ICCJ. Decizia nr. 4892/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4892/2010
Dosar nr. 1960/62/2007
Şedinţa publică din 1 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia civilă, sub nr. 1960/62, la data de 16 februarie 2007, contestatoarea C.I. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimata SC R.I.A.L. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţ să se anuleze Decizia nr. 497 din 23 ianuarie 2007, emisă de intimata, să o oblige pe aceasta să reexamineze Dosarul intern nr. 1055/4537 din 10 aprilie 2003 şi să emită o decizie cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001 republicată şi să fie obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 57l/S din 14 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte capătul de cerere relativ la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a admis în parte, astfel cum a fost ulterior precizată şi completată, contestaţia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, de contestatoarea C.I., în contradictoriu cu intimaţii SC G. SRL, D.C., D.D., M.G., M.E., P.Q., P.R., P.N., P.F., B.L., domiciliată în Braşov, S.M., S.A.I., L.M., L.F. şi Statul Român, reprezentat legal de M.E.F., şi, în consecinţă: a constatat ne valabilitatea titlului cu care Statul Român a preluat imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. Braşov, sub nr. top iniţial 2069/3/6; a anulat în parte Decizia nr. 497 din 23 ianuarie 2007, emisă de intimata SC G. SRL, în temeiul Legii nr. 10/2001, şi a obligat-o pe aceasta să emită o nouă decizie prin care să restituie în natură contestatoarei apartamentul nr. X din imobilul mai sus identificat, respectiv suprafaţa pe care antecesorii acesteia au deţinut-o la data preluării imobilului de către stat; a respins restul pretenţiilor formulate de contestatoare în contradictoriu cu intimaţii mai sus arătaţi; a anulat, astfel cum a fost ulterior precizată şi completată, contestaţia formulată de contestatoarea C.I., în contradictoriu cu intimaţii M.F., P.V., W.O., W.B.M., S.M., S.A. şi B.A., ca urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestor intimaţi.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu evidenţele de carte funciară,imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. Braşov, sub numerele topografice 2069/3/6, 2069/11/6, 5734/2/2, 2069/11/1/6, 5734/2/1/2 a constituit obiectul dreptului de coproprietate ai numiţilor M.G.C. şi C.C.
La data de 29 mai 1960, a survenit decesul numitei C.C., iar, prin Certificatul de Calitate de Moştenitor, emis, la data de 13 septembrie 2006, de Biroul Notarului Public I.F., s-a stabilit ca are calitatea de unic succesor în drepturi al acestuia C.G., în calitate de legatar universal.
Prin sentinţa civilă nr. 968 din 20 mai 2003 a Judecătoriei Câmpulung, s-a stabilit că au calitatea de moştenitori ai defunctului C.G., decedat, la data de 9 octombrie 1955: C.I., C.G., C.V., C.A., M.C.M. şi contestatoarea C.I., care au venit la succesiunea acestuia prin reprezentarea tatălui lor, C.G.G., care a decedat la data de 26 noiembrie 1991.
Singurul moştenitor al fostului proprietar al imobilului în litigiu, care a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a fost contestatoarea, care a formulat, în condiţiile actului normativ menţionat o notificare, prin care a solicitat să i se restituie în natură acest imobil.
Notificarea astfel formulată a fost înregistrată pe rolul Primăriei Municipiului Braşov, care a trimis-o spre competentă soluţionare intimatei SC G. SRL, motivat de faptul că aceasta are calitatea de unitate deţinătoare a imobilului revendicat (fila 246).
