ICCJ. Decizia nr. 434/2010. Civil ŞI DE PROPRIETATE. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE
Decizia nr. 434/2010
Dosar nr. 7434/117/2005
Şedinţa de la 27 ianuarie 2010
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 88 din 26 februarie 2008, Tribunalul Cluj, secţia civilă, sesizat prin declinare de competenţă de Judecătoria Cluj Napoca, a admis acţiunea formulată de reclamanţii G.P. şi H.A. în contradictoriu cu pârâţii L.D.R., L.R. şi SC F.D.C.I. SRL.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare:
- cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a reclamantei H.A. şi a defunctei H.E.M. şi L.R., autentificat sub nr. 217 din 28 februarie 2003 de B.N.P. K.A.B., cu privire la imobilul construcţie situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj, nr. top. 38.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare
- cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a reclamantei H.A. şi a defunctei H.E.M. şi L.R., autentificat sub nr. 1048 din 21 aprilie de B.N.P. C.D., C., având ca obiect dreptul special de folosinţă asupra imobilului înscris în C.F. Cluj, nr. top. 38, compus din curte şi grădină în suprafaţă de 369 m., echivalentul a 1328 m.p.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare:
- cumpărare încheiat între pârâtul L.R., prin mandatar L.D.R. şi pârâta SC F.D.C.I. SRL, autentificat sub nr. 2276 din 8 iulie 2003 de B.N.P. M.L., având ca obiect imobilului înscris în C.F. Cluj, nr. top. 38, constând din construcţie şi drept de superficie pe teren.
A dispus rectificarea C.F. Cluj prin radierea înscrierilor din coala B 14-16, 19-22 coala C şi restabilirea situaţiei anterioare.
A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta SC F.D.C.I. SRL.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului G.P., a lipsei de interes în promovarea acţiunii, a prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, a lipsei de interes a pârâtei reconventionale şi a inadmisibilitătii acţiunii.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei L.D.R.
A obligat în solidar pârâţii să plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a constituit proprietatea lui H.E. şi S.E., fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
În cursul anului 1998, reclamanta H.A. şi sora sa defunctă H.M.E., fiicele foştilor proprietari de C.F. au încheiat contract de asistenţă juridică cu avocatul" L.N., soţul pârâtei L.D.R. şi tatăl pârâtului L.R., pentru ca acesta să întreprindă demersurile necesare redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului.
În contract s-a stabilit că L.N. urma să primească suma de 10.000.00 lei şi să facă acte de administrare până la redobândirea integrală a imobilului, să negocieze despăgubiri cu Statul Român, iar după dobândirea proprietăţii să facă acte de administrare.
La data de 28 iulie 1999, între defuncta H.M.E. şi pârâta L.D.R. s-a încheiat contractul de comision, prin care pârâta era împuternicită să vândă imobilul la cumpărătorul pe care îl va găsi, la un preţ care va conveni proprietarelor, dar nu mai puţin de 300.000 dolar SUA, în schimbul unui comision de 20%. În cazul în care imobilul nu se vindea prin intermediul pârâtei, defuncta se obliga să-i plătească acesteia o sumă de 60.000 dolar SUA.
La data de 14 februarie 2001, cele două surori semnează la Tel Aviv o procură specială, prin care o împuternicesc pe pârâta L.D.R. să vândă imobilul în numele lor şi pentru ele cui va crede de cuviinţă şi la preţul pe care îl va socoti potrivit.
Prin sentinţa civilă nr. 5678/2000 a Judecătoriei Cluj Napoca, s-a constatat preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român şi s-a dispus radierea dreptului de proprietate al statului şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciare.
Tribunalul a mai reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a reclamantei H.A. şi a defunctei H.M.E., autentificat sub nr. 217 la 28 februarie 2003 la B.N.P. K.A.B., pârâta a vândut imobilului pârâtului L.R., la preţul de 18.750 dolari SUA, stabilit printr-o expertiză extrajudiciară.
Prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară ale celor două surori, autentificat sub nr. 1048 la 21 aprilie 2004 4a B.N.P. C.D.C., pârâtul L.R. a dobândit dreptul special de folosinţă asupra terenului curte şi grădină, pentru preţul de 2.000.000.000 lei.
Prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat între pârâtul L.R., prin mandatar L.D.R. şi pârâta SC F.D.C.I. SRL autentificat sub nr. 2276 din 8 mai 2003 la B.N.P. M.L., pârâtul L.R. a transmis pârâtei reconvenţionale dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de superfîcie asupra terenului, pentru preţul de 400.000 lei.
