ICCJ. Decizia nr. 4531/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4531 /2010
Dosar nr. 28766/3/2008
Şedinţa publică din 17 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2324 din 26 martie 2007, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, în Dosarul nr. 15893/300/2006, au fost respinse excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a fost admisă acţiunea fornulată de reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A., astfel cum a fost modificată, şi au fost obligaţi pârâţii G.N. şi G.M.S. să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în imobilul din Bucureşti, sector 2.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii G.N. şi G.M.S., criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Prin decizia civilă nr. 809A din 13 iunie 2008 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanţii pârâţi G.M.S. şi G.N., a fost anulată sentinţa apelată şi s-a reţinut cauza pentru judecarea în fond, ca fiind de competenţa tribunalului, în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1444 din 25 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiate, a respins acţiunea ca neîntemeiată, şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, acesta este neîntemeiată, în esenţă, întrucât imobilul pretins în prezentul litigiu a fost înstrăinat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, către pârâţi astfel încât nu este incidentă procedura prevăzută de actul normativ discuţie, pentru obţinerea măsurilor reparatorii, neexistând o „unitate deţinătoare a bunului”, în raport de care să se desfăşoare acea procedură.
Pe de altă parte, nu are nicio relevanţă asupra aspectului supus dezbaterii, că autorul reclamantelor a formulat notificare prin care solicitat despăgubiri deoarece aceasta nu a fost soluţionată, până prezent şi, chiar în caz contrar, dacă s-ar fi încasat despăgubiri, situaţia remediabilă, existând posibilitatea restituirii acestora în mod voluntar sau pe cale judiciară.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., excepţia fiind neîntemeiată.
Nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, între litigiul de f:aţă şi cel anterior întrucât reclamantul din procesul precedent, M.G., autorul reclamantelor din prezentul dosar, a renunţat la revendicarea apartamentelor ce au făcut obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la care formulaseră cerere de intervenţie, printre alţii, cumpărătorii G.N. şi G.G., obiectul cauzei reprezentându-l doar revendicarea părţii din imobil ce nu a fost înstrăinată de către stat. Pricina s-a soluţionat, pe fond, prin sentinţa cvilă nr. 832 din 07 iunie 2000, în sensul respingerii cererii, ca neîntemeiată, şi s-a pronunţat în contradictoriu doar cu pârâtele Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC F. SA.
Prin urmare, este fără echivoc faptul că, între pricina astfel soluţionată în cadrul procesual anterior şi pricina pendinte nu există identitate de părţi, în sensul impus de art. 1201 C. civ., pentru a opera autoritatea de lucru judecat.
În cazul laturii pasive a procesului de faţă se observă că nu subzistă identitatea între pârâţii chemaţi în prezenta judecată şi cei din procesul anterior deoarece cererea de intervenţie nu a fost soluţionată pe fond.
Lipsa identităţii de părţi derivă şi din faptul că pârâţii din litigiul de faţă au stat, în celălalt proces, în calitate de intervenienţi, astfel că nu se poate vorbi de aceeaşi calitate în ambele litigii şi nici nu se poate reţine că ei sunt succesorii cu titlu particular ai pârâţilor din primul litigiu deoarece această analiză trebuie făcută doar prin raportare la obiectul litigiului dedus judecăţii. Or, în prima cauză, s-a analizat acţiunea în revendicare doar în privinţa spaţiilor din imobil rămase în proprietatea statului, cu privire la apartamentul pârâţilor producându-se deja înstrăinarea cu titlu particular.
În ceea ce priveşte obiectul dedus judecăţii, instanţa a considerat că acesta se suprapune în ambele cazuri, pretenţia concret valorificată în justiţie, atât în primul proces, cât şi în cel prezent fiind aceea a recunoaşterii dreptului de proprietate asupra imobilului, deosebirea fiind, exclusiv, de ordin cantitativ. În primul caz, a fost revendicat întreg imobilul, pretenţie restrânsă apoi la partea rămasă în proprietatea statului, pe când, în prezent, pretenţia este limitată la apartamentul cumpărat de pârâţi. Totodată, faptul că, în primul litigiu, reclamantul a solicitat şi constatarea inaplicabilităţii Decretului nr. 92/1950 nu afectează identitatea pretenţiei în privinţa petitului referitor la lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie, finalitatea urmărită de reclamante fiind aceeaşi, respectiv redobândirea posesiei imobilului.
Referitor la cauza celor două acţiuni, instanţa a constatat că nu există identitatea necesară acreditării autorităţii de lucru judecat.
