ICCJ. Decizia nr. 4232/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4232/2010
Dosar nr. 4520/111/2007
Şedinţa publică din 8 iulie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 135/C din 18 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bihor, Secţia civilă, în dosarul nr. 4520/111/2007, s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul S.V.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului sumele de 18.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi 400.000 lei cu titlu de despăgubiri morale, sume ce vor fi reactualizate cu indicele de inflaţie, la data plăţii. A fost respins restul pretenţiilor.
În considerentele sentinţei, s-a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1231 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I-a Penală, pronunţată în dosarul nr. 5716/2003, menţinută prin decizia penală nr. 458/A din 6 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti şi prin decizia penală nr. 1343 din 12 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus achitarea reclamantului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 175 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Pentru faptele incriminate, la data de 29 mai 2003, pe numele reclamantului a fost emis un mandat de arestare, arestare care a fost menţinută până la data de 29 martie 2004 - respectiv 10 luni.
Aşadar, motivele de fapt ale cererii permit încadrarea pretenţiilor în textul de lege prevăzut de art. 504 C. proc. civ. Potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen. „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, .. prin hotărâre definitivă de achitare..".
Potrivit art. 505 C. proc. pen. „la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă".
În privinţa daunelor materiale, instanţa a apreciat că acestea au fost dovedite doar în cuantum de 18.000 Iei, reprezentând salariile de care a fost lipsit reclamantul pe perioada arestării nelegale (conform adeverinţei nr. 2176 din 13 decembrie 2008 eliberate de Universitatea din Oradea) şi cheltuielile cu supraalimentaţia, pentru refacerea fizică şi psihică, cheltuieli dovedite prin depoziţia martorilor M.D. şi C.M. Prin adeverinţa sus amintită şi depoziţiile celor doi martori, s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre prejudiciul material invocat şi împrejurarea arestării nelegale. Restul daunelor materiale constând în împrumuturi contractate pentru a se putea angaja avocaţi care să-i asigure reclamantului apărarea şi în cheltuieli generate de desele deplasări la Bucureşti, în legătură cu cauza, după punerea sa în libertate, a fost respins ca nedovedit.
Sub aspectul prejudiciului moral, probele administrate, şi anume depoziţiile martorilor A.H., C.D., M.D., V.M., C.M.A., au relevat împrejurări legate de implicaţiile morale pe care perioada arestării le-a avut asupra reclamantului.
Astfel, în perioada arestării, atingerea adusă demnităţii, dar şi vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale a reclamantului, au constat în condiţii degradante de deţinere, în arestul IGP Bucureşti, într-o celulă de 4/5 mp, împreună cu un număr prea mare de persoane. Aceleaşi condiţii degradante au existat şi la Penitenciarul Jilava, condiţii expuse pe larg de către martorul C.D.
De asemenea, onoarea şi reputaţia reclamantului, precum şi prestigiul său profesional, au avut de suferit ca urmare a arestării nelegale. Astfel, infracţiunile pentru care a fost arestat reclamantul - contrabandă cu ţigări şi constituirea unui grup infracţional - au fost mediatizate în presă şi la televiziune, acesta a fost plimbat cu cătuşele la mâini în instanţă şi la parchet, persoana cu care reclamantul avea o legătură sentimentală l-a părăsit, până la momentul arestării reclamantul era activ, sociabil, practica sportul, era promotorul unor activităţi extraşcolare, după arestare reclamantul a devenit o persoană retrasă, neîncrezătoare în oameni şi forţele sale, nemaifiind aceeaşi persoană cu cea dinaintea arestării.