Prin Decizia nr. 497 din 23 ianuarie 2007, intimata menţionată a respins cererea contestatoarei de restituire în natură a imobilului în litigiu, motivat de faptul că acesta a făcut obiectul unor acte translative de proprietate, încheiate în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995 şi i-a făcut acesteia o ofertă de restituire în echivalent a acestui imobil, sub forma despăgubirilor acordate în condiţiile reglementate de legea specială privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În ceea ce priveşte apartamentul nr. X din imobilul în litigiu, intimata menţionată a respins notificarea formulată de contestatoare, pe considerentul că, acesta a fost construit din fondurile statului, ulterior datei preluării imobilului, conform autorizaţiilor de construire nr. 5282/3367 din 3 decembrie 1959 şi nr. 22233/753 din 4 aprilie 1960, aspect reţinut şi prin sentinţa civilă nr. 8956/2006 a Judecătoriei Braşov.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, prima instanţă a reţinut, de asemenea, că este întemeiat, avându-se în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, precum şi faptul că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia s-a preluat imobilul, contravine dispoziţiilor art. 8 din Constituţia României adoptată în anul 1948, întrucât imobilul în litigiu având destinaţia de locuinţa nu putea fi considerat „mijloc de producţie" şi, prin urmare, nici nu putea fi naţionalizat, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale arătate.
Referitor la cererea de restituie în natură a imobilului în litigiu, tribunalul a constatat că este nefondată, întrucât aceasta nu poate fi soluţionată decât în conformitate cu principiile instituite de Legea nr. 10/2001, iar modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, este condiţionată de admiterea sau nu a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Acest capăt de cerere, s-a constatat de către prima instanţă, că a fost formulat de către contestatoare cu depăşirea termenului imperativ instituit de prevederile Legii nr. 10/2001, reţinându-se excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a concluzionat că, atâta vreme cât contestatoarea nu mai poate obţine pe cale judecătorească desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare, perfectate cu privire la imobilul în litigiu, pentru partea din acest imobil ce a format obiectul material al acestor acte translative de proprietate, sunt incidente prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, contestatoarea putând beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce priveşte cererea contestatoarei de restituire în natură a apartamentului nr. X din imobilul aflat în litigiu, tribunalul a reţinut că aceasta este îndreptăţită să obţină restituirea în natură doar a suprafeţei aferente acestuia, în configuraţia pe care acesta a avut-o la data trecerii imobilului în proprietatea statului, urmând să-şi exercite dreptul conferit de art. 19 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafaţa adăugată ulterior preluării imobilului de către stat.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel contestatoarea C.I. şi intimaţii L.M., L.F., SC G. SRL Braşov, D.C. şi D.D.
Prin încheierea din data de 17 iunie 2008 apelul intimaţilor D., depus tardiv la dosar, la cererea expresă a apărătorului, a fost recalificat ca aderare la apel, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 293 alin. (1) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de apel, contestarea C.I. a criticat sentinţa, considerând că prima instanţă a reţinut în mod selectiv starea de fapt reprezentată în acţiunea introductivă şi a aplicat legea selectiv şi incorect. S-a pronunţat prioritar cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, pe care a admis-o, dar a admis şi capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, ceea ce face ca dispoziţiile să fie contradictorii, mai ales în ignorarea cuprinsului prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la apartamentul nr. X, s-a susţinut că probele administrate în cauză nu au conturat ideea că ar fi suferit modificări constructive în sensul art. 19 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În apelul intimaţilor L. criticile s-au referit la faptul că prima instanţă, deşi a reţinut că ulterior trecerii în proprietatea statului.
În baza unor autorizaţii de construire s-au amenajat la mansardă două apartamente, care nu existau la momentul naţionalizării, prima instanţă a făcut o greşită aplicare a art. 19 din Legea nr. 10/2001 dispunând restituirea lor în natură, hotărârea cuprinzând din acest motiv considerente contradictorii.
Prin apelul declarat, intimata SC G. SRL a criticat sentinţa sub aspectul reţinerii nevalabilităţii titlului statului, considerând că titlul acestuia îl reprezintă Decretul nr. 92/1950, deci un mod originar de dobândire al proprietăţii, neavând nicio relevanţă proprietarul anterior, respectiv antecesorul reclamantei. De asemenea, se susţine că preluarea în baza acestui act normativ a fost făcută cu respectarea atât a conţinutului său cât şi a legislaţiei în vigoare la momentul preluării. Cu privire la restituirea în natură a apartamentului nr. X, apelanta a susţinut că supraetajarea efectuată reprezintă un corp nou de sine-stătător, în accepţiunea art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea de aderare la apel formulată de intimaţii D. s-a criticat hotărârea în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, reţinându-se în mod eronat faptul că Decretul nr. 92/1950 nu reprezintă un titlu valabil de preluare.