În litigiul ce a făcut obiectul judecăţii anterioare, cererea în revendicare a fost formulată, de către reclamant, ca o consecinţă a constatării inaplicabilităţii Decretului nr. 92/1950 asupra imobilului litigios, restituirea în natură s-a cerut să fie dispusă ca urmare a trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil; în litigiul pendinte, cauza este dată de compararea titlurilor părţilor prin analiza preferabili taţii titlului statului potrivit art. 480 C. civ.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a considerat că acţiunea în revendicare este neîntemeiată.
Reclamantele se legitimează procesual, în calitate de succesoare universale ale autorului, M.G., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 21 iulie 2005. La rândul său, acesta a fost unicul moştenitor al autorilor M.C. şi M.E., conform certificatelor de moştenitor din 22 iunie 1999.
Potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat şi transcris în 24 mai 1940, M.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 860 m.p., teren pe care a edificat o construcţie, astfel cum atestă autorizaţia din 16 iunie 1942.
Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, fapt confirmat prin adresa din 22 ianuarie 2007 emisă de SC F. SA, preluarea operând pe numele fostului proprietar, M.C.
Conform contractului de vânzare-cumpărare din 24 iunie 1997, perfectat în temeiul Legii 112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului din cadrul acestui imobil a fost dobândit de pârâta G.N. şi de soţul său, G.G. Acesta din urmă a decedat, succesorii săi universali fiind soţia supravieţuitoare, pârâta G.N., şi fiul, G.M.S., conform certificatului de moştenitor din 19 iunie 2006.
Instanţa a considerat că titlul statului este nevalabil, dar, totodată, acţiunea în revendicare este neîntemeiată.
Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credinţă.
În speţa dedusă judecaţii, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor, aceştia au fost cumpărători de bună credinţă, în sensul ca au avut credinţa contractării adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular aplicare a teoriei validităţii aparentei în drept, care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: actul încheiat să fie un contract oneros şi cu titlu particular, contractantul să fie de bună credinţă şi în plus să existe o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea vânzător a transmiţătorului.
În speţa dedusă judecăţii, este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular şi cu titlu oneros, iar pârâţi fost de bună credinţă deoarece nu există nicio probă contrară, în favoarea lor operând prezumţia de bună credinţă, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 şi art. 487 acelaşi cod.
În sfârşit, condiţia erorii comune şi invincibile presupune că titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv şi că situaţia este reală, astfel încât orice persoană cu o prezenţă şi diligenţă normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.
Reclamantele nu au promovat o acţiune judecătorească întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâţilor, acţiune supusă termenului de prescripţie de un an, prin urmare nu se poate considera decât că titlul pârâţilor s-a consolidat şi acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamantelor.
Pe de altă parte, instanţa a considerat că subdobânditorii au fost de bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aceştia s-au încrezut în titlul statului, nu era contestat, de către reclamante, la data cumpărării nu era formulată, în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, astfel că, la această dstă, exista o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului, calitate ce îi conferea dreptul de a înstrăina locuinţele în rate în patrimoniul său, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aşadar, nu există nicio raţiune pentru a considera că la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul în litigiu, să se fi considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995.
Prin deciziile pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Ouyounis şi alţii contra Greciei şi Malhous contra Cehiei. În aplicarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, calitatea de titular al dreptului de proprietate există, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, numai la data recunoaşterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire. Or, în cauză, cu privire la apartamentul în litigiu nu există un astfel de act de confirmare.
În cazul de faţă, dreptul pârâţilor de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeaşi valoare cu dreptul reclamanţilor.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit, de la stat, imobile naţionalizate de fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova şi Pine contra Cehiei), care, şi în cazul Brumărescu contra României, s-a referit la principiul stabilităţii raporturilor juridice şi la nelegalitatea unei măsuri de lipsite formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior, printr-o hotărâre judecătorească.
Astfel, în cauza Raicu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele care şi-au dobândit, cu bună-credinţă, bunurile nu trebuie să fie duse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat, în trecut, aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate.
Distinct de toate aceste argumente, Tribunalul a constatat că, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Aşadar, în raport de situaţia de fapt arătată, acţiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamante în acţiune, acestea nu au decât posibilitatea acordării ce despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 [art. 18 lit. c)] şi nu beneficiază ce restituirea în natură a imobilului înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prin această normă juridică, deşi este recunoscută existenţa dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptăţite dreptul la beneficiul măsurilor reparatorii în natură, imposibil de aplicat din punct de vedeie juridic din moment ce dreptul fusese, anterior, înstrăinat unui terţ.
Având în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil, prin acest text de lege se statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, i se instituie, indirect, un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din această lege, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare şi preferabil vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate, de care s-au prevalat reclamanţii.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţi raporturilor juridice, drept care, în speţă, aparţine pârâţilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A.