Efectele nefaste ale perioadei arestării nelegale s-a manifestat şi pe plan profesional. Astfel, reclamantul a terminat Facultatea de Ştiinţe Socio - Umane din cadrul Universităţii din Oradea, fiind licenţiat în kinetoterapie, în anul 1996, ca şef de promoţie, a beneficiat de trei burse republicane de merit, anterior arestării reclamantul era cadru universitar (asistent kinetoterapeut) la Universitatea din Oradea, apreciat deopotrivă de colegi şi studenţi, mulţi dintre studenţi alegându-şi ca şi coordonator la lucrarea de licenţă pe reclamant, reclamantul era perceput ca un bun profesionist, preocupările reclamantului vizau şi alte aspecte decât cele didactice, fiind preşedinte executiv al Fundaţiei de Scleroză Multiplă a Asociaţiilor de Kinetoterapie, membru fondator al Fundaţiei pentru Kinetoterapie din Oradea, participa la reuniuni şi congrese în străinătate (Oslo, Lahti, Cipru, Belgia) fiind cunoscător a patru limbi străine.
Măsura arestării i-a stopat reclamantului evoluţia profesională cu cel puţin 5 ani şi, în consecinţă, veniturile ar fi putut fi cu 50% mai mari decât cele actuale, reclamantul s-a putut înscrie la doctorat doar în prezent, fiind nevoit să plătească o taxă de 1500 euro anual, în condiţiile în care în anul 2003, când a fost selectat pentru doctorat, putea beneficia de o bursă, fiind scutit de taxă.
Efectele negative ale măsurii arestării se manifestă şi la ora actuală, reclamantul având probleme de imagine în rândul colegilor şi studenţilor.
De asemenea, reclamantul nu a mai putut participa la congrese, forumuri sau conferinţe în străinătate, fiind „în consemn" la frontieră în perioada 8 aprilie 2004 - 11 aprilie 2005, respectiv 7 aprilie 2004 - 7 aprilie 2007 (conform înscrisului depus de IGP de Frontieră).
Raportat la împrejurările speţei, pe baza unei aprecieri în echitate, apte să asigure o reparaţie morală, şi nu una având exclusiv scop patrimonial, s-a impus concluzia unui cuantum al despăgubirilor morale de 400.000 lei, instanţa raportându-se şi la jurisprudenţa Curţii Europene (cauza Anghelescu, cauza Bursuc), care este obligatorie în egală măsură ca şi normele Convenţiei, suma solicitată de reclamant cu acest titlu, 1.500.000 lei, având un caracter exorbitant.
Pentru a se asigura reparaţia integrală a prejudiciului suferit, instanţa a dispus reactualizarea cu indicele de inflaţie la data plăţii, a sumelor ce reprezintă daune materiale şi morale.
S-a constatat că nu au fost justificate cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, respectiv onorariu de avocat.
Prin decizia nr. 2/2009A din 20 ianuarie 2009, Curtea de apel Oradea – Secţia civilă mixtă a admis apelul civil declarat de apelantul reclamantul S.V.A. şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, împotriva sentinţei menţionate, pe care o schimbat-o în parte, în sensul că a majorat cuantumul despăgubirilor materiale la care a fost obligat pârâtul Statul Român, de la 18.000 lei la 22.798,80 lei, iar a despăgubirilor morale, de la 400.000 lei la 500.000 lei, păstrând restul dispoziţiilor, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut că sunt întrunite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., necontestându-se că pe numele reclamantului a fost emis mandat de arestare la data de 29 mai 2003, arestare care a fost menţinută până la data de 29 martie 2004.
Împrejurarea că prin sentinţa penală nr. 1231/2004 a Tribunalului Bucureşti,rămasă irevocabilă prin decizia 1343/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus achitarea reclamantului, întrucât faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată, nu există, înseamnă că măsura privării sale de libertate a fost nelegală.
Susţinerile apelantului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor în sensul că textul art. 504 nu este incident speţei de faţă, sunt astfel nefondate, în cauză pronunţându-se o hotărâre irevocabilă de achitare a reclamantului (inculpat în acea cauză).
Pe de altă parte, potrivit art. 506 alin. (3) C. proc. pen., pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului chemând în judecată Statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice, în prezent Ministerul Economiei şi Finanţelor, ceea ce reclamantul a şi făcut, astfel că nu se impunea introducerea în cauză şi a Ministerului Public.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor materiale acordate de către prima instanţă, este de relevat că aceasta a apreciat fiind justificate în cuantum de 18.000 lei, reprezentând salariile de care a fost lipsit reclamantul apelant pe perioada arestării nelegale şi cheltuielile cu supraalimentaţia, pentru refacerea fizică şi psihică a acestuia.
După cum s-a arătat mai sus, în vederea obţinerii reparării pagubei, persoana îndreptăţită cheamă în judecată civilă Statul, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Aşadar, susţinerile apelantului pârât, în sensul că reclamantul trebuia să solicite de la angajator contravaloarea salariilor de care a fost lipsit pe perioada arestării sale, sunt nefondate, neexistând nici un temei legal pentru formularea unei asemenea cereri.
Prin motivele sale de apel, reclamantul a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor materiale la suma de 35.000 lei, prin includerea sumelor împrumutate de el în perioada angajării unor avocaţi care să-i asigure apărarea, precum şi cele generate cu deplasarea sa la Bucureşti.
În ceea ce priveşte împrumuturile contractate în scopul arătat de apelant, acestea nu au fost dovedite, astfel că în mod corect au fost omise de către prima instanţă.
S-a reţinut, însă, contravaloarea biletelor de tren Oradea - Bucureşti şi retur, în sumă de 3.790.80 lei, suportată de către apelant cu ocazia deplasării sale la instanţa penală, pe parcursul judecării cauzei, soluţionată prin hotărârile mai sus indicate (189,54 x 20 drumuri = 3.790,80 lei).
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, s-a apreciat că prevederile art. 504 C. proc. pen. instituie o răspundere a Statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, fără a face distincţie între prejudiciul material şi cel moral, fiind, deci, admisibil a se acorda daune morale.
Atingerea adusă demnităţii dar şi vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale ale apelantului reclamant, în perioada arestării sale, rezultă din declaraţia martorilor A.H. şi C.D., care au fost deţinuţi împreună cu reclamantul în arestul IGP, respectiv Penitenciarul Jilava şi care au relatat despre condiţiile degradante de deţinere, despre mâncarea necomestibilă servită, lipsa medicamentaţiei necesare şi despre faptul că, deşi arestaţi preventiv, erau duşi în zeghe şi cu cătuşe la mâini pentru a fi audiaţi, înghesuiţi într-o dubă.
A reieşit că, în perioada arestului, reclamantul a suferit o cădere psihică, temându-se că îşi va întrerupe cariera universitară şi că fratele său poliţist ar putea fi dat afară din poliţie.
Martora D.M. a relatat despre activitatea profesională de excepţie a reclamantului, pe care îl cunoaşte din anul 1998, întreruptă în perioada 2003 - 2007, când acestuia i-au fost interzise ieşirile din ţară, motiv pentru care nu a fost prezent la întruniri internaţionale de kinetoterapie.
Aceeaşi martoră a mai arătat că arestarea apelantului a fost amplu mediatizată în presă şi la televiziune, acesta fiind privit ca un infractor de drept comun, ceea ce s-a repercutat în mod nefast şi în relaţiile pe plan social, familial şi sentimental. Astfel, marea majoritate a prietenilor şi rudelor au întrerupt orice legătură cu reclamantul, aspect care s-a manifestat şi după eliberarea sa, iar persoana cu care acesta avea o legătură sentimentală şi urma să se căsătorească, l-a părăsit.
Martorul C.M., coleg de catedră cu apelantul, a arătat că şi în prezent imaginea acestuia este ştirbită, deoarece unii colegi au dubii în ceea ce priveşte nevinovăţia reclamantului.
În raport de aceste aspecte, instanţa de apel a apreciat că suma de 400.000 lei acordată cu titlu de daune morale este insuficientă, cea de 500.000 lei răspunzând criteriilor prevăzute de art. 505 C. proc. pen., faţă de durata arestării nelegale - de 10 luni, poziţia socială a reclamantului apelant, care deţinea o funcţie didactică, fiind apreciat de colegi şi studenţi, starea de sănătate a acestuia, care în mod evident s-a depreciat în perioada respectivă, apoi impactul psiho - social, atât asupra apelantului cât şi a familiei sale, în condiţiile în care arestarea sa a fost amplu mediatizată atât în presa scrisă, cât şi la televiziune.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.V.A. şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
1. Prin motivele de recurs formulate, reclamantul a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii (cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în sensul că, deşi a avut în vedere (ca, de altfel, şi prima instanţă), criteriile din art. 505 C. proc. pen. pentru aprecierea cuantumului daunelor morale recunoscute reclamantului, s-a procedat la aplicarea lor restrictivă, fără a se ţine seama de toate consecinţele şi modul concret de repercutare a măsurii abuzive a arestării asupra vieţii reclamantului, instanţa de apel acordând despăgubiri într-un cuantum care nu acoperă integral prejudiciul cauzat.
Astfel, nu au fost luate în considerare în totalitate consecinţele suferite pe plan fizic şi psihic în urma condiţiilor degradante de deţinere în arestul I.G.P. Bucureşti şi Penitenciarul Jilava, care au determinat o atingere gravă demnităţii reclamantului, dar şi vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale ale acestuia.
De asemenea, au fost minimalizate consecinţe precum expunerea reclamantului la dispreţul public în calitate de inculpat, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii, dar şi împrejurări precum aducerea repetată în incinta instanţelor şi parchetelor ca inculpat, îmbrăcat în zeghe şi cu cătuşe, pentru o faptă inexistentă şi lipsirea ilegală de libertate a reclamantului timp de 8 luni.
În acest sens, recurentul a invocat jurisprudenţa C.E.D.O. prin care Statul român a fost condamnat (în cauza Cionca) pe considerentul că aducerea unui arestat preventiv, îmbrăcat ca un deţinut şi cu cătuşe, este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie.
Recurent-reclamant a evocat şi sentimentul de frustrare creat nu numai ca urmare a condiţiilor de detenţie, dar şi prin afectarea gravă a prestigiului său profesional, social şi a personalităţii sale morale.
2. Prin recursul formulat, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor -, a invocat cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
- nu sunt întrunite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., la care, în mod greşit, s-a făcut referire în cauză, deoarece, pe de o parte, nu s-a stabilit printr-o hotărâre definitivă, în urma rejudecării cauzei, că reclamantul nu a săvârşit fapta sau că aceasta nu există, iar, pe de altă parte, achitarea acestuia s-a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., şi nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., condiţie cerută expres de art. 504 alin. (3) C. proc. civ., pentru a se putea beneficia de măsuri reparatorii din partea statului;
- faptul că nu există un text explicit în legislaţia română care să prevadă criteriile de evaluare a cuantumului despăgubirilor nu dă dreptul reclamantului de a solicita obligarea statului la plata unei sume stabilite potrivit liberului său arbitru.
Considerentele deciziei de apel, în sensul că art. 504 C. proc. pen. instituie răspunderea statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, fără a face distincţie între prejudiciul material şi cel moral, astfel încât este admisibilă acordarea daunelor morale, sunt neîntemeiate, atât timp cât norma menţionată nu conţine referiri la modul în care se realizează repararea; sunt incidente, astfel, prevederile codului civil, în raport cu care principiul reparării pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume de bani nejustificate faţă de întinderea prejudiciului reale suferit, instituţia răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări în baza art. 504
- este nelegală acordarea, cu titlu de despăgubiri materiale, a contravalorii salariilor de care reclamantul a fost lipsit în perioada arestării nelegale de 10 luni, în legătură cu care reclamantul trebuie să se adreseze angajatorului, neputând fi solicitate pe calea prezentei acţiuni precum şi a cheltuielilor cu supraalimentaţia, pentru refacerea fizică şi psihică a reclamantului.
Mai mult, instanţa de apel a majorat cuantumul despăgubirilor materiale de la 18.000 lei la 22.798,80 lei, reţinând că diferenţa de 3.790,80 lei reprezintă contravaloarea biletelor de tren, Oradea-Bucureşti şi retur, suportate de reclamant cu ocazia deplasării sale la instanţa penală, pe parcursul judecării cauzei, cu toate că la dosarul cauzei nu există nicio probă în acest sens; de altfel, instanţa de apel a calculat eronat suma totală ce i se cuvine reclamantului cu titlu de despăgubiri materiale, respectiv 22.798,80 lei, în loc de 21.790,80 lei (18.000 + 3.790,80 lei).
- instanţa de apel nu a avut în vedere practica constantă a instanţei supreme, în sensul că prejudiciul moral se stabileşte prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecăţii, pe baza probelor administrate.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
În ceea ce priveşte recursul reclamantului, se reţine că s-au formulat critici relative la cuantumul despăgubirilor morale acordate, susţinându-se că suma de 500.000 lei acordată în cauză cu acest titlu este insuficientă în raport de valorile morale lezate şi de consecinţele negative ale prejudiciului suferit prin arestarea nelegală.
Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat explicit de către reclamant, aprecierea instanţei de apel poate fi cenzurată de prezenta instanţă de control judiciar exclusiv în raport de criteriile pentru determinarea cuantumului daunelor morale acordate, prevăzute de art. 505 C. proc. pen.
Instanţa de apel a făcut explicit trimitere la aceste dispoziţii legale, arătând şi justificând, în considerentele deciziei recurate, criteriile aplicate atât pentru determinarea prejudiciului moral, cât şi pentru stabilirea întinderii sale, observându-se că aceste criterii corespund, în esenţă, celor enumerate în motivele de recurs, chiar dacă evocate într-un mod diferit.
Astfel, s-au avut în vedere durata privării de libertate de 10 luni de zile, consecinţele produse asupra sănătăţii persoanei private de libertate, dar şi în plan profesional, social şi personal, pe baza probatoriului administrat în cauză, reţinându-se atât atingerea gravă adusă demnităţii, sănătăţii şi integrităţii corporale a reclamantului prin condiţiile degradante de deţinere, cât şi expunerea la dispreţul public, prin tratamentul aplicat inculpatului în timpul procesului penal şi ampla mediatizare a arestării, în presa scrisă şi audiovizuală.
Dacă identificarea criteriilor aplicabile evaluării prejudiciului poate fi cenzurată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea în concret a acestor criterii în raport de probele administrate şi cuantumul astfel stabilit reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei de judecată ce interesează situaţia de fapt stabilită în cauză.
Or, reevaluarea acestei situaţii de fapt, implicit cercetarea temeiniciei deciziei, excede atribuţiilor acestei instanţe, circumscrise legalităţii hotărârii în limitele cazurilor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, se apreciază că acesta este, de asemenea, nefondat.
Contrar susţinerilor recurentului, dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. sunt incidente în cauză şi au fost în mod corect aplicate de către instanţa de apel.
Se observă că recurentul, deşi face referire la alin. (3) al normei menţionate, susţinând inaplicabilitatea art. 504, combină această ipoteză legală cu cea descrisă în alin. (1), din moment ce pretinde că beneficiul reparării pagubei se acordă pentru privarea nelegală de libertate în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
În realitate, ipoteza privării nelegale de libertate este reglementată în alin. (2) şi (3) ale art. 504 şi este circumstanţiată prin recunoaşterea caracterului nelegal al măsurii printr-o hotărâre definitivă de achitare ori printr-o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.
În cadrul acestei ipoteze, intervenirea cauzei autorităţii de lucru judecat este relevantă numai pentru încetarea procesului penal, nu şi pentru cazul când s-a dispus achitarea inculpatului, astfel cum în mod greşit se pretinde prin motivele de recurs.
Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, operează îndreptăţirea reclamantului la măsurile reparatorii prevăzute de art. 504, fără vreo distincţie în privinţa temeiul achitării dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.
Astfel, este suficient faptul că, în cauză, achitarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată în procesul penal, a fost pronunţată în baza art. 10 alin. (1) lit. a) aşadar pentru motivul că fapta nu există, pentru ca reclamantului să-i fie recunoscut dreptul la repararea pagubei suferite prin privarea nelegală de libertate în cadrul procesului penal ( lato sensu conform art. 2 C. proc. pen. ).
