ICCJ. Decizia nr. 4456/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4456/2010
Dosar nr. 22492/3/2008
Şedinţa publică din 15 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 300 din 3 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanţii N.C. şi N.Co. contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţele.
A obligat Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata către reclamanţi a sumei de 68.779 RON reprezentând preţul actualizat, achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996.
A respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâţilor la restituirea valorii actuale de circulaţie a imobilului.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 730A din 8 octombrie 2004, Tribunalul Bucureşti a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, ce a avut ca obiect apartamentul nr. 2, situat în Bucureşti, încheiat între reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti, prin S.C. H. S.A. Această soluţie a rămas definitivă şi irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului, prin Decizia civilă nr. 1088 din 8 septembrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
A mai reţinut tribunalul, că, raportat la dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, iar reclamanţii sunt în drept să solicite despăgubiri reprezentând preţul actualizat plătit.
În ceea ce priveşte cererea de acordare de despăgubiri reprezentând diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de imobil, tribunalul a reţinut că, prin hotărârea anterioară a Tribunalului Bucureşti, s-a reţinut cu putere de lucru judecat reaua credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin Decizia nr. 147A din 1 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.
A admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că îndreptarea erorii din cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubire se poate îndrepta pe calea reglementată de art. 281 C. proc. civ.
Reaua credinţă a cumpărătorilor a fost reţinută printr-o hotărâre judecătorească anterioară, ce a căpătat puterea lucrului judecat, astfel încât în mod corect a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la restituirea valorii actuale a imobilului.
A mai constatat instanţa de apel, că tribunalul a avut în vedere prevederile art. 501din Legea nr. 1/2009, reţinând că aceste prevederi nu sunt incidente, deoarece contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a constatat că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului actualizat se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 12/1995.
Cu privire la aspectul identităţii între Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu, instanţa de apel a reţinut că Ministerul Finanţelor Publice a stat în proces ca reprezentant al statului, iar norma specială din Legea nr. 10/2001 nu face altceva decât să se plieze pe art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.
Instanţa de apel a mai reţinut că, prin Decizia civilă nr. 730 din 8 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a rămas irevocabilă la 8 septembrie 2005, dată la care s-a produs evicţiunea şi de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune.
Cât priveşte motivul de apel referitor la faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie a S.C H. S.A., formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a reţinut că, deşi la termenul din 9 septembrie 2008 tribunalul a dispus introducerea în citativ a chematei în garanţie, a omis să soluţioneze această cerere.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel, pentru a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, a făcut o gravă confuzie între Statul Român şi Ministerul Finanţelor Publice, fără a avea în vedere faptul că reclamanta a chema judecată Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu.
În acest fel, instanţa a legitimat procesual o persoană care nu a deţinut calitatea de parte în dosar.
Prin obligarea Statului Român la plata preţului actualizat, plătit de chiriaşi, se încalcă şi normele referitoare la execuţia bugetară, deoarece plata se va face din bugetul de stat şi nu din aflat la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice.
Recurentul a mai arătat că prin respingerea lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa nu a avut în vedere că, în situaţia evingerii cumpărătoarei, trebuia să fie instituită obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria municipiului Bucureşti.
A mai susţinut recurentul, că instanţa nu a avut în vedere prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, conform cărora termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune.
În cauză, dreptul reclamanţilor la acţiune a început să curgă la data de 8 octombrie 2004, astfel încât cererea este prescrisă.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice, se constată că reclamanţii au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent, Ministerul Finanţelor Publice), iar hotărârea primei instanţe a fost pronunţată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Este evident că prima instanţă şi instanţa de apel nu au făcut o gravă confuzie între Statul Român şi Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum susţine recurentul şi nu au încurcat calităţile procesuale ale acestora, deoarece de-a lungul întregii proceduri judiciare Statul Român a figurat şi a fost citat în calitate de parte, Ministerul Finanţelor Publice având, conform legii, calitatea de reprezentant al statului.
Susţinerile referitoare la execuţia bugetară şi la fondurile din care debitul stabilit de instanţă urmează a fi executat nu pot fi luate în considerare, deoarece obligat în cadrul raportului juridic soluţionat de instanţa a fost Statul Român, iar nu Ministerul Finanţelor Publice, care, aşa cum s-a arătat, a stat în proces doar în calitate de reprezentant al statului.
De altfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Faţă de aceste dispoziţii legale este nefondată şi critica referitoare la faptul că, în caz de evicţiune, Primăria municipiului Bucureşti are obligaţia de a despăgubi pe reclamanţi, deoarece norma citată stabileşte strict cine este persoana juridică care urmează a achita despăgubirile, respectiv Ministerul Finanţelor Publice.
A mai susţinut recurentul, că instanţa nu a avut în vedere prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, conform cărora termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune.
Nici această susţinere nu este fondată, deoarece, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, obligarea pârâtului la restituirea preţului actualizat, plătit pentru achiziţionarea unui imobil şi la plata de daune interese.
Dreptul la restituirea sumei de bani achitată cu titlu de preţ şi dreptul la daune interese au caracter personal, iar acţiunea prin care se tinde la valorificarea acestora este supusă prescripţiei extinctive de 3 ani, prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În această situaţie, dreptul la acţiune, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă de la data la care actul juridic a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească, respectiv de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
Susţinerea recurentului că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea contractului vânzare-cumpărare a devenit definitivă este eronată, deoarece ceea ce interesează în determinarea momentului de la care prescripţia începe să curgă nu este momentul la care reclamanţii ar fi putut să ceară executarea silită, cum pretinde recurentul, ci momentul la care dreptul acestora la restituirea preţului este cert şi de necontestat.
Or, acest moment este marcat de rămânerea irevocabilă hotărârii prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât, prin această hotărâre nu s-a dispus şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
De altfel, chiar Legea nr. 10/2001, atât în forma în vigoare după adoptarea O.U.G. nr. 184/2002 (art. 51 alin. (2)) cât şi în forma actuală (art. 501) se referă la contractele de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi cum termenul de prescripţie în aceeaşi materie nu poate curge de la două momente diferite, în lipsa oricăror alte dispoziţii legale, este cert că legiuitorul însuşi a avut în vedere data la care hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
Faţă de cele mai sus expuse, recursul declarat de pârât se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 147/A din 1 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2010.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 4229/2010. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4460/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