Prin decizia civilă nr. 280 A din 04 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în majoritate, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante.
Curtea a constatat că primul motiv de apel, referitor la motivare sentinţei de fond prin prisma reţinerii unor considerente contradictorii nu este întemeiat întrucât s-a reţinut doar că dispoziţiile Legii 10/2001 nu determină, de plano, o inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, fiind necesar a analiza circumstanţele concrete ale fiecărui litigiu, fără a face totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Prin urmare, sub aspect procedural, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu exclud, în toate situaţiile, acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci prevederile de drept substanţial ale legii speciale, aplicate pentru aprecierea valabilităţii titlului chiriaşului cumpărător, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecăţii.
Nici al doilea motiv referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) şi (2) nu poate fi primit întrucât, prin reglementarea din cele două articole, nu s-a urmărit, exclusiv, menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credinţă, aşadar, în cazurile apreciate ca reflectând o situaţie de eroare comună şi invincibilă, ci şi preferabilitatea acestor contracte faţă de titlul proprietarului deposedat de stat anterior, în considerarea ocrotirii bunei credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile şi a stabilităţii actelor juridice civile încheiate.
De vreme ce, în speţă, prin sentinţa civilă nr. 2688 din 03 martie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, iar reclamantul nu a promovat acţiune prin care să solicite constatarea rulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, nu se poate susţine că ar fi necesar să depună minime diligenţe chiriaşii pentru a verifica situaţia juridică a imobilului, în caz contrar fiind consideraţi de rea credinţă.
Din punct de vedere juridic, buna credinţă este definită, prin prisma dispoziţiilor art. 1898 C. civ., ca fiind credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea, sarcina probei revenind, întotdeauna, celui care invocă reaua credinţă. Numai în situaţia în care pârâţii ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilităţii titlului statului, aceştia ar fi fost consideraţi de rea credinţă. Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaştere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat, în perioada comunistă, şi că ar putea fi oricând revendicat. Interpretarea contrară ar lăsa teza a II-a a art. 46 alin. (2) fără aplicaţie deoarece, prin ipoteză, toţi chiriaşii din imobilele naţionalizate ştiau că există această posibilitate. Existenţa unor litigii cu privire la preluarea imobilelor de către Statul Român nu exclude preluarea valabilă şi calitatea statului de proprietar, cu atât mai mult cu cât, în prezentul litigiu, nu se poate relua această discuţie, cu autoritate de lucru judecat fiind statuat că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, în baza Decretului 92/1950.
De altfel, în urma examinării hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele având ca obiect imobilele preluate de stat, instanţa europeană a reţinut că au fost încălcate exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 în toate cazurile în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este cazul în speţă, în condiţiile în care, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a statuat că preluarea imobilului, de către stat, s-a făcut cu titlu valabil.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimate în cauza Raicu contra României, pârâţilor, care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaşte un bun ce trebuie protejat de orice ingerinţă. Pârâţii au, cel puţin, o speranţă legitimă în acest sens. dedusă din dispoziţiile legii speciale - care nu recunoaşte proprietarului deposedat decât dreptul de a obţine despăgubiri în situaţia în care bunul a fot înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, precum şi în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună credinţă, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Curtea a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate (cauza Pincova şi Pine contra Cehiei) şi că persoanele care au dobândit bunurile cu bună credinţă nu trebuie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat aceste bunuri în trecut.
Prin urmare, în mod corect, instanţa de fond a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată, cu referire la prevederile imperative ale legii speciale care, altfel, ar fi eludate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A., criticând-o pentru următoarele motive, întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. Instanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile art. 1898 C. civ.
Deşi s-a învederat instanţei de apel că hotărârea Tribunalului este contradictorie sub aspectul motivării în drept, în sensul că, pe de o parte, se respinge excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de Legea nr. 10/2001, şi, pe de altă parte, aceste dispoziţii se aplică drept temei pe fondul cauzei, Curtea menţine aceleaşi concluzii de contradictorialitate ale instanţei de fond.
Astfel, aceasta consideră că acţiunea reclamantelor nu este admisibilă în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, însă, pe fondul cauzei, motivează respingerea apelului în baza acestor norme. În acest sens, atunci când instanţa de apel a comparat cele două titluri de oprietate, a reţinut criteriul bunei credinţe reglementat de art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi de art. 1898 C. civ.
