ICCJ. Decizia nr. 4276/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4276/2010
Dosar nr. 6496/3/2008
Şedinţa publică din 7 septembrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a V–a civilă, prin sentinţa nr. 1159/ F din 16 iunie 2008, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor M.M. şi P.C.C. împotriva P.M. Bucureşti.
În motivarea acestei soluţii instanţa a reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu, un teren intravilan, în suprafaţă de 24.741 m2, situat în Bucureşti, str. Mărţişor, sectorul 4, a fost proprietatea lui C.I.D. (decedat în 1926) care l-a dobândit prin contract de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 12092 din 21 octombrie 1897 (pentru 8727 m2) şi respectiv actul de răscumpărare nr. 747 din 22 august 1915 emis de regele României F.I.
Acest teren a fost revendicat prin notificarea (nr. 2746) formulată la 10 octombrie 2007 de C.C.C. în baza Legii nr. 10/2001 care a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 16.054 m2 însă P. nu a formulat un răspuns, împrejurare în raport de care şi potrivit Deciziei nr. XX/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul, sesizat cu cererea prezentă, este competent să soluţioneze notificarea pe fondul său.
Analizând notificarea prin prisma condiţiilor impuse de Legea nr. 10/2001 cât priveşte calitatea de persoană îndreptăţită şi, respectiv, dreptul de proprietate, instanţa a constatat îndeplinite condiţiile legale.
Astfel, a constatat că s-a făcut dovada că terenul a aparţinut în proprietate numitului C.I.D.
După decesul acestuia averea sa a fost culeasă de moştenitorii săi: soţia supravieţuitoare A.C.I. şi copiii acestuia, G.C.I., V.C.I., C.C.I., P.C.I. şi M.M.G. (căsătorită cu M.G.).
După decesul lui C.C.I. zis C. (în anul 1963) au rămas moştenitori C.(M.)S. şi C.C.
După decesul lui V.I. (în anul 1978) au rămas moştenitori fraţii acestuia G.C.I., P.C.I., M.M. şi nepoţii de frate postdecedat, C.S. (căsătorită M.) şi C.C.
P.C.I. (decedat în 1981) lasă şi el aceiaşi moştenitori, fraţii săi şi respectiv nepoţii de frate predecedat.
G.C.I. decedează în 1984 şi lasă ca unică moştenitoare pe fiica sa, V.M.
M.M., care decedează în 2001, lasă moştenitori pe nepoţii de fiu predecedat, M.C. şi P.R.
M.S. (născută C.) după deces este moştenită de fiul său, M.I.
M.C., P.R. şi M.I. prin contractele autentificate la nr. 2008 din 18 septembrie 2007 şi respectiv 2046 din 19 decembrie 2007 vând drepturile lor succesorale lui C.C.
Acesta din urmă, prin contractul autentificat la nr. 2176 din 28 septembrie 2007, vinde drepturile lui succesorale proprii precum şi cele cumpărate de la M.C., P.R. şi M.I., numitei M.M.
M.M. prin contractul autentificat la nr. 2212 din 3 octombrie 2007 vinde lui P.C.C. o parte din drepturile sale asupra imobilului în litigiu.
Ca urmare, s-a constatat că reclamanţii din prezenta acţiune M.M. şi P.C.C. sunt persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001.
Instanţa a constatat din raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar de reclamanţi că terenul în prezent este ocupat de Parcul Tineretului care face parte din domeniul public (alei carosabile şi pietonale, spaţii verzi, reţele de urbanism).
S-a constatat că potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cazul în care pe terenul preluat abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă iar pentru restul terenului ce nu se poate restitui, măsurile reparatorii se vor stabili în echivalent.
Instanţa, constatând că reclamanţii au solicitat numai restituirea în natură a terenului şi nu plata unor despăgubiri, a respins acţiunea, constatând că acesta nu poate fi restituit în natură.
