ICCJ. Decizia nr. 4357/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4357/2010
Dosar nr. 3276/103/2009
Şedinţa publică din 10 septembrie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 7 august 2009, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative (MIRA) a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtei N.A.M. invocând, incidenţa art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâta a fost expulzată de statul italian, prin Decretul Prefecturii Provinciei Bari, la data de 17 iulie 2009 şi că, prin comportamentul de care a dat dovadă pe perioada şederii în Italia, prin decretul de expulzare s-a dispus măsura interzicerii de a se mai afla pe teritoriul acestui stat.
Reclamantul a susţinut că măsura solicitată se impune a fi dispusă în vederea îndeplinirii obiectivelor din planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a adoptării de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriul său a unor persoane.
Prin Sentinţa civilă nr. 723/C din 2 octombrie 2009 Tribunalul Neamţ, secţia civilă, a respins cererea.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că pârâta a fost returnată de statul italian motivat de faptul că aceasta a lucrat pe teritoriul Italiei ca bonă şi ca menajeră într-un hotel, însă în urma unei razii efectuate de poliţia italiană a fost judecată pentru aceste fapte şi ulterior returnată în România.
Instanţa a apreciat că neîndeplinirea de către o persoană a condiţiilor de intrare, şedere sau circulaţie într-un alt stat nu justifică, în condiţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE, limitarea dreptului său la liberă circulaţie de către statul român, întrucât o asemenea conduită, în sine, nu constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa interesului statului care l-a expulzat. De asemenea, această împrejurare, ce constituie cauză a returnării pârâtei din Italia nu este suficientă, prin ea însăşi, pentru justificarea luării măsurii solicitate de către instanţa română care, în înfăptuirea actului de justiţie este ţinută să aprecieze necesitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie prin raportare la ordinea juridică comunitară.
Prin Decizia civilă nr. 3 din 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că pârâta a fost returnată în baza acordului de readmisie încheiat de România cu statul italian, acord ratificat prin H.G. nr. 825/1995.
Instanţa a apreciat că în acest caz sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005. Cu privire la art. 38, Curtea a reţinut că măsura dispusă de textul criticat se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 35 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern cât şi extern. Instanţa a mai reţinut că Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004, nu vine în contradicţie cu Legea nr. 248/2005 pentru a aprecia asupra întâietăţii acesteia. Această directivă nu îngrădeşte dreptul de intrare şi de şedere al cetăţeanului român pe teritoriul altui stat, din UE, decât pentru motive ce ţin de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
Solicitarea formulată de reclamant, în condiţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu poate fi primită întrucât este contrară dispoziţiilor art. 18 din Tratatul de înfiinţare a Comunităţilor Europene şi, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, şi dispoziţiilor art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Instanţa a dezvoltat conduita acestor persoane care trebuie îndreptată, corectată, în sensul respectării normelor care privesc dreptul de şedere pe teritoriul statelor gazdă, şi a concluzionat că măsura solicitată este disproporţionată în raport de conduita imputată pârâtei, cu menţiunea că nu s-a făcut dovada că, pe fond măsura se impune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamantul susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 (pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu) coroborate cu dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, are obligaţia de a înainta către instanţa judecătorească competentă dosarul întocmit cetăţenilor expulzaţi din statul italian pentru ca aceasta să pronunţe o decizie vizând interzicerea deplasării lor în statul care i-a expulzat pe o perioadă determinată de timp.
Recurentul susţine că atâta timp cât expulzarea s-a dispus, potrivit Decretului Prefecturii Provinciei Bari, justificat şi de faptul că pârâta a avut un comportament antisocial, ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă, fiind considerat un pericol public.
Recurentul reiterează conţinutul dispoziţiilor art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE şi art. 1 pct. 1 din Acordul încheiat de cele două state, ratificat prin Legea nr. 173/1997 şi apreciază că măsura se justifica în scopul stopării migraţiei ilegale.
Analizând criticile formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 38 lit. a) şi b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat şi, respectiv, cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Totodată, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173 din 4 noiembrie 1997 pentru ratificarea Acordului dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, semnat la Bucureşti la 4 martie 1997, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără alte formalităţi, oricare persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetăţean al părţii contractante solicitate.
Dispoziţiile din actele normative menţionate, adoptate anterior datei de 1 ianuarie 2007 la care România a aderat la Uniunea Europeană, au fost analizate de instanţele de fond în legătură cu dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE (potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică) şi au statuat că reglementarea internă este restrictivă şi vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, şi cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit dispoziţiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, condamnările penale anterioare neputând justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Referitor la conduita pârâtei, instanţele de fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea condiţiilor de şedere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigenţele dispoziţiilor comunitare (cu care vin în conflict dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005) iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că aceasta ar fi constituit sau urma să constituie o ameninţare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăţi democratice.
Instanţele de fond au statuat în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranţă publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării unei persoane şi, cu atât mai puţin, nu pot fi reţinute doar pe consideraţiuni de prevenţie generală (nefiind dovedit faptul unei condamnări penale pentru infracţiunea imputată) sau de stopare a fenomenului migraţiei ilegale, pentru că ar însemna că principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.
De altminteri, este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe care îşi fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci a invocat, fără a argumenta, că instanţele de fond au făcut o greşită apreciere a circumstanţelor de fapt ale speţei, care, în opinia sa, justificau restrângerea dreptului pârâtei la liberă circulaţie în raport de dispoziţiile legale interne, prezentând şi conţinutul normelor comunitare.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva Deciziei civile nr. 3 din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4283/2010. Civil. Partide politice. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4353/2010. Civil. Desene şi modele... → |
|---|