Tribunalul a reţinut că reclamantul G.P. are calitate procesuală activă şi justifică un interes, deoarece este moştenitorul defunctei H.M.E.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, tribunalul a reţinut că nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie.
Şi pârâta SC F.D.C.I. SRL justifică un interes în promovarea cererii de constatare a simulaţiei, care constă în păstrarea contractelor de vânzare-cumpărare prin care a dobândit dreptul de proprietate.
Pârâta L.D.R. are calitate procesuală pasivă, deoarece constatarea caracterului simulat al mandatului acordat de L.R. mamei sale a fost solicitată în contradictoriu şi cu această pârâtă.
Tribunalul a mai constatat că acţiunea este admisibilă, deoarece nulitatea operează de drept, iar instanţa esteD chemată doar să o constate.
A mai reţinut tribunalul, analizând probele administrate în cauză, că preţul stabilit prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 217/2003 şi nr. 1048/2004 nu a fost serios, deoarece era disproporţionat faţă de valoarea reală a imobilului.
Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2276/2003 este nul, în virtutea principiului quod nullum est, nullum producit efectum.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâta SC F.D.C.I. SRL, prin care a solicitat constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat şi al mandatului acordat de pârâtul L.R. mamei sale pentru vânzarea imobilului, tribunalul a reţinut că nu s-a produs nici o probă în acest sens şi nu s-a dovedit existenţa unui contract fictiv.
Prin Decizia nr. 317/ A din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii L.R.I. şi SC F.D.C.I. SRL şi a luat act de renunţarea pârâtei L.D.R. la judecata apelului declarat împotriva aceleiaşi sentinţe.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul L.R.I., instanţa de apel a reţinut că preţul de vânzare stabilit în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 217 la 28 februarie 2003 este un preţ neserios, ceea ce rezultă şi din faptul că numai după patru luni, L.R. a vândut imobilul pârâtei SC F.D.C.I. SRL pentru preţul real şi serios de 400.000 dolar SUA.
Mandatara L.D.R. a profitat de faptul că proprietarele se aflau în Israel, fiind în vârstă şi suferind de boli incurabile.
Pentru că mandatara a profitat de starea de „constrângere în care se aflau proprietarele, contractul de vânzare - cumpărare încheiat între L.D.R. şi fiul acesteia este nul absolut, deoarece s-a întemeiat pe o cauză ilicită.
Mandatara putea să vândă construcţia direct pârâtei SC F.D.C.I. SRL la preţul de 400.000 dolar SUA, dar a preferat să îl vândă mai întâi fiului său la un preţ neserios, obţinând un câştig în familie de 382.750 dolar SUA, ceea ce este contrar bunelor moravuri şi ordinii publice.
Instanţa de apel a reţinut că aceleaşi raţiuni juridice au justificat şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1048/2004 şi nr. 2276/2003.
Soluţia primei instanţei privind excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului G.P., lipsei interesului reclamanţilor şi prescripţiei dreptului la acţiune au fost menţinute de instanţa de apel, pentru aceleaşi considerente avute în vedere de tribunal.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta SC F.D.C.I. SRL, instanţa de apel a constatat că nu se poate reţine existenţa simulaţiei, actele încheiate între pârâţii L.D.R. şi L.R.I. fiind o operaţiune de fraudare a intereselor proprietarilor.
Instanţa de apel a mai constatat că nu se poate reţine buna credinţă a subdobânditoarei, deoarece aceasta cunoştea sau putea să cunoască faptul că acelaşi imobil a fost cumpărat cu patru luni înainte doar cu preţul de 18.750 dolar SUA.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii L.R.I. şi SC F.D.C.I. SRL.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., recurentul L.R.I. a arătat că Decizia este nelegală.
Astfel, nu s-au respectat formele de procedură prevăzute de lege, deoarece nu a fost citat la efectuarea expertizei, iar instanţa de apel, în lipsa dovezilor, a reţinut că raportul de expertiză s-a întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ.
Recurentul a mai arătat că ambele instanţe au încălcat art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi» libertăţilor fundamentale, sub aspectul principiului egalităţii armelor şi refuzul dreptului la apărare, deoarece nu i s-a încuviinţat audierea martorilor prin care să dovedească relaţiile strânse dintre familia sa şi proprietare şi circumstanţele în care s-au încheiat contractele de vânzare -cumpărare.