2. Instanţa de apel
Împotriva sentinţei Tribunalului a declarat apel reclamanta M.M. care a solicitat anularea sentinţei şi prin evocarea fondului să se soluţioneze şi capătul doi din acţiune şi anume obligarea P. să răspundă la notificare sau la măsuri reparatorii prin echivalent.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a prin decizia civilă nr. 174/ A din 5 noiembrie 2009, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea acestei soluţii, Curtea de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Motivul de apel legat de omisiunea primei instanţe de a soluţiona al doilea capăt al acţiunii, având ca obiect obligarea pârâtei să răspundă la notificarea nr. 2746, a fost apreciat ca neîntemeiat deoarece s-a constatat că la dosarul de fond reclamanţii au depus o cerere prin care au renunţat la judecarea acestui capăt de cerere, astfel că Tribunalul nu mai avea a se pronunţa pe această cerere.
Instanţa de apel a constatat însă că măsura respingerii acţiunii în raport de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, este nelegală.
În mod corect prima instanţă a reţinut că tribunalul este competent să soluţioneze notificarea (la care nu s-a dat un răspuns de instituţia notificată). Or, soluţionând notificarea instanţa, chiar dacă prin aceasta s-a solicitat numai restituirea imobilului în natură, era ţinută să analizeze cererea părţii şi să aleagă, din gama oferită de legiuitor, măsura reparatorie corespunzătoare situaţiei concrete a imobilului.
S-a apreciat că instanţa, în cenzurarea modului în care a fost parcursă procedura administrativă, era obligată să analizeze notificarea şi în raport de măsurile reparatorii ce se impun, restituirea în natură sau prin echivalent, sau o altă modalitate prevăzută de lege.
Instanţa a mai reţinut că prin notificare reclamanţii au prevăzut şi posibilitatea acordării de despăgubiri deoarece au solicitat restituirea în natură a imobilului ca primă opţiune urmând ca în cazul imposibilităţii restituirii în natură să solicite măsuri reparatorii constând în drepturi băneşti.
3. Recursul
Împotriva acestei decizii pârâta P.M. Bucureşti a declarat recurs invocând în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt, în esenţă, s-a criticat decizia Curţii de apel pentru că în cauză nu se poate vorbi de omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa pe capătul doi de cerere în condiţiile în care reclamanţii au renunţat la judecarea capătului de cerere privind soluţionarea notificării nr. 2746, instanţa fiind investită exclusiv cu soluţionarea capătului de cerere privind restituirea terenului din Bucureşti, str. Mărţişor.
S-a arătat că greşit s-a trimis cauza spre rejudecare, cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor care şi în apel prin cererea de a li se da un teren în compensare au subliniat faptul că nu au solicitat despăgubiri băneşti.
S-a mai arătat că obligaţia de a soluţiona notificarea în termenul de 60 de zile prevăzut de lege se apreciază în raport de data de la care acesta începe să curgă şi anume, fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare, în înţelesul art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi a pct. 23.1 din Normele Metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.
S-a mai arătat că Normele Metodologice fac vorbire şi de o declaraţie a persoanei îndreptăţite cu privire la faptul că nu mai deţine alte probe, precizare de care este condiţionată pronunţarea asupra notificării.
Referitor la măsurile reparatorii prin echivalent dispuse în favoarea reclamantului – recurenta a arătat că această măsură a fost luată în lipsa unei declaraţii a reclamantului în sensul că nu a încasat despăgubiri la momentul preluării terenului în proprietatea statului, fie prin declaraţia autentificată pe proprie răspundere, prin care să arate că ei sau antecesorii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi că deci nu au încasat nici o despăgubire.
Intimata reclamantă M.M. a formulat o întâmpinare, considerată de instanţă drept note scrise [(faţă de depunerea ei peste termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ.)] prin care a solicitat respingerea, ca nefundat, a recursului.
S-a arătat că în mod corect s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în raport de notificarea prin care s-au solicitat în subsidiar şi măsuri reparatorii prin echivalent.
4. Analiza instanţei de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală şi temeinică, şi ca urmare recursul s-a respins pentru considerentele ce succed.
În mod corect instanţa de apel a constatat că instanţa de fond, substituindu-se unităţii deţinătoare în soluţionarea notificării, după ce a constatat că în cauză s-au făcut dovezi referitoare la persoanele îndreptăţite şi la dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin respingerea notificării, a pronunţat o soluţie nelegală prin aceea că a lăsat de fapt nesoluţionată cererea cu care reclamanţii au declanşat procedura prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ – teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţie motivată a primarului, respectiv a primarului general al M. Bucureşti.