Intimaţii au depus întâmpinări prin care s-a solicitat respingerea apelurilor.
Intimatul Statul Român, prin M.E.F., a ridicat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a M.F.P. pentru Statul Român şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Statul Român, reprezentat prin M.F.
De asemenea, contestatoarea-apelantă a ridicat excepţia lipsei interesului în promovarea apelurilor de către intimaţii-pârâţi.
Printr-o notă de şedinţă a apelantei-contestatoare s-a invocat excepţia nulităţii relative parţiale a încheierii de şedinţă din data de 17 iunie 2008 cu privire la calificarea ca aderare la apel a apelului format de către pârâţii D., considerând că acesta este inadmisibil.
În apel, s-a solicitat, admis şi administrat proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică de specialitate în domeniul construcţii.
Prin Decizia civilă nr. 34/AP din 10 martie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a M.F.P. pentru Statul Român, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român invocată de către intimatul Statul Român, reprezentat prin M.E.F., reprezentat în instanţă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.
A respins excepţia lipsei de interes a apelurilor intimaţilor invocată de apelanta-contestatoare C.I.
A respins apelurile declarate de contestatoarea C.I. şi intimaţii SC G. SRL Braşov, L.M. şi L.F., precum şi aderarea la apel formulată de intimaţii D.C. şi D.D. împotriva sentinţei civile nr. 571 din 14 decembrie 2007 a Tribunalului Braşov.
A respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de apelanţi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, cu privire la primele două excepţii invocate, că sunt nefondate, întrucât Statul Român, reprezentat prin M.F.P., actualmente M.E.F., este singurul care poate sta în judecată în procesele având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului de preluare a imobilelor pe baza Decretului-lege nr. 92/1950, şi în condiţiile în care, din cuprinsul cărţii funciare, a reieşit că imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul Român.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a apelului declarat de către intimaţi, Curtea de Apel a constatat, de asemenea, că este nefondată, întrucât, aceştia au atacat capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilului, iar această rezolvare poate influenţa şi soluţionarea cererii având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpătate, încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că este nefondat apelul declarat de contestatoarea C.I., în mod corect prima instanţă constatând, ca fiind prescris, capătul de cerere în constatare nulitate act şi dispunând restituirea în natură, doar a apartamentului nr. X ocupat de intimaţii L.
S-a reţinut, sub acest aspect, că motivarea primei instanţe nu este contradictorie, chiar daca a admis atât capătul de cerere în constatare nulitate act, cât şi cel privind constatarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilului aflat în litigiu, întrucât cele două capete de cerere nu sunt interdependente, iar în condiţiile în care nu a fost analizat pe fond capătul de cerere în constatare nulitate act, fiind reţinută prescripţia extinctivă de un an de zile, era imposibil pentru instanţă, să facă aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme în cartea funciară intimaţii cumpărători sunt înscrişi ca proprietari ai apartamentelor solicitate în baza Legii nr. 10/2001.
S-a constatat şi faptul că este nefondată critica apelantei-contestatore referitoare la dispoziţia primei instanţe cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 19 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât din expertiza tehnică efectuată în cauză a rezultat că au avut loc amenajări ale mansardei imobilului, rezultând doua suprafeţe locative mult mai mari de cât cele iniţial existente, ceea ce înseamnă că la imobil au avut loc adăugiri pe orizontală, în raport cu forma iniţială.
S-a constatat existenţa acestor adăugiri din documentaţia tehnică aflată la filele 122-126 din dosarul primei instanţe, cât şi din memoriul tehnic din care a rezultat că lucrarea a fost o supraetajare care s-a realizat pe zidurile deja existente pentru a se păstra caracterul iniţial al clădirii.