De asemenea, recurentul critică faptul că practica judiciară invocată în ceea ce priveşte neseriozitatea preţului a fost respinsă, cu motivarea că aceasta nu constituie un izvor de drept.
Cât priveşte contractul de vânzare - cumpărare ce a avut ca obiect terenul, recurentul a arătat că a făcut un serviciu proprietarelor, care erau obligate să îl vândă în termen de un, pentru a nu fi preluat de stat. Dat fiind situaţia juridică a terenului, nici o persoană nu l-ar fi cumpărat.
Invocând doctrină şi jurisprudenţă, recurentul a arătat că preţul vânzărilor nu a fost nesincer şi că reclamantele au dat dovadă de rea credinţă prin introducerea cererii de chemare în judecată, deoarece au arătat că au cunoscut abia în anul 2005 că imobilul a fost vândut.
Recurenta SC F.D.C.I. SRL a arătat că Decizia atacată este nelegală, deoarece instanţa de apel a interpretat greşit actele deduse judecăţii şi a pronunţat o hotărâre care a făcut o greşită aplicare a legii şi care cuprinde motive contradictorii.
Acţiunea principală trebuia respinsă, deoarece mandatul dat de reclamanţi pârâtei L.D.R., în care se menţiona preţul înstrăinării de 300.000 dolar SUA a fost revocat prin mandatul ulterior, fără condiţionare de preţ.
Reclamantele îşi invocă propria culpă, deoarece au împuternicit-o pe pârâtă să acţioneze în numele lor, iar acţiunea nu se putea întemeia pe nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, ci numai pe contractul de mandat.
Raportul juridic în temeiul căruia ar trebui să răspundă pârâta L.D.R. nu se poate decela clar din hotărârea pronunţată, deoarece acesta este cel derivat din contractul de vânzare - cumpărare dintre reclamanţi şi fiul mandatarei, şi nu cel dintre reclamanţi şi mandatară.
Recurenta a mai arătat că nu a dat dovadă de rea-credinţă, deoarece nu avea de unde să cunoască preţul la care a avut loc prima înstrăinare.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională recurenta a arătat că probele dosarului duc la concluzia că tranzacţia reală este cea dintre reclamanţi şi societatea comercială, cea "intermediară fiind fictivă.
A mai arătat recurenta, că preţul înstrăinărilor care au avut loc în anul 2003 sunt serioase, ele fiind justificate de relaţiile de prietenie şi rudenie dintre părţi şi de existenţa mandatului şi revocarea primului mandat, care conţine o limitare a preţului.
Recursurile declarate nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul L.R.I., acesta permite încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Criticile formulate nu sunt, însă întemeiate.
Recurentul susţine că raportul de expertiză efectuat în cauză este lovit de nulitate, deoarece nu s-a făcut dovada că expertul l-ar fi convocat să participe la măsurători şi constatări.
Această critică este făcută omisso medio, deoarece în faza de judecată a apelului, L.R.I. nu a criticat acest aspect, deşi în cererea de declarare a apelului se referă şi la constatările raportului de expertiză.
Or, în recurs, nu se poate analiza pentru prima oară o problemă care nu a fost supusă controlului jurisdicţional al instanţei de apel.
Nici prin obiecţiunile la raportul de expertiză, depuse la dosar, recurentul - pârât nu a pretins că lucrarea s-a efectuat în lipsa sa, în condiţiile în care nu ar fi fost convocat.
De altfel, la termenul din 1 februarie 2006, Tribunalul Cluj a încuviinţat efectuarea unei expertize de specialitate şi a numit în cauză expertul în construcţii,dar şi câte un expert asistent pentru fiecare parte.
Experţii asistenţi au participat la efectuarea lucrării de către expertul desemnat de instanţă şi au depus la dosar. propriile lor puncte de vedere.
Nici critica referitoare la faptul că a avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia europeană nu este fondată.
Aşa cum s-a arătat, la termenul din 1 februarie 2006 au fost încuviinţate probatoriile solicitate de părţi, inclusiv audierea martorilor C.D. şi C.G., propuşi de recurentul-pârât.
După audierea acestor martori, recurentul a solicitat audierea a încă trei martori, iar la termenul din 12 aprilie 2006, prima instanţă a respins cererile de completare a probatoriului formulate de L.R.I. şi reclamanţi, ca fiind neconcludente şi inutile cauzei.
