ICCJ. Decizia nr. 481/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 481/2010
Dosar nr. 43674/3/2007
Şedinţa publică de la 28 ianuarie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la data de 06 decembrie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii W.G.G.N., G.E.O., G.Şt.L., G.S.R., I.M.A. şi G.D.V. au chemat în judecată pe pârâta SC M.T. SRL şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în str. Frigului, sectorul 4, Bucureşti, compus din teren şi construcţii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
Prin sentinţa civilă nr. 491/ F din 10 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că, odată cu intrarea vigoare a Legii nr. 10/2001, cu excepţia cererilor pendinte la data de 14 februarie 2001, persoanele interesate nu mai au opţiune între dreptul comun şi legea specială în materia restituirii bunurilor preluate în mod abuziv de stat.
În situaţia concretă în care se află reclamanţii, al căror bun se regăseşte în patrimoniul unei unităţi deţinătoare dintre cele enumerate de art. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile Codului civil nu mai este admisibilă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, iar prin decizia civilă nr. 92 din 06 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu societatea comercială pârâtă, restituirea în natură a imobilului situat în str. Frigului, sector 4 Bucureşti, preluat abuziv de statul român, invocând prevederile dreptului comun şi C.E.D.O.
Formularea de către reclamantă a cererii la data de 6 decembrie 2007, la mult timp după apariţia Legii nr. 10/2001, nu justifică calificarea juridică a cererii ca fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în procedura de drept comun.
Prin urmare, instanţa trebuia să dispună cu privire la temeinicia cererii în noul cadru reglementat de Legea nr. 10/2001, după verificarea termenelor şi condiţiilor impuse de aceasta şi, în funcţie de aceste constatări, avea a stabili dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, iar în caz afirmativ, felul despăgubirii care se va acorda după distincţiile prevăzute de legea reparatorie.
Aşa fiind, Tribunalul a respins în mod nelegal acţiunea ca inadmisibilă, fără a motiva cu privire la netemeinicia acesteia şi încălcând astfel principiul liberului acces la justiţie.
Se mai reţine că invocarea de către reclamanţi a dispoziţiilor dreptului comunitar nu înlătură posibilitatea instanţei de a verifica îndeplinirea de către reclamanţi a condiţiilor impuse de legea reparatorie internă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs atât reclamanţii W.G.G.N., G.E.O., G.Şt.L., G.S.R., I.M.A. şi G.D.V., cât şi pârâta SC M.T. SRL.
1. Prin motivele de recurs, reclamanţii solicită modificarea considerentelor deciziei recurate pentru următoarele argumente:
În cazul desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, dispoziţiile instanţei de apel sunt obligatorii pentru prima instanţă. Faţă de acest aspect, este evident că dispoziţiile reţinute în considerente de către instanţa de apel în sensul verificării exclusiv a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără a se face nici un fel de referire la dreptul comun, nu reprezintă în nici un caz argumentele legale pe care ar fi trebuit să se sprijine decizia pronunţată.
Prin cererea introductivă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul revendicat.
Prin urmare, cererea viza restituirea acestui imobil în natură, conform dreptului comun, acţiune admisibilă potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., faţă de caracterul total ineficient al prevederilor Legii nr. 10/2001.
Or, prima instanţă a respins acţiunea reclamanţilor ca inadmisibilă, iar instanţa de apel a admis apelul, însă cu motivarea că prima instanţă trebuia să verifice temeinicia cererii prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi să constate dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi la primirea unor despăgubiri.
Aceste argumente, obligatorii pentru prima instanţă, prejudiciază reclamanţii sub două aspecte: pe de o parte aceştia urmăresc restituirea imobilului în natură, iar pe de altă parte, solicită aplicarea dispoziţiilor de drept comun.
Se mai argumentează în sensul că prin considerentele reţinute se încalcă grav prevederile C.E.D.O. şi decizia în interesul legii din data de 09 iunie 2008 pronunţată în dosarul nr. 60/2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Se solicită admiterea recursului şi analizarea prezentei cauze de către prima instanţă atât prin prisma Legii nr. 10/2001 cât şi prin prisma dreptului comun.
2. Pârâta SC M.T. SRL formulează următoarele critici de nelegalitate în legătură cu decizia recurată:
Hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, reclamanţii au înţeles să respecte dispoziţiile acestei legi şi au formulat o notificare înregistrată la P.M. Bucureşti prin care au solicitat restituirea imobilului în litigiu. Deşi au la dispoziţie măsuri procedurale de constrângere a unităţii deţinătoare de a răspunde notificării, reclamanţii nu au înţeles să le utilizeze, astfel încât nefiind finalizată procedura prealabilă, acţiunea formulată în cauză este inadmisibilă.
În mod nelegal instanţa de apel a considerat că Tribunalul trebuia să se pronunţe asupra temeiniciei cererii cu privire la cadrul reglementat de Legea nr. 10/2001, întrucât prima instanţă a avut în vedere atât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cât şi prevederile art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Prin cererea care a învestit instanţele în prezentul litigiu, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu societatea pârâtă, restituirea în natură a imobilului situat în str. Frigului, sector 4 Bucureşti.
În motivarea cererii s-a arătat că imobilul, deţinut în prezent de pârâta SC M.T. SRL, a aparţinut autorului reclamanţilor şi a fost, în mod abuziv, preluat de stat, prin Legea nr. 119/1948.
