ICCJ. Decizia nr. 4309/2010. Civil
| Comentarii |
|
I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4309 din 8 septembrie 2010
Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2009, reclamanţii P.N., M.P. şi M.F. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General pentru a se dispune obligarea pârâtului să soluţioneze notificarea nr. 476 din 31 mai 2001 pe care autorul lor, P.D., a formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001 şi care constituie obiectul dosarului nr. 29076, precum şi obligarea pârâtului să emită dispoziţie prin care să li se recunoască dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 2500 mp teren care nu mai poate fi restituită în natură.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că sunt moştenitorii defuncţilor P.D. şi P.E., care în termen legal au formulat notificare la data de 31 mai 2001, ce a fost înregistrată în evidenţele pârâtului sub nr. 29076, pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3280 din 20 februarie 1946, care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 7/1983.
Pârâtul nu a soluţionat notificarea în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, nesoluţionare ce echivalează cu un refuz de a le acorda măsurile reparatorii cuvenite în temeiul legii speciale pentru bunul lor preluat abuziv de stat.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa nr. 284 din 27 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general să soluţioneze notificarea nr. 476 din 31 mai 2001 formulată de P.D., ce formează obiectul dosarului nr. 29076.
A fost obligat pârâtul să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 2500 mp teren situat în Bucureşti, care nu poate fi restituit în natură, cu restituirea despăgubirilor încasate în temeiul Decretului nr. 7/1983.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, ca fiind de necontestat în speţă faptul că autorul reclamanţilor a formulat în termen - la data de 31 mai 2001 - notificare pentru restituirea bunului proprietatea sa, preluat de stat în mod abuziv, şi că nici în prezent, deşi au trecut 8 ani de la formularea notificării, pârâtul nu a emis răspunsul prevăzut de lege.
Au fost astfel nesocotite dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22 din acelaşi act normativ, unitatea notificată este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra acestei cereri.
Din aceste considerente a fost admisă acţiunea reclamanţilor şi obligat pârâtul să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, cu obligaţia persoanelor îndreptăţite la restituirea despăgubirilor încasate în urma decretului de expropriere.
Apelul declarat de pârât împotriva susmenţionatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 201 A din 24 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că art. 25 din Legea nr. 10/2001 prevede ca ultimă dată de la care curge termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin dispoziţie, data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23.
Or, potrivit acestor dispoziţii actele doveditoare puteau fi depuse într-un termen de 21 de luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a împlinit cu mult înainte de data formulării prezentei acţiuni.
Nu a fost primit nici argumentul potrivit căruia actele pot fi depuse până la soluţionarea notificării, întrucât legea nu poate fi interpretate în sensul prelungirii sine die a termenului de soluţionare a notificării, în cauză trecând mai mult de şapte ani de la data formulării acestei solicitări.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că termenul de 60 de zile pentru soluţionarea notificării, prevăzut de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Or, în speţă reclamanţii nu au depus actele doveditoare ale proprietăţii şi nici dovada pretinsă de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 (declaraţie autentică) din care să rezulte dacă a primit sau nu despăgubiri pentru bunul expropriat.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie/dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire.
Din prevederile legale citate rezultă că termenul menţionat este un termen imperativ, întrucât obligaţia pe care o conţine rezultă din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă, instituită în mod imperativ.
Probele existente la dosar confirmă împrejurarea că pârâta nu a solicitat suplimentarea probaţiunii pentru imobilul cu privire la care reclamanţii prin autorul lor au solicitat restituirea bunului în litigiu, astfel încât critica privind momentele de la care începe să curgă acest termen, mai precis de la depunerea/nedepunerea actelor, nu poate fi primită.
Constatând temporizarea procedurii prevăzute de lege în mod neîntemeiat şi cu nesocotirea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 ce impun îndeplinirea obligaţiei de a răspunde într-un anumit termen notificării prevăzute de legea specială, criticile pârâtului se vădesc a nu fi fondate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4640/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4531/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