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul suferit printr-una dintre faptele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., în mod greşit recurentul susţine că nu ar exista o normă specială.
Art. 505 C. proc. pen. reprezintă temeiul juridic al evaluării daunelor, atât pentru prejudiciul moral, cât şi pentru cel material, încercat de victima uneia dintre faptele anterior menţionate.
Chiar dacă enumerarea criteriilor de evaluare indicate de către legiuitor nu este exhaustivă, norma nu poate fi ignorată în aprecierea pretenţiilor reclamantului având ca obiect dezdăunarea pentru prejudiciul material şi moral încercat prin fapta de privare nelegală de libertate, norma completându-se cu dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.
Este aplicabil, aşadar, principiul reparării integrale a prejudiciului, reclamantului cuvenindu-i-se şi contravaloarea salariului de care a fost lipsit în perioada detenţiei. Aceasta trebuie suportată de către stat, şi nu de către angajator, astfel cum susţine recurentul, din moment ce statul este considerat titularul răspunderii obiective pentru fapta delictuală descrisă în art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., răspundere consacrată expres în art. 505 alin. (4), care prevede că „Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice”.
Pentru aceeaşi raţiune, în categoria daunelor materiale este inclusă şi contravaloarea cheltuielilor de deplasare efectuate de către reclamant în legătură cu procesul penal finalizat prin achitarea acestuia, în mod corect acordate de către instanţa de apel, contrar susţinerilor recurentului.
Dată fiind soluţia de achitare pronunţată de către instanţa penală, inculpatul este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate, iar în măsura în care nu le-a solicitat în cadrul procesului penal, are dreptul la recuperarea lor printr-o acţiune separată de la Statul român, pe temeiul aceluiaşi art. 505 C. proc. pen.
Este lipsit de relevanţă faptul că aceste cheltuieli au fost efectuate după eliberarea din arest a reclamantului, pe întreaga durată a procesului, inclusiv în faţa instanţei de recurs, din moment ce caracterul nelegal al arestării rezultat din soluţia de achitare pentru infracţiunile pentru care reclamantul a fost trimis în judecată a fost confirmat prin deciziile instanţelor de apel şi recurs, de menţinere a hotărârii de achitare.
Contrar susţinerilor recurentului, dovada cheltuielilor de transport suportate de către reclamant se regăseşte la dosar (fila 29 dosar apel), contravaloarea unui bilet de tren dus – întors Oradea – Bucureşti fiind raportată la întreaga durată a procesului penal, după eliberarea din arest a reclamantului.
Împrejurarea că instanţa de apel a făcut un calcul greşit al sumei totale la care reclamantul este îndreptăţit cu titlu de despăgubiri materiale, menţionate ca atare în dispozitivul deciziei, nu interesează prezenta cale extraordinară de atac, ci reprezintă, eventual, temeiul unei cereri de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei recurate, în aplicarea art. 281 C. proc. civ., din moment ce este vorba despre o greşeală de calcul aritmetic.
Se constată că, prin motivele de recurs, nu se formulează critici cu privire la întinderea prejudiciului moral suferit de către reclamant, susţinându-se doar că a fost ignorată practica instanţei supreme de evaluare a daunelor morale.
Această critică este nefondată, în condiţiile în care instanţa de apel s-a raportat la criteriile prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. privind întinderea reparării pagubei, iar aprecierea rezultată din aplicarea acestor criterii, la cazul concret, pe baza probelor administrate, nu este susceptibilă de evaluare din perspectiva legalităţii deciziei, presupusă de art. 304 C. proc. pen., reprezentând o chestiune de temeinicie ce excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, după cum s-a arătat deja cu ocazia analizării recursului reclamantului.
Faţă de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamantul S.V.A. şi recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 2/A din 20 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Oradea – Secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5060/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4230/2010. Civil → |
|---|