Reclamanţii au solicitat instanţei să compare titlurile de proprietate ce se opun cu privire la acelaşi bun şi să constate că titlul autorului lor este mai bine caracterizat, fiind astfel preferabil celui opus de pârâtă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
Prima instanţă a apreciat că acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, în situaţia concretă în care se află reclamanţii al căror bun se regăseşte în patrimoniul unei unităţi deţinătoare dintre cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a acestei legi, actul normativ menţionat reglementând o procedură administrativă obligatorie pentru restituirea în natură a bunurilor ce intră în sfera sa de reglementare.
Curtea de Apel, prin decizia recurată, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe cu îndrumarea de a verifica dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri şi de a stabili natura acestor despăgubiri, în cadrul legislativ reglementat de Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte apreciază că ambele recursuri declarate în cauză sunt fondate, pentru următoarele considerente:
1. Deşi în prezentul litigiu, reclamanţii nu au solicitat instanţelor să verifice îndreptăţirea lor la beneficiul despăgubirilor reglementate de Legea nr. 10/2001, să stabilească natura acestor despăgubiri ori să le acorde reclamanţilor, instanţa de apel, prin hotărârea recurată, a stabilit în sarcina instanţei de rejudecare, obligaţia de a efectua cercetarea judecătorească sub aceste aspecte.
Nepronunţarea primei instanţe asupra temeiniciei cererii reclamanţilor din perspectiva Legii nr. 10/2001, a fost considerată de instanţa de apel ca reprezentând o nesoluţionare a fondului pretenţiilor deduse judecăţii şi a determinat soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare Tribunalului.
Prin considerentele deciziei, Curtea de Apel a fixat cadrul procesual în limitele de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001. Dezlegarea dată asupra cadrului procesual în care trebuie soluţionată pricina nu are valoarea unui simplu considerent, ci constituie în realitate o soluţie dată unei probleme de drept ce vizează actul normativ aplicabil litigiului cu care instanţele au fost învestite şi care este obligatorie pentru instanţa de rejudecare.
Considerentele deciziei prin care se stabileşte necesitatea analizării fondului pretenţiilor reclamanţilor din perspectiva Legii nr. 10/2001 explică dispozitivul hotărârii pronunţate de instanţa de apel, îl susţin, în lipsa lor nefiind posibilă înţelegerea acestui dispozitiv.
În condiţiile în care pretenţiile cuprinse în cererea de chemare în judecată nu erau întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar prin considerentele deciziei pronunţate, Curtea de Apel se pronunţă asupra aplicării în cauză a prevederilor acestui act normativ, dezlegarea dată fiind obligatorie pentru instanţa de rejudecare, reclamanţii au interesul de a ataca decizia pronunţată de instanţa de apel.
Susţinerile formulate prin recursul declarat de reclamanţi sunt fondate.
Reclamanţii au învestit instanţele cu o cerere întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., solicitând, în procedura dreptului comun, compararea titlurilor de proprietate ce se opun cu privire le acelaşi imobil.
Stabilind în sarcina instanţei de rejudecare obligaţia de a analiza temeinicia pretenţiilor reclamanţilor din perspectiva Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, rezultat din prevederile art. 298 raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
În aceste condiţii, instanţa de apel în cadrul controlul de legalitate cu care a fost învestită prin declararea apelului, avea obligaţia de a verifica hotărârea pronunţată de prima instanţă sub aspectul soluţiei de inadmisibilitate a cererii formulate de reclamanţi, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
Or, Curtea de Apel nu a analizat legalitatea sentinţei apelate sub aspectul admisibilităţii unei cererii în revendicare formulate în procedura dreptului comun, ci s-a limitat la a constata că tribunalul are obligaţia de a cerceta temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii din perspectiva Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care reclamanţii nu şi-au fundamentat pretenţiile pe dispoziţiile acestui act normativ.
Art. 6 din C.E.D.O. implică în sarcina instanţei obligaţia de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare şi a argumentelor părţilor în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil.
Prin decizia instanţei de apel, aceste norme europene nu au fost respectate, reclamanţii nebeneficiind de o hotărâre prin care Curtea de Apel să se pronunţe asupra admisibilităţii cererii lor în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O. şi care să cuprindă argumentele instanţei de apel în sensul admisibilităţii ori al inadmisibilităţii unei astfel de cereri.
Din acest motiv, nici controlul de legalitate în calea de atac a recursului nu poate fi exercitat, impunându-se, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanţa de apel.
2. Prin motivele de recurs formulate, pârâta susţine inadmisibilitatea, în cauză, a cererii în revendicare formulate de reclamanţi.
Dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, câtă vreme, Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii cererii reclamanţilor întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, acele aspecte care nu au făcut obiectul controlului exercitat de instanţa de apel şi care susţin inadmisibilitatea unei astfel de cereri.
Cu ocazia rejudecării pricinii, pârâta va putea supune analizei instanţei de apel argumentele aduse în sensul inadmisibilităţii cererii în revendicare formulate de reclamanţi, revenind instanţei obligaţia de a răspunde acestor susţineri pentru respectarea drepturilor procesuale ale părţilor în litigiu.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii W.G.G.N., G.E.O., G.S.R., G.Şt.L., I.M.A., G.D.V. şi de pârâta SC M.T. SRL împotriva deciziei nr. 92 din 6 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 479/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4982/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
