut din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2002, cu ocazia noii expertize ce urmează a fi efectuată în rejudecare, potrivit dispoziţiilor acestei instanţe.

Cu aceeaşi ocazie se va verifica, în legătură tot cu întinderea dreptului de proprietate al reclamanţilor, suprafaţa rezultată din înstrăinările succesive, în perioada 2003 - 2008, din terenul iniţial de 39.000 mp, cu scopul de a se stabili dacă aceasta depăşeşte suprafaţa achiziţionată de reclamanţi în anul 2002 şi dacă suprafaţa de 2091 mp în litigiu a rămas în patrimoniul reclamanţilor, în raport de cele susţinute de pârâţi atât prin obiectivele noii expertize solicitate (ultimul dosar de apel), cât şi prin motivele de recurs, urmând a se face referire la numerele de parcelă topografică primite după dezmembrările succesive.

Administrarea unei noi expertize topografice se impune, însă, prioritar, pentru alte considerente, relative la titlul înfăţişat de pârâţi, după cum urmează:

Instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu de 2091 mp este ocupat în prezent de carosabilul şi trotuarul aferente străzii P., astfel cum a fost extinsă în baza H.G. nr. 665/2004, deoarece rezultă o modificare a aliniamentului străzii faţă de cea menţionată în inventarul domeniului public al municipiului din H.G. nr. 965/2002.

Această constatare nu s-a bazat, însă, pe cercetarea în concret a împrejurării dacă extinderea străzii a avut loc efectiv prin H.G. nr. 665/2004 sau printr-un alt act normativ, în urma întocmirii unei documentaţii tehnice corespunzătoare şi, eventual, a unor planuri urbanistice şi dacă bunul de interes public local, respectiv strada P., figurează cu dimensiunile actuale în inventarul domeniului public al municipiului.

Atare verificare s-ar fi impus în condiţiile în care eventuala preluare a bunului proprietatea reclamanţilor, evidenţiat ca atare, în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, echivalează cu o expropriere în favoarea acesteia din urmă.

Or, atare mod de dobândire a dreptului de proprietate semnifică încetarea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor, situaţie în care foştii titulari sunt îndreptăţiţi doar la dezdăunare, în măsura în care nu au primit despăgubiri, dat fiind că, potrivit art. 481 C. civ., nicio expropriere nu poate avea loc decât cu o justă despăgubire (ce ar fi trebuit acordată în prealabil).

Această constatare este viabilă în situaţia în care exproprierea s-a produs în fapt, fără plata de despăgubiri, respectiv prin simpla evidenţiere a bunului în patrimoniul municipalităţii, deoarece, în măsura în care a avut loc o procedură de expropriere în baza Legii nr. 33/1994, reclamanţii au la îndemână calea procesuală prevăzută de acel act normativ special pentru încasarea despăgubirilor.

Evident, procedura legală de expropriere poate avea încă loc, ceea ce ar conduce la o soluţionare amiabilă a prezentului litigiu.

În cazul exproprierii în fapt, ar fi întemeiată solicitarea formulată în subsidiar de către reclamanţi, dat fiind că obligaţia de dezdăunare există în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură, după cum s-a arătat la pct. 3 din prezentele considerente, atât în ipotezele pieirii bunului şi vânzării bunului de către o altă persoană decât proprietarul, către un terţ de bună-credinţă, însă şi în situaţia exproprierii operate pentru utilitate publică.

Este adevărat că, în cauză, prima instanţă a acordat despăgubiri în considerarea imposibilităţii restituirii bunului, însă o asemenea soluţie nu poate fi concepută decât în cazul îndeplinirii condiţiilor unei exproprieri în fapt, în caz contrar, neexistând niciun motiv pentru ca bunul să nu fie restituit în natură; or, în speţă, nu s-a procedat la verificarea acestor condiţii, prin prisma celor arătate anterior.

Este de precizat că, în cursul celei de-a doua rejudecări a cauzei, s-au depus la dosar înscrisuri (Dosar 17257/215/2008 al Judecătoriei Craiova) din care rezultă că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova a emis hotărârea din 2008 prin care s-a aprobat Planul urbanistic local referitor la dezmembrarea unor terenuri, având ataşată o întreagă documentaţie tehnică.

Din conţinutul acestor înscrisuri reiese că prin acel PUZ s-a propus realizarea de drumuri de acces pentru asigurarea noii investiţii reprezentate de construcţia de locuinţe, căi de acces cărora urmau a le fi destinate trei parcele care figurează în proprietatea reclamanţilor, însumează 2091,97 mp şi corespunde ca amplasare cu terenul în litigiu.

Urmează a se verifica în concret dacă investiţia proiectată prin PUZ s-a realizat şi dacă amenajarea drumurilor de acces s-a realizat în scop de utilitate publică, situaţie în care urmează a se aprecia dacă această împrejurare echivalează cu o expropriere în fapt, pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, în cazul în care nu au fost deja dezdăunaţi.

Aceste aspecte vor face obiectul unei expertize topografice care se va baza pe documentaţia existentă la dosar, eventual pe alte înscrisuri din evidenţele unităţii administrativ-teritoriale, verificându-se, în prealabil, şi aspectele relevate anterior prin prezentele considerente cu referire la întinderea dreptului de proprietate al reclamanţilor, precum şi la un eventual alt act normativ în baza căruia este posibil să fi avut loc exproprierea (fie H.G nr. 665/2004, fie un altul).

Faţă de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare, în aplicarea art. 312 alin. (5) şi 314 C. proc. civ. (fiind inutilă raportarea la art. 304 pct. 9, din moment ce s-a constatat întrunirea unei ipoteze legale de casare).

6. O parte dintre susţinerile din acest motiv de recurs au fost considerate drept fondate, redate ca atare în cele expuse la pct. 5, respectiv cele relative la întinderea actuală a dreptului de proprietate, după înstrăinările succesive, şi la suprafaţa totală ce a făcut obiectul acestor înstrăinări.

Nu se impune, însă, cercetarea a înseşi legalităţii vânzărilor succesive, operate de către reclamanţi, din perspectiva propusă de către recurenţi, respectiv aceea a autorizării dezmembrărilor, deoarece acest aspect excede limitelor învestirii instanţei de judecată în cauză, nefiind formulată vreo pretenţie de constatare a nulităţii absolute a actelor de înstrăinare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii Municipiul Craiova şi Primăria municipiului Craiova, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 4 din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 decembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4112/2010. Civil. Expropriere. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 6761/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6762/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs