ICCJ. Decizia nr. 4270/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4270/2010
Dosar nr. 27995/3/2007
Şedinţa publică din 7 septembrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 585 din 25 martie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârâta D.I.P., a admis în parte acţiunea reclamantului Ministerul Culturii şi cultelor în contradictoriu cu pârâţii D.I.P., E.I.D. şi M.I. şi a obligat pârâţii în solidar la plata sumei de 15.500 euro - echivalent în RON la data efectuării plaţii cu titlu de despăgubiri pentru fotografierea şi facsimilarea fără drept a manuscrisului "C.A.".
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată este nefondată, întrucât dispoziţiile art. 254 C. proc. pen. invocate de pârâtă se referă la desfiinţarea măsurilor asigurătorii care s-au dispus de parchet cu privire la despăgubirile civile, în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la comunicare. Cum obiectul acţiunii de faţă îl constituie obligarea în solidar a pârâţilor pe temeiul răspunderii civile delictuale, împrejurarea că Ministerul Culturii şi Cultelor nu a formulat acţiune civilă în termenul mai sus menţionat, nu poate avea efect decât cu privire la măsurile asigurătorii dispuse în cadrul procesului penal, care vor fi considerate ca desfiinţate.
Cât priveşte fondul cererii, prima instanţă a stabilit că Statul Român prin Biblioteca Naţională a României (BNR) este proprietar al manuscrisului C.A., numit şi E. din Lorsch, mai precis prima parte a acestuia (253 pagini), celelalte părţi aflându-se la Biblioteca Vatican şi la "Victoria & Albert" Museum din Londra. Calitatea de proprietar a Statului Român asupra primei părţi a evangheliarului nu este contestată de niciuna din părţi.
Fragmentul de manuscris C.A. se află în colecţia Filialei Batthyaneum din Alba Iulia a Bibliotecii Naţionale a României şi a făcut obiectul contractului de împrumut din 15 iunie 1999 încheiat cu Landul Hessen, Germania, în calitate de organizator al expoziţiei DAS LORSCHER EVANGHELIAR, unde urma să fie expus în perioada 20 iunie - 18 iulie 1999. Reprezentanţii părţii române care au semnat contractul de împrumut au fost I.D.E., director general al BNR şi I.D. - director economic al BNR şi şeful Filialei Batthyaneum. În anexa la contract se stipulează că se autoriză organizatorul să tipărească reproduceri în scopuri promoţionale, culturale sau pedagogice pe perioada expoziţiei, cu condiţia ca Biblioteca Naţională a României să fie menţionată ca proprietar şi să primească 10 exemplare din orice tip de reproducere imprimată. Totodată, s-a întocmit o fişă de conservare pentru codex.
La întoarcerea în ţară a manuscrisului comisia de resort din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor a întocmit un referat în care s-au consemnat mai multe deteriorări ale evangheliarului.
Cu privire la regimul juridic al bunului, tribunalul a reţinut că acesta era încadrat ca bun de patrimoniu conform prevederilor Legii nr. 63/1974. Deşi acest text normativ a fost abrogat implicit prin intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural naţional, instanţa de fond a reţinut că nu s-a pierdut calitatea de bun de patrimoniu a C.A., din moment ce în art. 1 din ordonanţă se prevede că până la adoptarea prin lege a unor reglementări speciale privind protejarea patrimoniului, persoanele fizice sau juridice deţinătoare, cu orice titlu, a unor bunuri culturale mobile sau imobile au obligaţia de a le păstra şi conserva. În conformitate cu dispoziţiile Legii 182/2000, prin Ordinul nr. 2526 din 11 februarie 2003 al ministrului culturii şi cultelor, manuscrisul a fost clasat în patrimoniul cultural naţional mobil, în categoria juridică "tezaur". În raport de aceste dispoziţii legale, operaţiunile cu privire la C.A., efectuate în vederea valorificării în orice mod (fotografiere, facsimilare, export temporar, reproducere, editare, etc), aveau nevoie de avizul direcţiei de specialitate din Ministerul Culturii şi Cultelor şi de aprobarea Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor. Întrucât aceste operaţiuni nu au fost făcute în condiţiile prevăzute de lege, organele abilitate au efectuat cercetări penale împotriva pârâţilor din prezenta cauză, finalizate cu scoaterea de sub urmărire penală. Această împrejurare nu este însă de natură să înlăture răspunderea civilă delictuală, dacă sunt întrunite condiţiile unei asemenea răspunderi. Tribunalul a reţinut culpa pârâţilor care, prin exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu au autorizat fără drept facsimilarea manuscrisului, încălcând Normele de conservare a bunurilor din patrimoniul cultural naţional, aprobate prin Ordinul nr. 1009/1994 al ministrului culturii. Fapta ilicită a pârâtului M.I. constă în aceea că a acceptat fotografierea şi facsimilarea în 1993 a manuscrisului. Fapta ilicită a pârâtei D.I.P. constă în aceea că a avut cunoştinţă de fotografierea manuscrisului începută din 1993, iar după preluarea funcţiei de şef al filialei Alba Iulia a BNR a permis în continuare accesul la manuscris pentru fotografiere, fără aprobările legale. Fapta ilicită a pârâtului E.I.D. constă în aceea că, în calitate de director al Bibliotecii Naţionale a României, a acceptat ca facsimilarea să aibă loc fără avizele legale. Faţă de aceste împrejurări tribunalul a reţinut că există o legătură de cauzalitate între faptele ilicite ale pârâţilor şi prejudiciul produs Statului Român în calitate de proprietar al bunului cultural de patrimoniu, care a fost împiedicat să încheie contracte în vederea fotografierii şi facsimilării manuscrisului cu eventualii parteneri interesaţi, însă în condiţiile legii. De asemenea, tribunalul a reţinut ca prejudiciu cert suma de 15.500 euro, stabilită prin ordonanţa parchetului de scoatere de sub urmărire penală a pârâţilor. Cum nu s-a putut stabili o răspundere proporţională, pârâţii au fost obligaţi la plata în solidar a acestei sume.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâţii.
Reclamantul Ministerul Culturii şi Cultelor a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul întinderii prejudiciului cauzat de pârâţi, apreciind că acesta se cifrează la 1.500.000 euro.
În motivarea apelului său pârâtul E.I.D. a susţinut că în sarcina sa nu se poate reţine o faptă ilicită, deoarece facsimilarea manuscrisului s-a realizat în perioada în care acesta nu deţinea funcţia de director general al BNR, iar soluţia instanţei de fond nu este susţinută faptic de nicio probă aflată la dosarul cauzei. Mai mult, nu se poate reţine nici producerea unui prejudiciu, deoarece pentru existenţa acestuia era necesar ca bunul facsimilat să fi fost clasat. Or, C.A. a fost clasat abia la 11 februarie 2003 prin ordinul nr. 2526/2003. Prejudiciul reţinut de instanţa de fond nu este cert, nu există raportul de cauzalitate necesar şi nici vinovăţie, ca element al răspunderii civile delictuale, în persoana acestui pârât.
Pârâtul M.I. a criticat sentinţa arătând că au existat două momente importante când s-a putut produce deteriorarea manuscrisului: 1 - 14 noiembrie 1993, când a avut loc fotografierea unor pagini şi iulie - noiembrie 1999, când manuscrisul a fost expediat în străinătate, ocazie cu care a fost copiat şi degradat. Apelantul-pârât a fost schimbat din funcţia de şef al Filialei Alba Iulia a Bibliotecii Batthyaneum la 1 octombrie 1993, astfel încât nu i se poate reţine în sarcină prejudiciul produs în niciuna din cele două perioade.