Având în vedere aceste aspecte, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile sus-menţionate, pentru următoarele motive:
- în literatura de specialitate, unde au fost consacrate criteriile pentru compararea titlurilor de proprietate, buna credinţă nu se regăseşte printre acestea;
- buna credinţă, menţionată în art. 45 din Legea nr. 10/2001, este un criteriu aplicabil într-o acţiune în constatarea nulităţii absolute, aşa cum rezultă din însuşi conţinutul acestei norme;
- buna credinţă, reglementată în art. 1898 C. civ., este relevantă, potrivit acestor dispoziţii, în dobândirea proprietăţii prin uzucapiunea de 20 ani, când posesorul deţine un just titlu.
Pe cale de consecinţă, aplicarea normelor menţionate este contradictorie şi nu sunt relevante, în cauză, criteriile bunei-credinţe, reglementate de dispoziţii legale precizate.
2. Au fost încălcate şi dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
În compararea celor două titluri de proprietate, instanţa de apel avut în vedere, drept criteriu şi sentinţa civilă nr. 2668 din 03 martie 2000 prin care Judecătoria sector 2 a constatat că imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlul valabil, autorul reclamantelor nefiind exceptat de la naţionalizare.
Au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 247/2005 deoarece, potrivit aciestora, nu se mai face diferenţa între persoane exceptate sau nu de la naţionalizare, pentru stabilirea caracterului abuziv al Decretului nr. 92/1950. Acesta a fost declarat abuziv în totalitate şi, prin urmare, nu poate prezenta un criteriu în analiza celor două titluri de proprietate.
Pe de altă parte, obiectul cauzei soluţionate prin sentinţa nr. 2668/2000, pronunţată de către Judecătoria sector 2, a cărei putere de lucru judecat se invocă, a exclus toate apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, inclusiv apartamentul ce face obiectul prezentei cauze.
3. Prin respingerea apelului, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi ale art. 148 din Constituţia României, precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor O mului:
- s-au aplicat norme interne contradictorii normelor internaţional, respectiv dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
A avut loc şi încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi art. 44 din Constituţia României.
- nerestituirea bunului în natură coroborată cu lipsa acordării despăgubirilor reprezintă o privare de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Privarea dreptului de proprietate necesită o despăgubire, care, în cazul recurentelor, nu a fost primită şi, în raport de cadrul procesual stabilit, nici nu poate fi acordată de către intimaţi. Restituirea bunului în natură nu reprezintă, însă, pentru chiriaşii-cumpărători, o privare de proprietate deoarece aceştia, potrivit Legii nr. 1/2009, au posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului şi posibilitatea de a formula o cerere de chemare în garanţie pentru evicţiune totală.
În concluzie, recurentele reclamante au solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea cererii şi obligarea intimaţilor să le lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul apartament situat Bucureşti, sector 2.
În dosar au depus întâmpinare intimaţii pârâţi G.N. G.M.S., solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru susţinerile referitoare la motivarea contradictorie a instanţei de apel şi pct. 9 C. proc. civ. pentru susţinerile referitoare la nelegalitatea deciziei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Nu se poate reţine o motivare contradictorie a deciziei atacate raportat la modalitatea de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate acţiunii în revendicare şi la cea a soluţionării cauzei pe fond.
Printre altele, o motivare contradictorie a hotărârii, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., presupune fie existenţa unei contradicţii în dispozitiv şi considerente, în sensul că motivarea duce la o anume soluţie, iar, în dispozitiv, s-a pronunţat soluţia contrară, fie argumentele sunt contradictorii, şi anume din unele ar rezulta temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia lor, sau, în cazul unor cereri cu acelaşi obiect şi care se exclud reciproc, instanţa considera că ambele sunt întemeiate.
Nu este cazul în speţă, raportat la criticile recurentelor.
Curtea de Apel a considerat, în mod corect, şi printr-o motivare corespunzătoare soluţiei pronunţate că nu există nicio contradicţie în considerentele primei instanţe atunci când aceasta, raportându-se la dispoziţiile legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi, totodată, faţă de dispoziţiile aceleiaşi legi, a respins şi acţiunea pe fond.
Nu există nicio contradicţie între cele două soluţii (asupra excepţiei şi asupra fondului) şi nici între argumentele instanţei în pronunţarea lor.
Astfel după cum a reţinut şi Curtea de Apel, legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea formulării acţiunii în revendicare. Una dintre situaţiile în care este permisă formularea acţiunii în revendicare se referă la ipoteza în care procedura pentru obţinerea restituirii bunului în natură nu poate fi urmată deoarece bunul a fost înstrăinat anterior intrării în vigoare a legii şi, ca atare, nu există o „unitate deţinătoare” a acestuia, care să fie sesizată cu notificare, în condiţiile art. 21 şi urm. din lege, şi care să fie obligată să o soluţioneze, potrivit art. 25.