Se constată că recurentului nu i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil sub aspectul tratamentului procesual, prin comparaţie cu celelalte părţi, deoarece în cauză a fost audiat un număr egal de martori pentru fiecare parte.
De asemenea, nici dreptul la apărare nu a fost încălcat, deoarece recurentul - pârât a avut posibilitatea să formuleze apărări şi să le dovedească.
Derularea procesului civil nu poate fi lăsată în exclusivitate la latitudinea părţii, instanţa de judecată, având şi rolul de a cenzura probatoriul, în sensul de a încuviinţa doar acele solicitări, care, faţă de natura şi obiectul pricinii sunt utile, pertinente şi concludente.
Nici critica referitoare la greşita înlăturare a practicii judiciare de către instanţa de recurs nu este fondată, deoarece soluţia pronunţată într-o anume cauză dedusă judecăţii are în vedere circumstanţele fiecărui caz în parte şi dreptul aplicabil situaţiei de fapt pe deplin stabilite.
Nefondate sunt şi criticile referitoare la neseriozitatea "preţului stabilit în contractele de înstrăinare încheiate între L.D.R., în calitate de mandatară a proprietarelor şi L.R.I.
Este adevărat că doctrina şi practica judiciară au statuat, ca principiu, că preţul nu poate fi caracterizat ca neserios, dacă, raportat la ansamblul clauzelor convenite şi la calitatea părţilor, el apare ca o cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător.
Interpretarea dată preţului neserios este însă mult mai nuanţată şi este lăsată la aprecierea instanţei, deoarece preţul serios trebuie să poată constitui obiectul obligaţiei cumpărătorului şi o cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate.
Or, în cauză L.D.R. a acţionat în calitate de mandatar al proprietarelor, iar relaţiile speciale dintre mandatar şi fiul acesteia nu pot fi transpuse proprietarelor, pentru a justifica evidenta disproporţie între preţul stabilit în cele două contracte de vânzare - cumpărare şi valoarea reală a bunurilor înstrăinate.
De aceea, nu prezintă importanţă nici faptul că recurentul a făcut „un serviciu" reclamantelor pentru că a cumpărat terenul, deoarece aprecierea sa subiectivă cu privire la eventuala obligaţie de înstrăinare şi lipsa cumpărătorilor nu este un element de natură a influenta validitatea tranzacţiei încheiate.
Recursul declarat de pârâta SC F.D.C.I. SRL este, de asemenea, nefondat.
Susţine recurenta, că eventualele pretenţii ale reclamanţilor nu puteau fi întemeiate decât pe contractul de mandat, iar nu pe contractul de vânzare - cumpărare, motiv pentru care instanţa a schimbat natura actului dedus judecăţii şi raportul juridic stabilit între părţi.
Această critică nu este fondată, deoarece instanţele de judecată au fost investite cu o cerere prin care reclamanţii, proprietari ai imobilului în litigiu, au chemat în judecată pe mandatarul lor şi pe subdobânditori pentru a se constata nulitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în frauda lor.
Prin urmare, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii nu au urmărit să se desocotească cu mandatarul ales pentru modul în care acesta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, ci să desfiinţeze actele juridice încheiate de mandat cu terţe persoane, în frauda intereselor lor.
Existenţa unui mandat nu naşte drepturi şi obligaţii doar între mandant şi mandatar, care pot fi clarificate pe calea unei acţiuni ce îşi are izvorul în contractul de mandat, ci şi drepturi şi obligaţii în raport cu terţele persoane.
Aceste drepturi şi obligaţii pot fi valorificate pe calea unei acţiuni specifice actului juridic încheiat între terţ şi mandatar, raţiunea fiind aceea că între mandant şi terţi se creează raporturi juridice directe, deoarece, în drept, terţul contractează cu mandantul şi nu cu mandatarul.
Prin urmare, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au interpretat corect actele deduse judecăţii şi s-au raportat la efectele raporturilor juridice existente între mandant, mandatar şi terţi.
Nici critica referitoare la faptul că mandatul dat de reclamanţi pârâtei L.D.R., în care se menţiona preţul înstrăinării de 300.000 dolar SUA a fost revocat prin mandatul ulterior, fără condiţionare de preţ, nu este fondată.
Într-adevăr, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, la data de 14 februarie 2001, cele două surori H. au semnat o procură specială, prin care au împuternicit-o pe pârâta L.D.R. să vândă imobilul cui va crede de cuviinţă şi la preţul pe care îl va socoti potrivit.