Pârâta D.P. a susţinut în motivarea apelului său că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în sensul că nu exista un prejudiciu cert. De asemenea, pentru a exista prejudiciu era necesar ca manuscrisul să fie clasat, iar în anul 1999 nu era încadrat în niciuna din cele două categorii ale patrimoniului naţional (fond sau tezaur). Nici culpa sa nu poate fi reţinută, de vreme ce orice măsură s-a luat cu privire la manuscris s-a făcut cu acordul organului tutelar, care, la rândul său, a înştiinţat Ministerul Culturii, iar printre atribuţiile sale legale nu intra niciuna legată de puterea de a decide ieşirea din ţară a manuscrisului sau alte măsuri în afara celor legate de conservarea şi gestionarea sa.
Prin Decizia civilă nr. 33/A din 10 februarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reclamantului Ministerul Culturii şi Cultelor, a admis apelurile pârâţilor, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut ca din probele administrate rezultă că fotografierea manuscrisului C.A. a avut loc în perioada 1 - 4 noiembrie 1993, pe baza fotografiilor realizându-se ulterior facsimilarea. În această perioadă apelantul-pârât E.I.D. nu avea funcţia de director al BNR, apelanta-pârâtă D.P.I. era director al Filialei Batthyaneum Alba Iulia, iar apelantul-pârât M.I. era angajat al aceleiaşi filiale, unde a exercitat funcţia de director până la 1 octombrie 1993. Aşadar, în sarcina apelantului E. nu se poate reţine nicio fapta ilicită în legătură cu fotografierea manuscrisului, întrucât nu avea nicio atribuţie legală în acest sens. În privinţa celorlalţi apelanţi, instanţa de apel a stabilit că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei în sarcina lor a vreunei obligaţii pe care să o fi încălcat, ori a vreunei interdicţii pe care sa o fi ignorat, pentru că la momentul de referinţă (1 - 4 noiembrie 1993) nu existau reglementări care să impună interdicţii de fotografiere sau obligaţia de a încheia vreun contract în acest sens, din care să decurgă drepturi în favoarea Statului Român.
Mai mult, la acel moment manuscrisul nu era clasat ca bun de patrimoniu, fapt dovedit prin împrejurarea că această clasare s-a realizat abia în anul 2003, prin Ordinul nr. 2526 din 11 februarie 2003 al Ministrului Culturii şi Cultelor.
Neputând reţine în sarcina pârâţilor nicio faptă ilicită, instanţa de apel a constatat că nu poate fi angajată răspunderea lor delictuală.
Împrejurarea că, ulterior momentului analizat, s-a constatat că o altă parte a manuscrisului (cea aflată în patrimoniul Bibliotecii Apostolice de la Vatican) a făcut obiectul unui contract în urma căruia proprietarul a primit o sumă importantă de bani, nu poate conduce la concluzia că Statul Român a pierdut posibilitatea realizării unui beneficiu rezultat din calitatea sa de proprietar, iar lipsirea de acest beneficiu nu este consecinţa unei fapte cu caracter ilicit a pârâţilor.
Cu privire la împrejurarea, invocată de reclamant, că s-ar mai fi realizat o fotografiere, respectiv facsimilare a manuscrisului în timpul expoziţiilor din Germania în anul 1999, curtea de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada că în timpul acestui împrumut manuscrisul ar fi fost fotografiat din nou, ci că s-a realizat doar compararea între original şi copiile facsimil, deja existente din anul 1993. Chiar dacă o asemenea fotografiere ar fi fost realizată de partea germană în timpul împrumutului, o eventuală faptă ilicită ar putea fi reţinută doar în sarcina acelei persoane care a realizat fotografierea.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, solicitând modificarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanţa de apel.
