ICCJ. Decizia nr. 4424/2010. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a-II-a CIVILĂ
Decizia nr. 4424 /20 12
Dosar nr. 1083/91/2010
Şedinţa publică de la 8 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 640 din 30 septembrie 20101 Tribunalul Vrancea, a admis în parte acţiunea, şi a fost obligat pârâtul, Statul Român, la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 725 din 14 iulie 1951 pronunţată de Tribunalul Militar Galaţi defunctul M.M. a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 partea a IlI-a C. pen. şi obligat la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a apreciat că potrivit art. l pct. 2 lit. a) Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic iar potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. l sunt înlăturate de drept ele neputând fi invocate împotriva persoanelor care au tăcut obiectul lor.
Instanţa de fond a constatat că reclamanţii au făcut dovada cu acte de stare civilă că sunt soţia supravieţuitoare şi fiul defunctului, fiind îndreptăţiţi potrivit art. 5 pct. 1 Legea nr. 221/2009 să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de acesta prin condamnare, dreptul lor izvorând din lege.
Totodată, din probele administrate în cauză s-a constatat că defunctul a fost arestat la data de 28 august 1950 şi a fost eliberat la data de 23 iunie 1964 ca urmare a decretului de graţiere nr. 310/1964, pe durata executării pedepsei fiind deţinut în penitenciarele G., C., S., B.S.. În toată această perioadă defunctul a fost supus la tratamente inumane, înfometare, la muncă forţată şi extenuantă, la umilinţe, interzicându-i-se a lua legătura cu familia şi de a primii pachete, împrejurări ce rezultă cu prisosinţă din actele puse la dispoziţia instanţei de C.N.S.A.S.
Şi după eliberare suferinţele psihice au continuat, defunctul şi familia sa fiind supravegheaţi în mod permanent, şi izolaţi de restul comunităţii care evita contactul cu ei de frica organelor de securitate.
Faţă de aceste împrejurări, instanţa a reţinut că reclamanţii au dovedit prejudiciul moral suferit de autorul lor şi că sunt îndreptăţiţi să solicite despăgubiri la stabilirea cuantumului acestora urmând a se avea în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 precum şi de reparaţiile de care au beneficiat în temeiul Decretului lege nr. 118/1990.
Instanţa de fond, considerând cele de mai sus, ţinând seama de perioada executată şi de beneficiile Decretului Lege nr. 118/1990, a apreciat că suma de 5.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de defunct şi familia sa admiţând în parte acţiunea.
Nu a fost primită susţinerea pârâtului în sensul că la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avute în vedere exclusiv criteriile prevăzute de art. 505 C. proc. civ. întrucât în prezenta cauză condamnarea a avut un caracter politic, de masă, având ca scop exterminarea persoanelor care s-au opus regimului comunist şi nu este vorba de o eroare judiciară izolată, astfel că altele sunt criteriile de apreciere ale daunelor mortale suferite şi ale despăgubirilor cuvenite.
S-a constatat că, în ce priveşte suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată la care defunctul a fost obligat prin sentinţa penală nr. 725/1951, din chitanţa din 18 noiembrie 1951, acestea au fost achitate, astfel că pârâtul a fost obligat la restituirea lor, reactualizate în raport de rata inflaţiei şi cu dobânda legală cu începere de la data achitării - 18 noiembrie 1951 şi până la data plăţii.
Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă prin decizia civilă nr. 268/Adin data de 23 noiembrie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin D.G.F.P. Vrancea, şi în consecinţă a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 640 din 30 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea. A fost respins apelul declarat de reclamanţii M.V. şi M.M.A..
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul legal al acţiunii.
Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Galaţi în conformitate cu dispoziţiile art. 329 C. proc. civ., a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu un recurs în interesul legii în legătură cu soluţionarea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora, promovate anterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La nivelul instanţelor din ţară, problema de drept a avut dezlegări diferite.
Punctul de vedere exprimat de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a fost în sensul că art. 5 alin. (1) lit. a) teza I Legea nr. 221/2009 poate constitui în continuare temei legal pentru acţiunile aflate în curs de judecată, în diverse stadii procesuale, la momentul publicării Deciziei Curţii Constituţionale. Opinia Curţii de Apel Galaţi era motivată pe dispoziţiile art. l din Protocolul 1 al Convenţiei şi dispoziţiile art. 14 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind discriminarea.
În această opinie, intervalul mare de timp în care au fost în vigoare aceste dispoziţii legale – 11 iunie 2009 – 15 noiembrie 2010, de aproximativ 1 an şi 5 luni, jurisprudenta constantă a instanţelor naţionale (la nivel naţional 2.321 hotărâri de fond, 473 hotărâri definitive şi 626 hotărâri irevocabile admise Ia data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale, iar la nivelul Curţii de Apel Galaţi - 235 hotărâri de fond, 24 hotărâri definitive şi 5 hotărâri irevocabile) au dat naştere unei „ speranţe legitime „ de recunoaştere a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Prin decizia nr. 12 din Dosarul 14/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of..
Împotriva acestei decizii reclamanţii M.V.şi M.M.A. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 299 şi următoarele din C. proc. civ..
