ICCJ. Decizia nr. 480/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 480/2010
Dosar nr. 175/218/2010
Şedinţa publică din 7 februarie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1585/LC/2010 din 16 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis acţiunea comercială formulată de către reclamanta SC C. SA Satu Mare în contradictoriu cu pârâta I.F. S.M.C. şi în consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de pretenţii suma de 46.980,27 lei reprezentând c/v. facturi neachitate, 348.710,39 lei reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi suma de 5581,91 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând c/v taxă judiciară timbru.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, potrivit notei de calcul a penalităţilor, că pârâta nu a respectat obligaţiile contractuale asumate la cap. VI, art. 2 din contract, astfel încât nu a restituit nici suma de bani si nici nu a predat produse agricole până la termenul de scadentă, sens în care au devenit incidente clauzele penale care au îndreptăţit societatea reclamantă să procedeze la calcularea şi facturarea, respectiv imputarea penalităţilor de întârziere în valoare de 0.2% pe zi.
Împotriva acestei sentinţe, în termen a declarat apel pârâta I.F. S.M.C., solicitând schimbarea acesteia în totalitate, în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamantă.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 61/C/2011-A din 15 iunie 2011 a respins apelul pârâtei I.F. S.M.C., reţinând că apelanta-pârâtă nu a făcut dovada achitării contravalorii celor trei facturi şi nici a compensări valorilor facturate, decât parţial, deşi sarcina probaţiunii îi revenea acesteia.
Pe de altă parte, susţinerile apelantei, în sensul că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică sub aspectul obligării sale la plata penalităţilor de întârziere într-un cuantum ce depăşeşte debitul principal, nu sunt fondate deoarece, penalităţile de întârziere au fost calculate, potrivit art. 2 al Cap. V din contract, în procent de 0,2% din valoarea neachitată din fiecare factură, începând cu prima zi de la data scadenţei şi nu în raport de contravaloarea celor trei facturi neachitate, care au format primul capăt din cererea de chemare în judecată, împrejurări faţă de care, în mod corect a apreciat prima instanţă că, în speţă, nu au fost încălcate prevederile Legii nr. 469/2002, câtă vreme cuantumul penalităţilor nu depăşeşte cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate, respectiv contravaloarea fiecărei facturi în parte, pentru care s-a constatat stingerea cu întârziere a datoriei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta I.F. S.M.C. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii de fond, iar în subsidiar casarea celor două hotărâri cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată pe fond în vederea administrării de probe noi, respectiv o expertiză contabilă, care să stabilească exact data scadenţei pentru fiecare tip de cultură şi cuantumul penalităţilor raportat la perioada scadenţei, data plăţii şi tipul de cultură.
Critica adusă deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au obligat pârâta la executarea contractului nr. 720 din 30 octombrie 2007, pentru un alt obiect al vânzării si nu pentru ceea ce a constituit obiectul vânzării în Cap. II art. 1 al contractului, aceasta fiind obligată la plata altor facturi, respectiv : 103835 din 30 aprilie 2008, 103897 din 13 mai 2008, 103945 din 20 mai 2008, făcând aplicarea dispoziţiilor Cap VI art. 2 din contract, extinzând penalităţile la plata unor produse ce nu făceau obiectul contractului mai sus-evocat.
Mai susţine recurenta că, cele două instanţe au interpretat greşit actul dedus judecăţii, întrucât nu se putea face aplicarea obligaţiilor asumate prin contractul 720 din 30 octombrie 2007, deoarece cele trei facturi din petit pentru care se cere plata şi penalităţile, nu constituie plata unor bunuri achiziţionate prin contractul 720/2007. O altă critică vizează faptul că obligaţia distinctă a recurentei la plata celor trei facturi înscrise în petit, altele decât pentru obiectul vânzării din contractul 720 din 30 octombrie 2007 nu fac dovada obligaţiei de plata pentru bunurile cumpărate prin acel contract, pentru a se putea percepe penalităţi de 0,2 %/zi de întârziere, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 469/2002.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul pârâtei să fie respins, pentru următoarele considerente:
Cu privire la motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., prin care recurenta a susţinut că, instanţa interpretând greşit înscrisurile deduse judecăţii a denaturat şi schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora, astfel că motivarea soluţiei este contradictorie şi se sprijină pe motive străine de natura pricinii, se constată că sunt nefondate, urmând a fi înlăturate.
În acest sens, suma de 46.980,27 lei, corect stabilită de instanţă, reprezintă c/valoarea facturilor nr. 103835 din 30 aprilie 2008, 103897 din 13 mai 2008 şi 103945 din 20 mai 2008, facturi ce nu au fost achitate, întrucât apelanta-pârâtă nu a făcut dovada achitării contravalorii celor trei facturi, astfel că, susţinerea recurentei, potrivit căreia, instanţele au obligat-o la executarea contractului nr. 720 din 30 octombrie 2007, pentru un alt obiect al vânzării si nu pentru ceea ce a constituit obiectul vânzării în Cap. II art. 1 al contractului, se constată că nu poate fi primită.
Aceasta deoarece, clauzele din contractul de vânzare-cumpărare intervenit între părţi, sunt neechivoce şi nu lasă loc de interpretare, astfel că, din nota depusă la dosar rezultă modalitatea de calcul a cuantumului penalităţilor pretinse de către reclamantă, sens în care se constată că penalităţile au fost calculate de la data scadenţei fiecăreia dintre sumele cuprinse în facturile depuse la dosar, iar cuantumul penalităţilor, stabilite pentru fiecare factură achitată cu întârziere nu depăşeşte contravaloarea facturii respective.
Astfel că, susţinerile recurentei, potrivit căreia, în mod greşit a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere într-un cuantum ce depăşeşte debitul principal, sunt nefondate, întrucât penalităţile de întârziere au fost calculate potrivit art. 2 al Cap. V din contract, în procent de 0,2% din valoarea neachitată din fiecare factură, începând cu prima zi de la data scadenţei şi nu în raport de contravaloarea celor trei facturi neachitate, aspect corect reţinut de prima instanţă şi menţinut de instanţa de apel, sens în care se constată că în cauză nu au fost încălcate prevederile Legii nr. 469/2002, cât timp cuantumul penalităţilor nu depăşeşte cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate, respectiv contravaloarea fiecărei facturi în parte, pentru care s-a constatat stingerea cu întârziere a datoriei.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentei, în subsidiar, de casare a celor două hotărâri cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată pe fond în vederea administrării de probe noi, respectiv o expertiză contabilă, care să stabilească exact data scadenţei pentru fiecare tip de cultură şi cuantumul penalităţilor raportat la perioada scadenţei, data plăţii şi tipul de cultură, se constată că nu poate fi primită.
Din analiza actelor dosarului se constată că, recurenta a solicitat proba cu expertiză contabilă, dar întrucât aceasta nu a putut demonstra oportunitatea, utilitatea şi concludenta probei solicitate, instanţa a respins cererea, din moment ce cuantumul penalităţilor erau cuprinse în factura nr. 0001827 seria SM REAL din data de 31/12/2009, în cuantum de 347.300,98 lei.
In consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta I.F. S.M.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta IF S.M.C. împotriva deciziei nr. 61/C/2011-A din 15 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 984/2010. Civil. Reziliere contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 202/2010. Civil. Alte cereri. Recurs → |
|---|