Această procură nu este de natură a dovedi propria culpă a reclamantelor, aşa cum susţine recurenta, deoarece înscrisul invocat are caracterul unui mandat cu titlu gratuit, care naşte în sarcina mandatarului obligaţia de diligentă. Or, această obligaţie de diligentă şi, pe cale de consecinţă, culpa mandatarului, se apreciază în funcţie de diligenta pe care acesta ar depune-o în propriile sale treburi.
Or, nu se poate reţine că mandatara nu a avut cel puţin culpă în executarea împuternicirii sale, deoarece nici o probă din dosar nu a demonstrat că, în mod obişnuit, în aspectele care o privesc, manifestă atâta lipsă de diligentă încât să poată înstrăina bunuri la preţuri disproporţionate faţă de valoarea acestora.
Nefondată este şi critica referitoare la faptul că recurenta nu a dat dovadă de rea - credinţă, deoarece nu avea de unde să cunoască preţul la care a avut loc prima înstrăinare, din moment ce în cartea funciară nu se fac astfel de înscrieri.
Este adevărat că în cartea funciară nu sunt menţionate elementele care privesc preţul tranzacţiilor, dar în contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2276 din 8 iulie 2003 la B.N.P. M.L. există o clauză în care se menţionează „că fac parte integrantă din prezentul contract următoarele anexe: extras C.F. (.), contract de vânzare-cumpărare din 28 februarie 2003 (.)".
Cum în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 217 din 28 februarie 2003 este menţionat că L.D.R. a înstrăinat construcţiile, în calitate de mandatar, fiului său, preţul tranzacţiei fiind de 18.750 dolar SUA, iar în cartea funciară, la data de 8 iulie 2003, asupra terenului era intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, L.R. fiind înscris doar cu dreptul de proprietate asupra construcţiilor, este evident că recurenta - pârâtă avea toate datele pentru a cunoaşte situaţia juridică incertă a imobilului.
De aceea, acceptând să cumpere un imobil pentru care existau suficiente date din care să rezulte că mandatarul proprietarilor iniţiali nu au acţionat cu bună credinţă, şi această pârâtă a dat dovadă de rea credinţă.
Argumentul pârâtei că poziţia sa de cumpărător de rea credinţă o pune în situaţie dificilă în raportul de desocotire cu vânzătorul, nu poate fi luat în considerare, deoarece la data încheierii tranzacţiei avea toate datele necesare privind situaţia juridică şi şi-a asumat consecinţele actului juridic încheiat.
Sunt, de asemenea, nefondate criticile care privesc modul în care instanţa de fond şi de apel au soluţionat cererea reconventională.
Simulaţia este una dintre excepţiile de la principiul relativităţii actelor juridice şi presupune operaţiunea juridică prin care, printr-un act juridic public, aparent, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat.
Această figură juridică presupune fie negarea existenţei actului public de către actul ascuns (actul fictiv), fie ascunderea adevăratei naturi sau a unui element al actului juridic (actul deghizat), fie ascunderea persoanelor între care se încheie în realitate actul juridic (interpunerea de persoane).
Este, prin urmare, de natura simulaţiei, ca actul juridic public să nu reflecte voinţa reală a părţilor contractante, ceea ce nu este cazul în speţă.
În speţă nu au existat operaţiuni juridice oculte între părţile contractante, de natură a nega sau a schimba elementele actului juridic public, ci au existat înstrăinări succesive, menite a scoate bunul din patrimoniul proprietarilor iniţiali şi a-l valorifica la un preţ avantajos pentru mandatar,
Prin urmare, în mod corect instanţele au constatat că nu s-a făcut dovada că a existat simulaţia.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la seriozitatea „preţului din contractul încheiat între mandatară şi fiul acesteia, ele sunt nefondate pentru aceleaşi argumente care au fost prezentate cu privire la acest aspect în analiza recursului declarat de recurentul - pârât L.R.I.
Faţă de cele expuse mai sus, ambele recursuri se vor privi ca nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.
În baza art. 274 C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii - reclamanţi, reprezentând cheltuieli de transport, în cuantumul dovedit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii L.R.I. şi SC F.D.C.I. SRL împotriva Deciziei nr. 317/ A din 19 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă recurenţii - pârâţi L.R.I. şi SC F.D.C.I. SRL la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1221 lei către intimaţii - reclamanţi G.P. şi H.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4892/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3868/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