În ceea ce priveşte apelul intimaţilor L.M. şi F., instanţa de apel a avut în vedere, la respingerea acestuia, aceleaşi considerente care au stat la baza soluţionării apelului contestatoarei, reţinându-se aplicarea corectă a prevederilor art. 19 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, fiind fără dubiu faptul că, doar o parte din construcţii a fost adăugată, restul existând la data preluării imobilului.
Cu privire la apelul intimatei SC G. SRL Braşov, s-a reţinut că susţinerile acestea sunt neîntemeiate, întrucât imobilul în litigiu a avut destinaţia de locuinţă, neputând fi considerat mijloc de producţie, aşa încât preluarea sa de către stat s-a făcut cu nesocotirea a însăşi actului normativ invocat ca titlu, chiar dacă legea este un mod originar de dobândire a proprietăţii.
Pentru aceleaşi considerente s-a respins şi cererea de aderare la apel, formulată de intimaţii D.
Împotriva deciziei respective au declarat recurs, în termenul legal, atât contestatoarea C.I. cât şi intimaţii L.M. şi F., criticând-o ca fiind nelegală.
Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, reclamanta C.I. a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe, ale cărei critici formulate vizau două aspecte referitoare la faptul că dispoziţiile instanţei de fond sunt contradictorii, în ceea ce priveşte aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată, precum şi a faptului că a pronunţat o hotărâre incompatibilă cu dispoziţiile C.E.D.O. în materie; iar al doilea aspect a vizat aprecierea eronată a stării de fapt şi aplicarea greşită a legii, în ceea ce priveşte apartamentul nr. X din imobil, ocupat de chiriaşi.
Astfel, sub primul aspect, s-a susţinut că Decizia recurată este contradictorie, întrucât prima instanţă a considerat contractele de vânzare-cumpărare al intimaţilor ca fiind valabile, aspect ce a fost ignorat de instanţa de apel, pe motiv că nu s-a cercetat, în fond, valabilitatea acestora.
S-a mai arătat, sub acelaşi aspect, că instanţa de apel trebuia să-i analizeze apelul declarat şi în temeiul dispoziţiilor pertinente privitoare la dreptul de proprietate, raportate la art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adiţional al C.E.D.O., însă instanţa de apel nu a făcut nicio referire la jurisprudenţa CE.D.O., jurisprudenţă care nu recunoaşte aplicabilitatea Legii nr. 1/2009, astfel încât nu subzistă nici un motiv obiectiv care să împiedice instanţa să dispună restituirea în natură a întregului imobil.
În al doilea rând, s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză care au dus la concluzia că apartamentul nr. X ar fi suferit modificări în sensul art. 19 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, s-a susţinut că instanţa de apel a distorsionat conţinutul anexei nr. 4 a expertizei efectuată în cauză, motivând că prin amenajarea mansardei au rezultat două suprafeţe locative mult mai mari decât cea iniţial existentă, ceea ce înseamnă că la imobil au avut loc adăugiri pe orizontală, în raport cu forma iniţială - concluzie greşită, câtă vreme expertul tehnic a precizat că spaţiul actual al mansardei, respectiv cele două apartamente rezultate din reamenajare, se suprapune peste cel iniţial.
În drept, s-au invocat în susţinerea recursului, prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Pârâţii L.M. şi F., prin motivele de recurs au criticat, în esenţă, Decizia instanţei de apel, sub un singur aspect, referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, ceea ce a dus la restituirea în natură către reclamantă a apartamentului nr. 7 din imobilul aflat în litigiu, apartament ce-l ocupă în calitate de chiriaş.
Astfel, în primul rând, s-a susţinut faptul că, dispozitivul hotărârii primei instanţe este neclar şi ambiguu, neputând fi pus în executare câtă vreme nu se poate stabili cu precizie dacă s-a dispus restituirea întregului apartament cu nr. X, caz în care soluţia este nelegală, sau s-a dispus doar acele porţiuni din apartament, care ar fi existat la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, caz în care nu au fost determinate în mod concret, părţile din apartament care existau şi cele care nu existau fizic, la nivelul anului 1950.