În argumentarea recursului, recurenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a motivat decizia exclusiv pe argumentaţii care vizează aplicabilitatea art. 5 alin. (1) teza I Legea nr. 221/2009 tară a mai analiza situaţia de fapt.
Totodată, recurenţii susţin că acest text de lege a fost declarat neconstituţional mult după ce au introdus acţiunea în instanţă, iar cauza s-a tergiversat cu rea credinţă pentru a nu soluţiona definitiv cererea dedusă judecăţii.
În opinia recurenţilor la momentul introducerii acţiunii, dar şi la momentul declarării apelului, au avut în vedere un temei de drept în vigoare la acel moment, deci aveau o speranţă legitimă ca cererea lor este admisibilă şi în privinţa despăgubirilor morale, fiind deci aplicabile dispoziţiile art. 14 Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului privind discriminarea şi ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.
Recurenţii susţin că deşi au solicitat prin cererea de chemare în judecată separat cheltuieli de judecată achitate în procesul penal din 1950, instanţa de apel omite să motiveze decizia şi cu referire la acest capăt de cerere, în condiţiile în care au dovedit cu înscrisuri că au fost plătite aceste cheltuieli de judecată la 18 noiembrie 1951.
Pentru aceste motive recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi admiterea în tot a acţiunii.
Prin nota de concluzii depusă la dosar intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Vrancea a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Recurentul şi-au întemeiat criticile aduse deciziei pronunţată de instanţa de apel pe dispoziţiile art. 299 şi următoarele C. proc. civ., fără nici o referire la motivele de nelegalitate care sunt cerute procedural, sub sancţiune, de dispoziţiile art. 3021 lit. c) raportat la art. 304 pct. (1-9) C. proc. civ..
Ca urmare, faţă de conţinutul criticilor aduse deciziei pronunţată de instanţa de apel în conformitate cu art. 306 (3) C. proc. civ. se va lua în examinare numai motivul care se referă la aplicarea greşită a legii, critică ce va fi încadrată în punctul 9 al art. 304 C. proc. civi..
Potrivit acestei prevederi, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de neelgalitate când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din raportarea susţinerilor recurentului la aceste prevederi se reţine că acesta a pus în discuţie aplicabilitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi a căii de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond.
Problema de drept care se pune în speţă nu este cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
Potrivit art. 147 alin. (1) Constituţie dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat cât şi în art. 31 se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of., sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţa de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluţionată definitiv de Curtea de Apel Galaţi la data de 23 noiembrie 2011.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării sale cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a realizat un control de constituţionalitate a posteriori, dându-se eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic.
Nu se poate spune că acţiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actiim.
În speţă, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstitutionalitătii textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.
În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situaţie juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă şi nu într-o situaţie juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere, dar şi în acest caz numai dacă situaţiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Concluzionând, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamanţii nu au un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nici susţinerea privind dispoziţiile art. 14 Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului privind discriminarea nu poate fi reţinută întrucât dreptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este unul suveran. Reglementarea acestor măsuri prezintă o recunoaştere a caracterului abuziv a unor acte adoptate sau săvârşite de fostul regim şi, în acelaşi timp, o repunere în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune. Astfel fiind, în aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii de genul celor menţionate mai sus instanţele au obligaţia de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu este posibilă extinderea - pe calea interpretării - în faza de aplicare a acestor acte normative, la categorii de persoane care nu au fost vizate.
Fiind vorba de acţiuni în justiţie promovate în temeiul unor norme speciale cu caracter reparator nu sunt aplicabile prevederile art. 14 Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. A considera altfel echivalează cu sancţionarea indirectă a statului pentru faptul că nu a adoptat un anumit gen de măsuri reparatorii pentru o categorie de persoane prejudiciate în perioada de referinţă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în condiţiile în care a reglementat acele măsuri reparatorii pentru alte categorii de persoane.
Dacă în cuprinsul legii s-a înserat o discriminare între persoanele care au fost condamnate pentru infracţiuni cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi cele care în aceeaşi perioadă au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, această discriminare nu poate fi înlăturată în faza de aplicare a legii prin invocarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât -astfel cum am arătat deja - Legea nr. 221/2009 are un caracter reparator iar statul este suveran în a reglementa sau nu măsuri reparatorii pentru prejudiciul produs diverselor categorii de persoane în perioada regimului comunist. Această discriminare poate fi invocată numai în condiţiile aplicării unor norme de drept comun, în măsura în care s-ar nega dreptul unor categorii de persoane la despăgubiri deşi aceştia ar face dovada, în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, a producerii unui prejudiciu.
Critica referitoare la nemotivarea de către instanţa de apel a capătului de cerere privind cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal din 1951, este nefondată întrucât nu se poate reţine ca o lipsă a motivării a acestui capăt de cerere în condiţiile în care instanţa de apel a efectuat o analiză a acţiunii din perspectiva incidenţei în cauză a deciziei de neconstituţionalitate şi care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată.
Aşadar, faţă de cele reţinute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.V. şi M.M.A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.V. şi M.M.A. împotriva deciziei civile nr. 268/A din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, asfâzi 8 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3291/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 6357/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