A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a susţinut că instanţa a omis să analizeze situaţia de fapt învederată de reclamant. În acelaşi timp, admiţând apelurile pârâţilor şi modificând hotărârea pronunţată în fond, a încălcat principiul non reformatio in pejus, respectiv dispoziţiile art. 296 teza a doua C. proc. civ. Pentru a evita crearea unei situaţii mai grele în propria cale de atac, Curtea trebuia să procedeze la respingerea tuturor apelurilor şi să dea posibilitatea părţilor să exercite calea de atac a recursului, în limitele măsurilor dispuse punctual de instanţa de fond în sarcina fiecăruia. A susţinut că motivarea este insuficientă, confuză şi chiar omisivă prin faptul că nu conţine poziţia instanţei faţă de argumentele reclamantului, că generează contradicţie între considerente şi dispozitiv şi că în acest fel decizia pronunţată este lipsită de bază legală.
O altă critică vizează faptul că Ordonanţa nr. 415/P/2002 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată existenţa faptei penale sub aspectul laturii obiective, fără a reţine de plano exonerarea pârâţilor de orice formă de răspundere, raportat la materialul probator de referinţă, care includea în mod necesar şi cele două ordonanţe de guvern în domeniul protejării patrimoniului cultural naţional, nr. 27/1992 şi nr. 68/1994. Aceeaşi ordonanţă menţine măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâţilor, ceea ce conturează indiciile unui posibil prejudiciu.
Reclamantul critică decizia instanţei de apel şi sub aspectul constatării, pentru prima dată în anul 2009, a vidului legislativ, doar pentru a infirma soluţia instanţei inferioare, bazată pe acelaşi material probator, ceea ce constituie o veritabilă denegare de dreptate.
În şedinţa publică din 13 aprilie 2010 recurentul-reclamant a învederat faptul că în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 90/2010 actuala sa denumire este aceea de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
Analizând recursul în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că aceste este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Critica referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 296 teza a doua C. proc. civ. nu poate fi primită.
Potrivit dispoziţiilor legale mai sus invocate, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţia mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Textul consacră principiul non reformatio in pejus care presupune ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, situaţia stabilită prin hotărârea atacată.
Aplicarea acestor dispoziţii legale în cauza de faţă trebuie analizată în raport de împrejurarea că hotărârea instanţei de fond a fost apelată nu numai de reclamant, ci şi de către pârâţi.
Sentinţa atacată a fost schimbată în parte nu ca efect al respingerii apelului declarat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, ci ca efect al admiterii apelurilor declarate de pârâţi. Aşadar, în nici un caz nu se poate reţine că ar fi intervenit îngreunarea situaţiei create prin hotărârea atacată în propria cale de atac, ci prin constatarea caracterului fondat al criticilor formulate de părţile adverse.
Argumentul recurentului în sensul că singura soluţie echitabilă, susceptibilă de a fi recurată în condiţiile legale de reformare, ar fi fost de respingere a tuturor apelurilor, este în vădită discordanţă cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa trebuie să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă, în limitele fiecărei cereri de apel. Cum în cauză reclamantul şi pârâţii au exprimat, în mod evident, poziţii procesuale diferite, soluţia adoptată de instanţă nu putea fi, din considerente de echitate, de respingere a tuturor apelurilor.
Recurentul-reclamant a înţeles să invoce motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, limitându-se la a dezvolta motivarea deciziei exclusiv asupra apelului Ministerului Culturii şi Cultelor şi creând aparenţa soluţionării unui singur apel.
Analizând decizia recurată în funcţie de argumentele expuse în dezvoltarea criticilor, instanţa apreciază că nu se poate reţine existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, astfel încât dispoziţiile legale invocate nu pot fi incidente în cauză.