În al doilea rând, s-a susţinut că aplicarea de către primele două instanţe a textelor legale incidente a fost defectuoasă, în sensul că nu s-a procedat la analiza coroborată a primelor două alineate ale art. 19 din Legea nr. 10/2001, operaţiune care ar fi permis decelarea celor doua ipoteze distincte pe care legiuitorul a înţeles să le reglementeze. In loc să procedeze de o astfel de manieră, instanţele nu au avut în vedere implicaţiile primului alineat al textului analizat, dând pe cale de consecinţă o turnură eronată sensului alineatului nr. X.
S-a concluzionat că, prin menţinerea hotărârii primei instanţe, se încalcă dispoziţiile exprese ale art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, se dispune restituirea unei părţi din imobil construite de către stat ulterior naţionalizării, soluţie pe care legiuitorul a urmărit explicit să o evite, prin limitarea dreptului la retrocedare exclusiv asupra suprafeţelor deţinute în proprietate la data preluării.
În drept, şi-au întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Analizând recursurile declarate de părţi prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor de casare prevăzute în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, şi le va respinge, avându-se în vedere considerentele ce se succed.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta C.I. se vor avea în vedere următoarele:
În primul rând, considerentele deciziei recurate nu sunt contradictorii, chiar dacă instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe, care a admis pe de o parte capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilului aflat în litigiu pe baza Decretului-lege nr. 92/1950, iar pe de altă parte, s-a respins, ca prescris, capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate act.
Aceasta întrucât, în cadrul special al Legii nr. 10/2001, măsura reparatorie principală, privind restituirea în natură a imobilelor preluate de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este condiţionată de constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare, fapt ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 48 lit. c), care exceptează de la restituirea în natură, imobilele înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor legale, coroborate cu cele ale art. 21 alin. (5) şi art. 45, care reglementează cazurile de nevalabilitate a actelor juridice de înstrăinare, sancţionate cu nulitatea absolută.
Cum, în cauză, valabilitatea titlului de proprietate al chiriaşilor cumpărători a fost cercetată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi stabilită pe calea deciziei definitive a instanţei de apel, şi care nu a fost recurată sub acest aspect de către reclamantă, aceasta beneficiază de măsura acordării de despăgubiri pentru imobilul revendicat, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, protecţia pe care o oferă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este acordată proprietarului pentru „bunurile sale" şi se referă la proprietar fără să se facă distincţie între cazurile în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare făcuta fiind în legătură cu legalitatea dobândirii.
În acelaşi timp, soluţionarea unei cauze pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în ceea ce priveşte constatarea nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare privind un imobil al cărui regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001, nu poate fi imputată instanţelor de judecată ci reclamantei, care nu a uzat de dreptul său procesual recunoscut de dreptul naţional, în termenul stabilit de lege în acest sens. Cu alte cuvinte, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererea reclamantei ar fi fost exprimată cu respectarea normelor de procedură, respectiv cele care reglementează termenul în care aceasta putea fi formulată.
Cele două instanţe, soluţionând astfel cauza, în ceea ce priveşte acţiunea în constatare nulitate act, nu au încălcat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, deoarece, jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg a statuat că această dispoziţie legală ocroteşte bunurile actuale, iar nu speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui drept de proprietate, imposibil de exercitat pe o perioadă lungă de timp.
Or, reclamanta a declanşat un demers judiciar prin care urmărea redobândirea dreptului de proprietate ce a aparţinut autorilor săi, caz în care, protecţia oferită de textul invocat din Convenţie nu-şi găseşte aplicarea.
Prin urmare, în mod corect, s-a menţinut hotărârea primei instanţe care a reţinut că în privinţa apartamentelor din imobil înstrăinate chiriaşilor în condiţiile respectării Legii nr. 112/1995, nu se mai poate dispune restituirea în natură, ci prin echivalent, deşi imobilul a fost preluat fără titlu valabil, câtă vreme acţiunea în constatare nulitate a fost respinsă, reţinându-se prescripţia dreptului material la acţiune, astfel încât a fost consolidat titlul de proprietate al chiriaşilor-cumpărători.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât capătul de cerere în constatare nulitate act a intrat în puterea lucrului judecat, reclamanta neformulând motive de recurs prin care să critice reţinerea prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte această cerere.
Sub acest aspect, sunt lipsite de pertinenţă şi nu pot fi analizate motivele de recurs privind valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pe baza Legii nr. 112/1995, iar motivele formulate pe data de 26 februarie 2010 arătate în cererea intitulată „Precizări la motivele de recurs" în care se critică într-adevăr soluţionarea, pe prescripţie, a acestei cereri, nu pot fi analizate, fiind depuse peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ., care a început să curgă de la data primirii deciziei recurate, fiind vorba, în realitate, de motive noi şi care nu pot fi interpretate ca fiind de ordine publică.
În ceea ce priveşte motivul de recurs având drept obiect aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată faptul că a fost invocat atât de reclamantă în recursul său, cât şi de pârâţii L., acesta constituind, în esenţă, în exclusivitate obiectul recursului declarat de către aceştia, astfel încât va fi analizat o singură dată.
Acest motiv de recurs este nefondat, întrucât aprecierea celor două instanţe, în sensul că bunul solicitat nu constituie un imobil nou în accepţiunea art. 19 din Legea nr. 10/2001 republicată, şi că nu există un impediment legal pentru exceptarea de la restituirea în natură, este rezultatul interpretării şi aplicării corecte a legii speciale de reparaţie.
Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc doar în situaţia construcţiilor demolate total, iar pentru cele demolate parţial, refăcute sau nu, ca urmare a demolării parţiale, prevăzându-se restituirea în natură, în starea în care se afla la data cererii de restituire.
Or, în cauză, potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat de expertul tehnic T.D. la data de 18 august 2008 şi completat pe data de 20 februarie 2009 în urma obiecţiunilor formulate de intimata SC G. SRL Braşov, s-a concluzionat că mansarda imobilului situat în municipiul Braşov, în al cărei spaţiu locativ funcţiona apartamentul cu nr. X cu destinaţie de locuit, a fost reamenajată în anul 1959, rezultând două apartamente, precum şi faptul că spaţiul actual al mansardei (cele două apartamente) se suprapune peste cel iniţial, clădirea fiind unitară pe toate cele trei nivele, parter, etaje, mansardă, atât în ceea ce priveşte structura cât şi arhitectura, construirea imobilului efectuându-se în aceeaşi perioadă pentru toate nivelurile (parter, etaj, mansardă), aşa cum se menţionează în cartea funciară.
Acelaşi expert tehnic a mai arătat că mansarda imobilului din Braşov, a fost edificată odată cu construcţia în anii 1928 - 1929, fiind compusă din „patru odăi de stăpân, una baie, o cămară, o bucătărie, 2 closete, un antreu şi trei odăi pentru servitori", mansardă care a fost reamenajată în anul 1959 pe baza autorizaţiei pentru executare de lucrări nr. 22233/753 din 4 aprilie 1960 şi care specifica „lucrări de bază - amenajarea a două apartamente" şi nu construirea sau edificarea mansardei sau a două apartamente - amenajarea celor două apartamente constând în lucrări de recompartimentare, crearea a noi goluri de uşi interioare, modificarea instalaţiilor interioare la noul spaţiu rezultat.
Această probă a fost administrată pentru prima dată în cadrul instanţei de apel, însă Curtea de Apel Braşov a înlăturat-o nejustificat, considerând în mod eronat, că părerea specialistului tehnic intră în contradicţie cu documentaţia tehnică şi memoriul tehnic, înscrisuri care au stat la baza reamenajării mansardei aflate în litigiu, în anul 1959, şi aflate la filele 122-126 în dosarul primei instanţe, - însă expertul tehnic a realizat expertiza tehnică efectuată în cauză, pe baza aceleiaşi documentaţii.