Faţă de circumstanţele concrete ale speţei, raportat la faptul că apartamentul în litigiu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, într-adevăr, reclamantele nu aveau de ce să urmeze procedura legii speciale pentru restituirea bunului, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilului, fiind singura cale prin care părţile pot să obţină recunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate pretins, bineînţeles cu condiţia justificării pretenţiilor formulate.
Pentru aceste argumente, raportat la împrejurările concrete ale speţei, instanţele anterioare au considerat, în mod corect, că acţiunea în revendicare formulată în dosarul de faţă este admisibilă.
Pe de altă parte, Curtea de Apel a reţinut şi că, în soluţionarea pe fond a acţiunii în revendicare, nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege, care sunt relevante pentru rezolvarea pretenţiilor deduse judecăţii, ceea ce este corect în raport de faptul că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie şi care se aplică în mod prioritar faţă de legea generală, potrivit principiului „specialia generalibus dirogant” – „legile speciale deroga de la cele generale”.
Mai precis, Curtea a arătat că soluţionarea acţiunii în revendicare nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, astfel cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci se va realiza în raport şi de prevederile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, în privinţa verificării titlului de proprietate al chiriaşului cumpărător.
Cum imobilul în litigiu se include în categoria imobilelor ce cad sub incidenţa acestei legi, fiind preluat de stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în baza Decretului nr. 92/1950, iar acţiunea de faţă a fost introdusă la data de 19 octombrie 2006, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), în mod corect, Curtea a considerat că, în soluţionarea acţiunii cu care a fost învestită prima instanţă, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
În acelaşi sens, decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi ce Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a stabilit, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada menţionată mai sus, formulate după intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În concluzie, Legea nr. 10/2001 nu înlătură formularea acţiunii în revendicare în cazul de faţă, dar aceasta nu implică şi faptul că regulile aplicabile soluţionării, pe fond, a acestei acţiuni sunt cele clasice, ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, în cadrul căreia are câştig de cauză persoana al cărei autor are un drept preferabil, de regulă, foştii proprietari deposedaţi în mod nelegitim.
În rezolvarea acţiunii în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 au relevanţă şi alte aspecte, şi anume atunci când se pune problema unor neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, are prioritate aceasta din urmă, prioritate care poate fi dată cu condiţia de a nu afecta un alt drept de proprietate sau principiul securităţii raporturilor juridice.
Or, dreptul de proprietate al terţului implică şi verificări ale titlului său de proprietate, în măsura în care acesta este atacat în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, inclusiv sub aspectul poziţiei sale subiective, de bună sau de rea credinţă la data perfectării actului juridic.
Dacă titlul său de proprietate nu este atacat cu acţiune în nulitate, astfel cum este cazul în speţă, acesta se va consolida în mod retroactiv, urmând ca în disputa dintre fostul proprietar sau moştenitorii lui, şi actualul proprietar, dobânditor al imobilului, să se dea câştig de cauză celui din urmă.
În litigiul de faţă, însă, reclamantele nu ar fi putut obţine o soluţie favorabilă, în cadrul acţiunii în revendicare, nici dacă s-ar fi urmat regulile clasice ale acestei acţiuni, astfel cum au fost conturate de doctrina şi jurisprudenţa anterioară Legii nr. 10/2001.
Aceasta deoarece, după cum a reţinut şi Curtea de Apel, ele nu deţin o hotărâre judecătorească definitivă, prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului şi, bineînţeles, nu justifică dreptul de proprietate asupra imobilului dobândit în vreun alt mod.
Dimpotrivă, astfel cum a reţinut şi Curtea, există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, sentinţa civilă nr. 832 din 06 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, (iar nu sentinţa civilă nr. 2688 din 03 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, cum, din eroare, a menţionat Curtea), prin care s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de autorul reclamantelor, M.G., în contradictoriu cu pârâţii SC F. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, având ca obiect constatarea inaplicabilităţii Decretului nr. 92/1950 imobilului din Bucureşti, precum şi obligarea acestora dn urmă să-i lase bunul revendicat în deplină proprietate şi posesie. În considerentele acestei hotărâri, s-a arătat că titlul statului de preluare a imobilului de la adresa sus-menţionată este valabil, faţă de numărul mare de apartamente aflate în proprietatea autorului reclamantelor şi neîncadrarea acestuia în cazurile de exceptare de la măsura naţionalizării, prevăzute de art. II din Decretul nr. 92/1950.
În plus, cum deja s-a arătat, recurentele nu au solicitat desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de foştii chiriaşi pentru imobilul în litigiu.
În acest caz, numai pârâţii au titlu de proprietate pentru bunul din speţă, ceea ce determină respingerea acţiunii în revendicare formulată de reclamante, soluţia primei instanţe în acest sens fiind menţinută corect, de către Curte.
Recurentele au susţinut că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1898 C. civ., reţinând că buna credinţă ar avea relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare.
În realitate, toată motivarea Curţii de Apel pe aspectul bunei credinţe a cumpărătorilor imobilului în litigiu este suplimentară şi fără relevanţă directă în soluţionarea cauzei întrucât reclamantele nu au titlu de proprietate care să justifice demersul lor judiciar. Ca atare, nu mai prezintă importanţă condiţiile în care a fost încheiat titlul de proprietate al pârâţilor şi nici buna sau reaua lor credinţă la perfectarea actului, cu atât mai mult cu cât, contractul respectiv nici nu a fost atacat de reclamante sau de autorul lor.
În concluzie, nu se poate pune problema unei motivări contradictorii a instanţei de apel, raportat la conflictul dintre legea generală şi legea specială de reparaţie, şi nici a încălcării textelor de lege arătate, în materie de bună credinţă, poziţia subiectivă a cumpărătorilor foşti chiriaşi ai imobilului neavând relevanţă directă în soluţionarea cauzei faţă de argumentele deja prezentate.
2. Au mai susţinut recurentele că, prin soluţia pronunţată, s-au încălcat dispoziţiile Legii nr. 247/2005 deoarece instanţa de apel a dat relevanţă sentinţei civile nr. 2668/2000, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin care s-a constatat că imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950 a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, deşi actul normativ menţionat a declarat ca fiind abuziv, în întregime, acest decret. Prin urmare, Decretul nr. 92/1950 nu poate reprezenta un criteriu în analiza titlurilor de proprietate ale părţilor.
Au arătat, totodată, că sentinţa civilă sus-menţionată nu are putere de lucru judecat deoarece nu se referă şi la apartamentul din prezentul litigiu.
Criticile reclamantelor sunt neîntemeiate.
Prin art. 1 pct. 3 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, s-a modificat, într-adevăr, art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul că a fost menţiorată naţionalizarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 ca reprezentând o preluare abuzivă.
Aceasta nu înseamnă, însă, că legiuitorul pune semnul egalităţii între „preluarea abuzivă” şi „preluarea fără titlu valabil” şi că această din urmă formă de preluare nu ar avea relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare, în cadrul căreia se verifică, printre altele, existenţa, dar şi legitimitatea titlurilor de proprietate ale părţilor.
Din perspectiva formei de reparaţie, în natură sau în echivalent, cuvenită persoanelor îndreptăţite care au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru obţinerea măsurilor reparatorii stabilite de această lege nu prezintă relevanţă dacă imobilul solicitat a fost preluat cu sau fără titlu valabil, ambele forme de preluare fiind considerate de ege ca fiind abuzive. Pentru restituirea în natură a imobilului, prezintă importanţă, de exemplu, în ce măsură terenul este „liber” în sensul legii (art. 10, art. 11) şi, astfel, ar putea fi obţinut în materialitatea lui, de către fostul proprietar.
În cadrul acţiunii în revendicare, însă, faptul că Decretul nr. 92/1950 a fost considerat ca fiind temeiul unei preluări abuzive, prin modificarea adusă de Legea nr. 247/2005, Legii nr. 10/2001, nu este un argument suficient pentru a se da câştig de cauză fostului proprietar sau moştenitorilor lui, care pretind nelegitimitatea preluării imobilului în baza acestui act normativ.
Pentru a obţine o hotărâre favorabilă în cadrul unei asemenea acţiuni, inclusiv din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, proprietarul deposedat abuziv trebuie să demonstreze că are un drept actual, ceea ce nu este cazul în speţă, sau, cel puţin, o hotărâre judecătorească, prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului şi care să-i confere, astfel, speranţa la obţinerea lui în natură, cu condiţia de a nu afecta dreptul de proprietate al terţilor sau principiul siguranţei raporturilor juridice civile.
Din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, documentul european asigură protecţia dreptului de proprietate în cazul „bunurilor” părţii, noţiune care vizează fie „bunurile actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea căora reclamanţii pot pretinde că au, cel puţin, „o speranţă legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.
Speranţa părţii de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 01 decembrie 2005).
Cu alte cuvinte, Convenţia nu asigură protecţia dreptului de proprietate în cazul bunurilor trecute în patrimoniul statului anterior ratificării acesteia de către statul în cauză şi nici nu impune statului oblgaţia de a restitui într-o formă sau alta asemenea bunuri. În plus, în cazul în care statul optează pentru adoptarea unor legi de reparaţie, se bucură de o anume marjă de apreciere în alegerea condiţiilor în care dispune asupra măsurilor reparatorii cuvenite proprietarilor deposedaţi de bunurile lor în regimurile politice trecute.
Imobilul solicitat în prezentul dosar nu se află în proprietatea reclamantelor, ceea ce a şi generat formularea, de către acestea, a acţiunii de faţă, şi nici nu există o hotărâre de recunoaştere din partea unei instmţe de judecată a nevalabilităţii titlului statului pentru apartamentul în litigiu. Aşadar, recurentele nu sunt titularele unui „bun” din perspectiva Convenţiei Europene, neputând pretinde protecţia şi garanţiile asigurate de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea lor.
De altfel, şi potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, se considera că „îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării” doar persoanele ale căror imobile fuseseră preluate fără titlu valabil.
Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că, în cauză, are importanţă în ce măsură reclamantele deţin o hotărâre de nevalabilitate a titlului statului pentru apartamentul în litigiu, nefiind suficient că legea actuală consideră Decretul nr. 92/1950, care a stat baza preluării bunului de către stat, ca fiind un act de preluare abuzivă.
Au mai susţinut părţile menţionate că sentinţa civilă nr. 2668/2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti nu are putere de lucru judecat privinţa constatării valabilităţii titlului statului deoarece nu se referă la apartamentul din cauza de faţă, litigiul anterior excluzând apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995.
În realitate, hotărârea prin care s-a constatat valabilitatea titlului statului pentru imobilul din Bucureşti, sector 2, este sentinţa civilă nr. 832 din 06 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II -a civilă, sentinţa civilă nr. 2688 din 03 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei respective, fiind desfiinţată prin decizia nr. 1926A din 07 iunie 2000 pronunţată de acelaşi tribunal, pentru necompetenţa primei instanţe în soluţionare, ca urmare a admiterii apelului declarat de M.G., autorul reclamantelor din prezentul dosar.
Astfel, Curtea de Apel s-a referit, din eroare, la sentinţa pronunţată de judecătorie, hotărârea rămasă irevocabilă în litigiul anterior fiind sentinţa nr. 832/2000 a Tribunalului Bucureşti, cum s-a arătat.
Pe de altă parte, în mod corect s-a reţinut puterea de lucru judecat a acestei hotărâri sub aspectul valabilităţii titlului statului întrucât aceasta s-a referit, în ceea ce priveşte legalitatea naţionalizării din perspectiva actului normativ de preluare, Decretul nr. 92/1950, la întregul imobil de la adresa menţionată, iar nu numai la apartamentele ce formau obiect de revendicare în acel litigiu, respectiv cele ce nu fuseseră înstrăinate către cumpărătorii chiriaşi. În acest sens, în considerentele sentinţei nr. 832/2300 s-a arătat că „numărul mare de apartamente deţinute de autorul reclamantului (M.G.) fac posibilă încadrarea acestuia prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, neavând relevanţă restrângerea cererii reclamantului numai la apartamentele ce nu au fost vândute, Tribunalul apreciind că au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare la data preluării imobilului”.
Hotărârea sus-menţionată, pronunţându-se în contradictoriu cu autorul reclamantelor, ale căror succesoare sunt acestea, li se opune şi cu putere de lucru judecat, în sensul de prezumţie absolută de adevăr, potrivit art. 1202 alin. (2) C. civ., cu privire la valabilitatea titlului statului raportat la respectarea Decretului nr. 92/1950, la momentul preluării imobilului.
În plus, prin criticile formulate în prezenta cerere de recurs, recurentele nu au adus argumente noi, care să pună în discuţie titlul statului din perspectiva unor aspecte necercetate în litigiul finalizat prin sentinţa nr. 832/2000 şi care, astfel, să nu aducă atingere puterii de lucru judecat al celor hotărâte prin această hotărâre.
Pe de altă parte, cum s-a arătat şi în precedent şi s-a reţinut şi de către Curte, contractul de vânzare-cumpărare încheiat pentru apartamentul în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, nu a fost atacat de către autorul reclamantelor sau de către acestea din urmă, ceea ce înseamnă că actul juridic respectiv s-a consolidat în mod retroactiv. În consecinţă, pârâţii sunt singurii care justifică un titlu de proprietate în timp ce reclamantele nu au un asemenea titlu, neputând avea câştig de cauză în acţiunea pe care au formulat-o.
3. Nu se poate pune problema aplicării, în speţă, a unor norme coitrare normelor internaţionale, care, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României au prioritate faţă de dreptul intern, în materia protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, dacă normele interne contravin celor internaţionale.
După cum s-a menţionat deja, s-ar fi putut pune problema contradicţiei între dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cazul în care reclamantele s-ar fi regăsit în ipoteza art 2 alin. (2) din legea specială de reparaţie, şi anume, deşi ar fi beneficiat de o hotărâre de constatare a nevalabilităţii titlului statului de preluare a apartamentului în litigiu, nu ar fi putut să-l obţină, în natură.
Nu este cazul reclamantelor, care nu beneficiază de o asemenea hotărâre, astfel încât nu se pune problema ca dispoziţiile Legii nr. 10/2001 să contravină, prin vreuna dintre normele din conţinutul său, Convenţiei.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici încălcarea art. 480 C. civ., întrucât, şi din perspectiva aplicării regulilor clasice de soluţionare a acţiunii în revendicare, reclamantele nu ar fi putut câştiga, neavând titlu de proprietate asupra apartamentului în litigiu sau cel puţin „un bun” în sensul Convenţiei, sub forma unei hotărâri de recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului, care să le confere speranţa la retrocedarea bunului, bineînţeles, cu condiţia de a nu afecta un alt drept de proprietate.
Din acest punct de vedere, nu se poate constata nici încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, părţile neavând nici „bun” cu privire la care să poată pretinde aplicarea garanţiilor documentului european; în plus, textul menţionat nu impune statelor obligaţia de retrocedare a imobilelor preluate în regimul trecut şi dacă acestea decid restituirea au o marjă de apreciere destul de amplă în stabilirea condiţiilor în care pot fi acordate măsuri reparatorii pentru asemenea bunuri.
Singura formă de restituire permisă reclamantelor, faţă de toate circumstanţele speţei, analizate mai sus, este cea corespunzătoare imobilelor preluate cu titlu valabil, înstrăinate către terţi, autorul părţilor respective formulând, de altfel, notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acordarea reparaţiei în echivalent.
Recurentele au susţinut şi încălcarea art. 44 şi 148 din Constituţja României, aspect care nu poate fi reţinut în cauză. Primul dintre textele de lege enunţate se referă la garantarea şi protejarea dreptului de proprietate privată, ceea ce nu este cazul în speţă deoarece reclamantele nu justifică un asemenea drept în patrimoniul lor, iar cel de-al doilea text de lege se referă, printre altele, la prioritatea normelor comunitare faţă de dreptul intern, în caz de contradicţie, în procesul de faţă, nepunându-se, însă, problema aplicabilităţii vreunui text din tratatele constitutive ale Uniunii Europene sau altor reglementări comunitare faţă de normele interne.
În cele din urmă, nici susţinerile reclamantelor privind posibilitatea pârâţilor de a obţine valoarea de piaţa a imobilului în condiţiile Legii nr. 1/2009 nu pot fi avute în vedere la soluţionarea acţiunii în revendicare. Soluţionarea unei acţiuni, în general, nu poate să fie fundamentată pe demersuri viitoare care sunt puse la îndemâna unei părţi implicate îi procesul respectiv, ci trebuie să urmeze regulile de drept care configurează regimul de norme aplicabil unui anumit raport juridic.
Pe de altă parte, în esenţă, în cadrul acţiunii de faţă având ca obiect un imobil preluat de stat în regimul trecut şi pentru care ambele părţi implicate în proces invocă dreptul de proprietate, prezintă relevanţă titlurile de proprietate produse de acestea, condiţiile preluării imobilului de către stat, dar şi argumentele pentru care titlul terţului este considerat ca fiind valabil sau nu.
Cum deja s-a arătat, atât în jurisprudenţa Curţii Europene Drepturilor Omului, cât şi în decizia în interesul legii nr. 33/2008, nu sr poate repara o nedreptate făcută foştilor proprietari deposedaţi abuziv în regimul trecut printr-o nouă nedreptate făcută, de data aceasta, celor care au cumpărat cu bună credinţă un imobil de la stat, încrezându-se în dreptul acestuia de a transmite, în mod valabil, bunul. O astfel de soluţie ar însemna transpunerea răspunderii statului pentru preluarea abuzivă bunului către actualul proprietar, ceea ce reprezintă o sarcină disproporţionată pentru acesta din urmă.
În plus, nu se poate transforma un beneficiu al legii pentru cumpărătorii de bună credinţă, şi anume dreptul lor la valoarea de piaţă a imobilului în cazul în care au pierdut bunul, în fundamentul obţinerii unei soluţii nefavorabile, de către ei, în cadrul acţiunii în revendicare.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, analizate mai sus, fiind motivată corespunzător deciziei respective.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamante, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A. împotriva deciziei civile nr. 280/A din 04 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4309/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3498/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