Art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, instituie obligaţia unităţii deţinătoare să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Tăcerea pârâtei, investită în 2001 cu notificarea de restituire în natură a imobilului în cauză cât priveşte soluţionarea acestuia în condiţiile art. 25 mai sus evocat, echivalează cu refuzul de soluţionare, deci cu o încălcare a obligaţiilor ce-i incumbă potrivit legii, atitudine cenzurabilă de instanţă şi care atrage abilitarea acesteia de a se pronunţa asupra cererii de restituire, substituind procedura judiciară celei administrative, cu respectarea regulilor impuse de legea specială.
Sub acest aspect apare în mod evident de prisos ca instanţa să oblige entitatea sesizată la emiterea unei dispoziţii motivate asupra notificării şi să oblige astfel partea să reia procedura judiciară într-o eventuală contestaţie împotriva dispoziţiei, dublând în acest sens faza administrativă.
Ca urmare, în mod legal instanţa de apel a desfiinţat sentinţa care în realitate, cum bine s-a observat de instanţa de control judiciar, nu a procedat la soluţionarea pe fond a cererii de revendicare formulată de notificatori.
În mod greşit s-a respins notificarea constatând că în cauză s-a solicitat exclusiv restituirea terenului în natură.
În realitate, aşa cum constată instanţa de apel, în cuprinsul notificării (prezentată sub forma unui formular tipizat – completat), există în mod expres inserată această solicitare: „în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, solicit măsuri reparatorii constând în despăgubiri băneşti, conform art. 36 din Legea nr. 10/2001”.
Ca urmare susţinerea din recursul pârâtei că s-a încălcat principiul disponibilităţii este nefondată.
Instanţa de apel în mod corect a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Afirmaţiile legate de momentul de la care se calculează termenul de soluţionare a notificării îşi păstrează caracterul de simple comentarii ele nefiind finalizate într-o critică concretă, din actele dosarului rezultând că pârâta nu şi-a formulat apărări legate de acest aspect, deşi a fost reprezentată în ambele faze procesuale. Prin acţiunea cu care au investit instanţa în anul 2008 reclamanţii au precizat că actele doveditoare ale calităţii lor şi privind proprietatea terenului revendicat au fost anexate la notificarea formulată în anul 2001 iar pârâta nu a prezentat dovezi că lucrurile nu ar fi stat aşa cum le-au prezentat reclamanţii, astfel încât susţinerile din recurs făcute în legătură cu termenul de soluţionare a notificării nu prezintă o finalitate practică cât priveşte critica hotărârii atacate.
Nici necesitatea de a prezenta probe noi cât priveşte declaraţiile cerute de lege sub aspectul că nu mai sunt şi alte acte doveditoare şi, respectiv, că nu s-au încasat despăgubiri conform acordurilor internaţionale încheiate de România având ca obiect reglarea problemelor financiare rămase în suspensie, nu a rezultat din situaţia de fapt şi de drept evocată în cauză, şi nu este susţinută de nici un element concret care să aibă legătură cu acţiunea dedusă judecăţii, aceste aspecte fiind de asemenea prezentate în termeni de generalitate.
De reţinut că nu a rezultat din documentele cauzei că reclamanţii ar avea şi o altă cetăţenie (decât cea română) care să facă incidente în speţă eventuale acorduri bilaterale încheiate de România cu referire la restituirea fostelor proprietăţi abuziv preluate de S.R.
Pe cale de consecinţă, în mod legal, instanţa de apel a trimis cauza spre rejudecare indicând instanţei de trimitere în mod necesar să examineze cererea de revendicare şi cu respectarea regulilor şi condiţiilor impuse de Legea nr. 10/2001 să aprecieze asupra reparaţiei care se impune în cauză, prin restituire în natură sau prin măsuri reparatorii prin echivalent, urmând a lua aceleaşi măsuri pe care entitatea investită cu soluţionarea ar fi fost abilitată, în temeiul Legii nr. 10/2001, să le ia.
Pe cale de consecinţă, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele arătate, s-a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta P.M. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 174/ A din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX–a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4241/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 479/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