Prin urmare, existenţa adăugirilor la imobilul aflat în litigiu, nu poate fi reţinută, mansarda imobilului solicitată de reclamantă şi restituită de instanţe, reprezentând aceeaşi suprafaţă locativă, atât la data preluării de către stat, cât şi la data restituirii.
Constatându-se că este vorba de aceeaşi suprafaţă locativă, care a fost reamenajată ulterior preluării de către stat, nu sunt aplicabile prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilului ce a făcut obiectul notificării nu i-a fost adăugat pe verticală, în raport de forma iniţială, corpuri suplimentare de sine stătătoare, situaţie în care foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, să li se restituie, în natură, doar suprafaţa deţinută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului.
De asemenea, nu suntem nici în ipoteza prevăzută de art. 19 alin. (1) din aceeaşi lege, în condiţiile în care imobilului aflat în litigiu nu i-au fost adăugate, pe verticală şi/sau orizontală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată să însumeze peste 100% din aria desfăşurată iniţial.
În realitate, aşa cum a rezultat din probele administrate în cauză, apartamentul nr. X solicitat de reclamantă şi restituit în natură, a fost reamenajat de către stat, dintr-o singură unitate locativă cu destinaţie de locuinţă, rezultând în prezent două unităţi locative, însă cu aceeaşi suprafaţă, pe aceeaşi arie desfăşurată şi cu aceeaşi destinaţie de locuit, astfel încât este vorba de acelaşi imobil, atât la data preluării de către stat, cât şi la data notificării.
Prin urmare, în cauză, suntem în ipoteza clasică prevăzută de Legea nr. 10/2001, şi nu în cea specială prevăzută de art. 19 din acelaşi act normativ, când imobilele preluate de stat în perioada de referinţă de aplicare a Legii nr. 10/2001, se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora în starea în care se află la data cererii de restituire, iar starea constructivă şi arhitectonică este neschimbată la data restituirii, în raport de data preluării.
În consecinţă, se va reţine că reclamantei C.I. i s-a restituit întregul apartament nr. X din imobilul situat în Braşov, şi nu doar anumite porţiuni locative din acest apartament, câtă vreme apartamentul respectiv nu a suferit modificări constructive, ci doar reamenajări, situaţie în care aceasta are dreptul la întregul apartament, fiind vorba de aceeaşi suprafaţă locativă atât la data preluării de către Stat, cât şi la data notificării.
Prin urmare, sunt nefondate susţinerile recurenţilor-pârâţi, potrivit cărora prin Decizia recurată, s-a menţinut hotărârea primei instanţe, prin care s-au încălcat prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a dispus restituirea unei părţi din imobil construite de stat ulterior naţionalizării, soluţie pe care legiuitorul a urmărit explicit să o evite prin limitarea dreptului la retrocedare exclusiv asupra suprafeţelor deţinute în proprietate la data naţionalizării.
În acelaşi timp, nu se impune admiterea recursului declarat de către reclamantă, întrucât cele două instanţe au dispus restituirea către ea a apartamentului nr. X din imobilul situat în Braşov, iar considerentele prezentei decizii clarifică ambiguitatea dispozitivului hotărârii primei instanţe, în sensul că s-a dispus restituirea întregului apartament, aşa cum există în prezent, spaţiul locativ aflat în litigiu, fiind acelaşi cu cel existent la data naţionalizării.
În consecinţă, se constată că nu subzistă motivele de modificare invocate de recurenţi, respectiv prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., astfel încât în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantă şi pârâţii L.M. şi L.F.
În baza art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, va fi obligată recurenta-reclamantă C.I. către intimaţii-pârâţi M.G. şi M.E. la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de jduecată, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta C.I. şi de pârâţii L.M. şi L.F. împotriva Deciziei civile nr. 34/ AP din 10 martie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenta - reclamantă C.I. la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimaţii M.G. şi M.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4895/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 434/2010. Civil ŞI DE PROPRIETATE. Acţiune... → |
|---|