Instanţa a analizat criticile comune cuprinse în apelurile pârâţilor, verificând întrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, tocmai pentru că acţiunea reclamantului era fondată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Problema de drept comună pusă în discuţie de toţi apelanţii-pârâţi a fost aceea a îndeplinirii unei condiţii necesare pentru a exista un prejudiciu şi anume problema clasării manuscrisului la momentul de referinţă, respectiv 1 - 4 noiembrie 1993.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 63/1977 manuscrisul "C.A." a fost încadrat în categoria bunurilor de patrimoniu. O.G. nr. 27/1992 a abrogat implicit actul normativ menţionat, prin dispoziţiile art. 16, fără a cuprinde vreo normă care să reglementeze competenţele în ceea ce priveşte avizul de fotografiere sau alte obligaţii în legătură cu fotografierea unui bun aflat în proprietatea statului.
Abia prin O.G. nr. 68/1994 s-a stabilit în sarcina organismelor sau instituţiilor publice specializate care deţineau, cu orice titlu, bunuri culturale mobile, obligaţii în legătură cu transmiterea informaţiilor necesare în vederea clasării acestor bunuri.
Clasarea bunului în litigiu în categoria "tezaur" a avut loc abia la 11 februarie 2003, cu ocazia emiterii Ordinului nr. 2526/2003 de către Ministrul Culturii şi Cultelor, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 182/2000.
Or, faţă de aceste împrejurări, instanţa de apel a stabilit că nu se poate reţine în sarcina pârâţilor M. şi I. săvârşirea unei fapte ilicite, ca urmare a faptului că nu s-a făcut dovada încălcării vreunei obligaţii sau interdicţii legale prin permiterea fotografierii manuscrisului.
Mai mult, în ceea ce-l priveşte pe apelantul-pârât E., s-a reţinut că acesta nu avea în perioada 1 - 4 noiembrie 1993 nicio atribuţie legală în legătură cu manuscrisul în discuţie.
Faptul că instanţa nu a analizat separat fiecare apel în parte, atâta timp cât prin considerente comune a răspuns aceloraşi critici invocate de apelanţii-pârâţi, nu poate avea semnificaţia juridică a omisiunii pronunţării asupra unor apeluri, aşa cum apreciază recurentul-reclamant. O asemenea abordare ar fi fost şi inutilă, din moment ce argumentele prezentate de pârâţi în calea de atac vizau, toate, neîntrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii lor civile delictuale.
Prin motivele de recurs reclamantul face referire la conţinutul Ordonanţei nr. 415/P/2002 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a constatat existenţa faptei penale sub aspectul laturii obiective şi a menţinut măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâţilor, cu consecinţa conturării indiciilor unui posibil prejudiciu, măsuri consolidate prin promovarea acţiunii în instanţă în termenul de 30 zile de la data emiterii ordonanţei.
Deşi nu se formulează în mod concret o critică a deciziei recurate, ci doar se sugerează că existau elemente de cuantificare a prejudiciului, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel nu a mai analizat problematica prejudiciului ce i-ar fi fost produs reclamantei, din moment ce a stabilit că nu se poate reţine săvârşirea vreunei fapte ilicite, ca element al răspunderii civile delictuale. Pentru ca o obligaţie delictuală să ia naştere este necesară întrunirea cumulativă a tuturor condiţiilor (faptă ilicită, prejudiciu, vinovăţie, legătură de cauzalitate), absenţa oricăreia dintre ele excluzând antrenarea acestei forme de răspundere.
Ca nefondată va fi respinsă şi critica privind denegarea de dreptate săvârşită de instanţa de apel.
Art. 3 C. civ. prevede că "Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate."
Or, instanţa de apel a constatat doar că la momentul fotografierii manuscrisului acesta nu a fost clasat ca bun de patrimoniu datorită unor lacune legislative. Aceste lacune, constatate, nu au împiedicat pronunţarea unei hotărâri. Prin hotărârea pronunţată judecătorul a analizat problema aplicabilităţii în timp a legilor şi problematica efectelor abrogării unui act normativ, în acest context fiind făcută referirea la vidul legislativ.
Pentru considerentele ce preced, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii ca legală a deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional împotriva Deciziei civile nr. 33/A din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4272/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4205/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
